Motto: "Viața nu este niciodată la fel de două ori. Renunțați la așteptările bazate pe amintiri vechi. Viața nu este niciodată la fel de două ori." (Almine, 28.06.2024)"Adevărul absolut începe prin a fi sincer cu tine însuți." (Almine)
Prin natura destinului meu de pana acum, dar mai ales prin natura profesiilor pe care le-am avut peste timp, fie in zona comerciala (retail), fie in zona financiar-bancara, viata mi-a inlesnit interactiuni cu foarte-foarte multi oameni, din foarte multe medii sociale diverse, cu caractere de toate felurile, in urma carora am ramas fie mai imbogatita sufleteste, fie cu un gust amar.
Am interactionat de-a lungul timpului si cu oameni foarte inteligenti si cu prosti (da, o zic direct, fara ocolisuri), si cu bogati, si cu saraci, si cu importanti membri cu functii de CEO, si cu oamenii strazii, si cu oameni educati si cu bun simt, si cu retardati comportamental, si cu oameni evoluati spiritual, si cu oameni care nici nu stiu ce-i aia si cu ce se mananca.
Pe unii am reusit sa-i cunosc cat de cat, pe cei mai multi nu, iar pentru unii am considerat ca nici nu merita efortul. Pe foarte-foarte putini i-am iubit, si pe unul singur l-am urat o vreme, dupa care am inchis definitiv capitolul.
Oameni diversi, pe care Dumnezeu mi i-a scos in cale cu un rost. Si anume, sa inteleg ca diversitatea asta este parte din Dumnezeu, ca fiecare are bagajul lui de comori sau neputinte, iar Marea Tabla de Sah a Omenirii trebuie sa contina toate aceste "piese" pentru ca "Jocul lui Dumnezeu" sau "Planul lui Dumnezeu" sa poata fi implinit.
Dar si ca, totusi, fiecare are posibilitatea de a-si depasi conditia si nivelul, ca fiecare poate alege sa faca si alte "mutari de sah" decat cele care par a fi obligatorii, si ca prin vointa personala asumata se poate face chiar o "rocada" atunci cand cineva este pregatit, cand conditiile sunt optime, si cand exista evolutie si rezonanta vibrationala cu noua directie de destin.
Dar, desigur..... nu toti oamenii evolueaza in acelasi ritm, in aceeasi viata.... nu toti au aceeasi directie... nu toti au ales Calea Luminii si a Iubirii in aceasta realitate. Unii au ales Calea Intunericului si a Razboiului.
Exista o vorba, cea de la care voi pleca astazi, caci exprima un adevar destul de valabil, din punctul meu de vedere: „Cu cat cunosc mai mult oamenii, cu atat mai mult iubesc cainii.”
Si acum, dupa aceasta scurta filozofare, sa intram concret in subiectul nostru de astazi. :))
Am avut mereu o slabiciune sufleteasca fata de caini si am fost mereu
atrasa de ei, de povestile lor si de oamenii care iubesc cainii. Asa am fost (inca din 2019, de cand am descoperit-o) atrasa si de Alexandra, o mare salvatoare de caini, apoi de povestea unuia din caiinii ei, Patrocle, salvat, dat in adoptie, pierdut si apoi regasit si intors la Alexandra (povestea lui Patrocle aici
In ceea ce ma priveste, am mai avut in trecut, timp de 14 ani, un catel pechinez, despre a carui plecare printre ingeri am scris in 08.08.2012 aici: Noniţă, sufleţel de căţeluş. Plecarea lui imi fusese cumva aratata prin semne (puteti citi aici Catelusul ranit I si aici Catelusul ranit II ) si fusesem pregatita cat de cat.
De fapt, nu, niciodata nu esti pregatit pentru asa ceva, dar, de dragul prezentului, sa convenim pozitiv ca am fost si am trecut peste durerea aceea pana la urma.
Dar stiti cum? Prin Ema. Ema Boema von Bubulina Haute Couture. Bichonul nostru havanez aristrocratic mini-toy. Doar iubind-o pe Ema am reusit sa vindec absenta lui Noni (am povestit cum a ajuns Ema la noi aici Grădina lui Dumnezeu (23) - Ema-boema, bichonul aristocratic „Hot Couture").
.jpg)
Bineinteles,
slabiciunea fata de toti cateii lumii mi-a ramas in suflet si, oriunde vad un
catel pe strada, deja imi fac scenarii in capul meu si il vad abandonat, al nimanui,
flamand, infrigurat, plouat, nins, singur si nefericit. :)
Deh,
omenirea are aceasta plaga a nefericirii, iar unii oameni au transmis-o animalelor
cu care au intrat in contact prin diverse cai, nefericindu-i si pe ei. De aceea,
mult timp am actionat din postura salvatorului cand eram pusa fata in fata cu
diverse situatii critice in legatura cu cainii.
In
privinta pisicilor n-a fost la fel, in cazul meu. N-am fost la fel de sensibilizata ca in privinta cainilor. Pisicile sunt cumva mai norocoase, caci, pe langa faptul ca ele sunt niste mici vanatori in caz de nevoie (prind soareci, pasari, insecte), oamenii, in general, isi arata mai usor generozitatea fata de o pisica
abandonata, oferindu-i mai lejer boabe si mangaieri, insa in fata unui caine
abandonat raman doar giugiulelile din mers, o mangaiere, eventual, si speranta
ca este al cuiva, ca cineva il hraneste, ca cineva il ocroteste, il
adaposteste, il iubeste. Ceea ce nu se si intampla, de multe ori. Mult mai multi catei decat pisici sunt, pur si simplu, ai nimanui....
De aceea, in decursul timpului, pe oriunde mergeam, si eu si Adrian eram invariabil atrasi de toti cateii intalniti pe drum. Sau ei se simteau atrasi de noi. Puteti descoperi detalii in acest sens in insemnarile selectate de mine de pe blog, pentru care va voi lasa link-urile la final.
Acum, ca
am reiterat aceste consideratii, adica cele care m-au sensibilizat mult cand l-am vazut
prima data pe Bobita asta de aici, de la partie, poate intelegeti mai usor substratul a ce am filozofat mai sus si de
ce tind sa accept in preajma mea si sa iubesc mai degraba cainii decat oamenii. Si caut mai degraba prietenia unui caine decat a unor oameni. Ei, cainii, nu fac rau niciodata cu intentie. Ei nu au strategii de a minti, de a insela,
de a trada, de a manipula, ei nu sunt capabili de agresivitate perversa si nu musca niciodata mana care ii hraneste. Asa se
spune, nu?
Mbuuun... Adrian a avut si el in trecut caini, o avem acum impreuna pe Ema, dupa ce i-am avut impreuna pe Toni, Gina si Bobita in Gradina din Ardeal, in cei aproape cinci ani (Toni si Gina au fost cainii fostilor proprietari, pe care i-am preluat noi - Grădina lui Dumnezeu (37) - Toni şi Chichina, câinii care ne păzesc liniştea, iar pe Bobi l-am salvat din mainile unor copii de acolo, din sat, care vroiau sa-l omoare, acuzandu-l ca fura oua din cuibar - Bobiţă (fostă Betty).
Plecarea
din Gradina din Ardeal, prin vanzarea proprietatii si mutarea inapoi in
Bucuresti, o vreme, ne-a obligat, vrand-nevrand, sa-i lasam pe Toni si pe Bobi
acolo, in sat. Ginuta murise cu trei saptamani inainte de plecarea noastra.
Avea 22 de ani. Toni, care avea 20 de ani la momentul plecarii noastre, a fost preluat de domnul Ion, nepotul batranilor de la
care am cumparat noi Gradina, iar Bobi, care avea atunci 5 ani, a ramas in curtea ce fusese a noastra,
fiind indragit de cei carora le-am vandut-o.
Au trecut
patru ani de atunci, iar eu inca mai am si acum momente de tristete si dor cand
imi amintesc de ei. Si mai ales de Bobi. Mi se lipise sufletul de negriciosul
ala. Despre cum s-a adaptat el in curtea noastra si despre cat m-am chinuit eu
sa-l integrez in curtea lui Toni, un caine alfa extrem de teritorial si de
autoritar, puteti citi aici Strategii teritoriale, lupta
pentru influenţă şi putere.
Le-am compus si o poezie atunci, pe vremea cand aveam patru caini, trei de curte si un pudel alb de interior. :)
Aiho, aiho,
Suntem catei misto,
Noi toata ziua lenevim
Pe iarba ne rostogolim,
Ne draganim
Si zbenguim,
Apoi la umbra poposim
Si adormim.
Aiho, aiho,
Suntem catei misto,
Ne place mult sa trandavim,
Pe-alocuri ne mai ciondanim,
Ne alergam, ne urmarim,
Dar, orice-ar fi, cu totii stim
Ca ne iubim.
Aiho, aiho,
Suntem catei misto,
Cu Ema noastra de mandrim,
Cu ea-n echipa vrem sa fim,
Si, impreuna, ne dorim,
Un zambet sa va daruim,
Acela-n care ne-oglindim,
Caci.... va zambim!
Autor: Liliana Pascanu, 16.05.2020
.jpg)
Asadar,
aparitia acestui nou Bobi, negriciosul de la partia de schi, ne-a iesit in cale aducandu-si darul
lui pentru mine. Sa-mi vindece un gol ramas acolo, in suflet, dupa celalalt
Bobi. De aceea si-a primit si acelasi nume. Caci parca si prea seamana un pic cu celalalt.
Tot abandonat, tot negru, tot pui de pana intr-un an, tot uratel si jigarit la inceput,
tot cu o privire smerita, cerand indurare, ajutor, mila, orice.
Deci, nu,
n-am actionat dintr-un impuls gen „mama ranitilor” si nici din impulsul de „salvator”.
Am mai intalnit noi si alti caini pe aici, prin statiune, in timpul plimbarilor
noastre, dar de nici unul nu mi s-a lipit sufletul ca de acest Bobita.
Nu-l va
inlocui niciodata pe Bobozaur din Gradina, dar cumva Bobita asta de aici imi
alina dorul de celalalt.
Chiar ieri vorbeam cu Adrian, cand ne intorceam impreuna de la partie, unde l-am hranit pe Bobita, si spuneam ca, intradevar, Bobozaur a fost UNIC si nimanui nu-i mai pot spune asa - Bobozaur. :)))
El a devenit Bobozaur abia dupa ce l-a infruntat pe Toni si si-a revendicat dreptul la teritoriu, dreptul la locul lui in curtea noastra, dreptul la atentiile Ginutei, dreptul la mangaierile si preocuparea noastra. Pana atunci fusese Bobi sau Bobita.
A devenit Bobozaur atunci cand si-a castigat cu curaj si atitudine dreptul de a ramane. Dreptul de a nu fi alungat. De a manca fara a fi haituit. De a dormi cu burta in sus la soare fara stres. De a latra la poarta umar la umar cu Toni. De atunci n-a mai fost Bobita nici in ochii lui Toni, ci Bobozaur! :)))
Si ce catel frumos si demn a devenit!
Deci, nu va fi inlocuit niciodata, de nimeni. Viata nu poate fi traita de doua ori la fel. Dar nici nu putem sa dam timpul inapoi. Si nici sa retraim trecutul nu-i recomandat. Nici nu se poate, de altfel. Dar putem sa ne bucuram de ceea ce prezentul ne ofera, alinandu-ne cu el acele amintiri din trecut care inca ne mai dor.
Stie El, Dumnezeu, ce ne doare si tot El ne trimite in cale exact ce ne
trebuie. Acest Bobita de acum sigur a fost trimis de Dumnezeu! Altfel nu se explica! :)))
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
Asa ca, intr-un fel onorific, in secret, si aproape neindraznind sa-mi asum total, l-am „luat de suflet” pe acest Bobi de la partie si am simtit ca nu pot avea liniste altfel, decat daca ma asigur ca are macar ceva de mancare zilnic.
Asa am ajuns ca de o luna si jumatate, mai exact din 24 mai, sa merg aproape zilnic la el, in parcarea aceea de langa partie, ca sa-i duc ratia zilnica de boabe. Am lipsit doar vreo trei sau patru zile in total, in ultimul timp, dar numai pentru ca am aflat ca pe Bobi il mai hraneste cineva.
Este vorba de o doamna care locuieste in curtea de langa parcare si pe care am abordat-o intr-o zi, intreband-o daca este cainele ei. Asa am aflat de la ea ca, de fapt, Bobi a aparut in zona cu vreo sase luni in urma, prin ianuarie-februarie, nu doar cu o luna in urma, cand l-am descoperit noi. Ei i s-a facut mila de el si l-a hranit in acest timp, imprietenindu-se cumva cu bietul catel, dar fara ca acesta sa indrazneasca sa intre in curtea ei. Frica inca il domina.
M-am mai linistit un pic in privinta lui, stiind ca, totusi, nu este lasat de izbeliste si ca, in cele din urma, poate ca va deveni un caine adoptat, un caine cu curtea lui, cu omul lui, cu rostul lui, asa cum este scris in ADN-ul lui canin sa fie.
Am continuat sa-i duc zilnic boabe, fie mergand cu Adrian, fie singura, cand el nu putea sa ma insoteasca, si sper ca intr-o zi sa ma pot imprieteni cu Bobita asta uratel, care se va trasforma si el, ca si Bobozaur, sigur-sigur, intr-un catel frumusel si dragalas, iubitor si iubit. :)
Vreti sa
stiti ce anume mi-a placut cel mai tare la Bobitica de la partie? Fruntea lui! Bobita cel cu
fruntea lata! Bobita, cel intelept! : )
Are fruntea mare, inalta, bombata, iar urechile ciufulite se inalta cumva de deasupra capului, ca si cum ar avea o bentita care ii tine bretonul sa nu-i acopere fruntea, iar dincolo de bentita, zulufii urechilor se imprastie ciufuliti si dezordonati in toate directiile.
Blana lui carliontata, plina de calti, paie si scaieti, il face sa para o oaie neagra, scapata din vreo turma de oi, iar
coada aia scurta, ca un smoc de par ciufulit, si-o tine cel mai adesea intre
picioare, speriat. Il stiu relaxat abia cand il vad ca isi tine coada libera,
fluturandu-si in miscare smocul ala incalcit si aspru.
Mi se
pare atat de caraghios, dar totodata si atat de dragalas cu fruntea aia a lui,
lata, neteda, bombata si cu urechile zburlite dincolo de frunte! Nu mai pot de
dragul lui! :))
Uitati-va
la poze. Nu sunt prea clare, caci cu telefonul pe zoom nu prea am rezolutie
buna, blana lui Bobi este neagra-tuciurie, iar ochii lui sunt negri-tuciurii,
dar le-am prelucrat un pic, cat sa se inteleaga din ele despre cine vorbim. :)
Pot sa va
marturisesc acum, fara rezerve, ca niciodata nu mi-am dorit prietenia vreunui
om, asa cum imi doresc acum prietenia acestui catelus caraghios, dar atat de simpatic,
totusi. :)))
Probabil ca unii dintre cititori s-au
plictisit deja de subiectul Bobita, dar nu ma deranjeaza. Stiti vorba aia
inteleapta, „fiecare cu ce-l doare!” :)))
Dupa cum ati constatat, pe mine acum ma cam „doare” Bobita, motiv pentru care, din 17 insemnari pe luna iunie, 6 sunt despre Bobita. :))
05.06.2024 - Bobita,
puiutul negricios, de la partie
09.06.2024 - Ema,
votam, pardon, luam boabe pentru Bobi? :)
11.06.2024 - Am
fost adoptati de o Lady-Urs
13.06.2024 - Bobi
si Lady Urs la partie, amandoi in aceeasi zi
18.06.2024 - Bobita,
frate bun numai cu codrul
28.06.2024 - Oportunista
a aparut din nou!
In iulie va fi cam tot asa. Bobita - subiectul cel mai fierbinte pentru omenire. Ce incalzirea globala? Ce alegeri parlamentare sau prezidentiale? Ce campionat mondial de fotbal? Bobita, frate! Asta subiect fierbinte! :)))
Aceasta insemnare de azi este, de fapt, o introducere lunga, care are rostul de a deschide calea unei noi serii de povestiri cu si despre Bobita, unele despre care inca nu v-am povestit si, evident, unele care inca nu s-au intamplat, dar care sigur se vor intampla!
Sincer, nici nu aveam de gand s-o fac, dar, pentru ca acum simt un impuls mai puternic in acest sens, gata, ma pornesc! :))
Din seria sincronicitatilor „Miracolele noastre de zi cu zi” urmeaza povestea „Bobita si pantofii fermecati”. Asadar, tineti aproape! :))
Am lasat pentru sfarsit o surpriza. Vor avea parte de ea doar acei cititori care au ajuns pana aici, la sfarsit, adica cei care sunt cu adevarat interesati si curiosi de personajul acesta simpatic, cu patru picioare, o codita cam scurta si plina de calti, cu o frunte lata, de caine intelept, fricos, dar descurcaret, cu niste ochi mici si negri, de abia le zaresc sclipirea printre zulufii tuciurii.
Este vorba despre niste poze proaspete, facute chiar azi cu aparatul foto profesional. L-am luat cu mine special pentru Bobi, caci telefonul nu prea mi-a oferit rezolutie buna in cazul lui. Prea negru, mult prea negru! :))))
Mi-am zis ca, daca tot am de gand sa scriu aici povestile lui Bobita, macar sa am niste poze clare cu el, sa-l vada lumea, sa devina si el o vedeta, un VIP, ca orice caine care se respecta. :))
Asadar, urmeaza portofoliul foto al lui Bobita!!!! :))
E un caine "zdrentaros de flocos, dar e frumos"! :))) (ca sa-l parafrazam putin pe Arghezi, care il descria pe cainele lui, Zdreanta, cel cu ochii de faianta) :))
PS. Ah, v-am promis link-urile insemnarilor de pe acest blog in care am povestit despre catei. Ai nostri sau orice alti catei pe care i-am intalnit in cale. Pe principiul "totul sau nimic", am facut inventarul! :)))
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Interior, exterior.
Inspiratie, expiratie.
Impresie, expresie.
Ganduri, cuvinte.
Oglindire.
:)