Jeni si Elena in excursie la noi, la munte

S-au hotarat brusc, peste noapte, sa vina la munte. Asteptau de multa vreme o oportunitate de vacanta sau macar o excursie de o zi in programul lor incarcat de Bucuresti. 

Sora mea, Jeni, si fiica ei, Elena.

Am vorbit la telefon, am stabilit, si urmau sa-si ia bilet de tren pentru ieri, 12 iulie, pentru prima ora, ca sa ajunga aici la ora 8 dimineata. 

Doar ca, sezonul turistic fiind in plina desfasurare, iar temperaturile capitalei convingandu-i pe multi bucuresteni ca o vacanta in racoarea muntilor ar fi cea mai buna alegere, Jeni n-a mai gasit sa cumpere, fix cu o zi inainte, bilete de tren pentru prima cursa. 

Noroc ca mama vazuse la stirile TV anuntul ca biletele de tren se epuizeaza rapid pentru destinatiile turistice, altfel Jeni si Elena s-ar fi dus ieri dimineata direct la gara si s-ar fi trezit ca nu au cu ce sa plece. Din fericire, asa, informata, Jeni s-a decis sa mearga cu o zi inainte in gara sa-si ia biletele, ca sa fie sigura. 

Asa a descoperit ca deja se terminasera biletele pentru primul tren si a putut sa-si cumpere pentru urmatoarea cursa, cu o ora mai tarziu. Au ajuns la noi pe la ora 9.

Asadar, ce face un turist bucurestean cand intra in zona montana a Bucegilor inainte de orice? Fotografiaza Crucea Caraiman! Este semnul cel mai evident al taramurilor montane, pragul care desparte lumile, campia de munti.

In tren, si-au facut si traditionalul selfie, corespunzator, ca sa nu comenteze carcotasii ca n-au facut, iar la ora 9 au coborat victorioase in gara Predeal, unde, ca tot turistul entuziast, dar ca si unii localnici la fel de entuziasti (nu spunem cine, persoane importante!), si-au facut pozele de rigoare cu insemnul feroviar al statiunii PREDEAL. 

Asadar, ajunsesera, in sfarsit! Victorie!!! :)

Mbuuun....Cu cateva zile dinainte de a pleca din Bucuresti, Jeni m-a intrebat: "Mai vrei cei doi suporti metalici de flori care au mai ramas? Ti-i aduc?"

Pffff.... stiti vorba aia, "mananci calule ovaz?".... pai, eu abia asteptam o ocazie sa ajunga la mine si cei doi suporti, alaturi de primii doi, cei pe care mi-i adusesera tot ele in urma cu doi ani. Am povestit aici 14.07.2022 - Sora mea cu fiica ei, de la Bucuresti, la noi, in Predeal . 

Si atunci au venit tot intr-o excursie de o zi, si au carat suportii aia metalici si grei tot cu trenul. De aceea n-am mai indraznit sa zic nimic intre timp despre ei, caci nu vroiam sa repete figura cu caratul in tren. Daaaaar... da! Ii vroiam si pe ceilalti, daca nu aveau nevoie de ei. ;-)

Asa cum a fost scris in stele, mai presus de planurile noastre, pana la urma ceilalti doi suporti au ajuns la noi tot cu trenul si tot carati "in spate". Adica, transportati cu caruciorul, in acel cos de cumparaturi de piata. 

Si, ca si data trecuta, caruciorul ala a mai adus el din Bucuresti, cu complicitatea mamei, si alte daruri pentru noi, printre care si niste sosoni de iarna pentru mine si Adrian. :)))

Pe principiul "omul gospodar isi cumpara, iarna, car, iar vara, sosoni!" :)))

Ne-am amuzat maxim pe seama sosonilor, i-am si probat si am concluzionat ca, intradevar, pentru Polul Nord de Predeal chiar sunt bineveniti. :)))))

In privinta noilor suporti de flori, azi inca sunt in balcon, tot asa, ambalati, cum au fost transportati. Zilele urmatoare ne vom mobiliza si ii vom asambla, apoi ii vom amplasa in balcon, in locul celor doua scaune din capat, care au fost de la inceput cam scunde pentru florile noastre.

Dupa ce s-a mai domolit efuziunea aceea mare, de la inceput, ocazionata de reintalnire, dupa schimbul de noutati, si dupa un mic dejun si o cafea in patru, ne-am mobilizat si am pornit la pas intr-o plimbare matinala prin Predeal.

Am pornit-o inspre partie. Ele au venit hotarate sa mearga oriunde, doar in padure sa nu le ducem, caci erau profund marcate de vestea tragediei din zilele trecute din Bucegi, de pe jepii mici, cu fata aceea de 19 ani, atacata si ucisa de un urs, in timp ce facea drumetie pe traseul turistic marcat, impreuna cu prietenul ei.

Si cum Predealul este binecunoscut ca fiind statiunea ursilor gunoieri, au venit cam infricosate de ursi, pe buna dreptate, si au decis sa fie extrem de precaute.

Deci, fara Polistoaca? Ok, fara. Asa ca ne-am limitat in perimetrul statiunii, pe strazile din jurul partiei, pana la liziera padurii, unde este statia de telescaun. 

Bineinteles ca ne-am pornit pe facut poze, asa cum le sta bine tuturor fetelor care se respecta si care isi documenteaza distractia cu lux de amanunte. Adica, am surprins fiecare hlizeala! - ca s-o spun pe sleau, fara ocolisuri si fara fineturi sclifosite. Am ras ieri impreuna pana n-am mai putut!!! :)))

Eu, se stie, sunt o Doamna, o Diva (sic!), de una singura sau cu Adrian. ;-))

Insa, in combinatie cu Jeni si cu Elena, iese la lumina un aspect de-al meu care, altfel, de obicei, sta cuminte si ascuns in interiorul meu si nu deranjeaza pe nimeni. 

Cu Jeni si Elena se produce asa, ceva, ca un declic, si imi explodeaza invelisul acela de om matur si serios (hahaha!!! cine? eu?), lasandu-mi sa iasa la iveala, libera, adolescenta de liceu, care s-a reintalnit cu gasca ei, si care isi da frau liber tuturor infantilitatilor neexprimate pana atunci. ))))

Mai intai ne-am oprit toti patru in dreptul cabanei Creasta Cocosului, care este vis-a-vis de statia de telescaun, unde am stat si am fotografiat si am filmat aparitia unui grup de vulpi, din care, abia acasa, din poze, am dedus ca era format din vulpea-mama si cei doi pui ai ei. 

Acolo, in momentul aparitiei lor, am crezut ca sunt trei pui. Am tras concluzia ca se stia de existenta lor in zona, caci pe terasa cabanei vulpile aveau castroane cu apa si cu ceva de mancare. Cat am stat noi cu ochii la ele, fascinati de o asa inedita intalnire, cele trei vulpi aproape ca ne-au pozat profesionist, atat de cuminti au stat si ne-au privit si ele curioase.

nmbnm

De la locul de intalnire cu vulpile am mai mers vreo 50 de metri inspre liziera padurii si ne-am oprit acolo pentru a face cateva poze cu paraul care curgea linistit la vale si pentru a face cateva inregistrari cu clipocitul apei peste pietre.

Cum glumele noastre curgeau una dupa alta, si cum mereu cineva dintre noi patru avea ceva de spus, cu greu am reusit sa inregistram doua-trei minute de susur de apa fara sa se auda rasete, chitaieli, hohote dezlantuite, glume si tachinari, si altele din acest registru. Va imaginati ce-a fost! :))

Abia intr-o pauza de chicoteli am sesizat ca intreaga deschidere dintre brazi susura a cantec de greieri. De cosasi, mai exact. Am facut si un scurt videoclip, unde puteti sa ascultati magia aceasta estivala a cantecului cosasilor. Intotdeauna mi s-a parut de poveste sunetul lor! Alaturi de luminitele licuricilor! 

Pozele au surprins o parte din eforturile noastre de a ne abtine a vorbi sau a rade cand una dintre noi filma, dar si eliberarea in hohote de dupa, cand inregistrarea era oprita.  :)

Ca sa nu mai spun de distractia care a urmat dupa ce am descoperit un bustean imens, pe care l-am folosit ca recuzita in joaca noastra ulterioara. Nici nu are rost sa mai povestesc. Imaginile vorbesc singure! Energia veseliei a fost de nestavilit! :)

klkl

Cand am considerat epuizat repertoriul pentru distractia de la busteanul cu pricina, am pornit pe traseul de intoarcere spre casa.

La un moment dat, Elena si-a dorit niste poze atipice, asa ca s-a asezat pur si simplu pe asfalt, iar eu si cu Jeni, fiecare cu cate un telefon in maini, ii faceam poze dupa poze, precum unei mari vedete ce iesise la un fotoshooting, adica la o sesiune foto profesionista, impreuna cu echipa ei de creatie. Asta v-o spun ca sa intelegeti ce-i cu pozele alea! :))))

Nu stiu daca va imaginati scena, dar a fost ceva ca in filme. Din fericire, strada a fost libera la ora aceea, in ciuda parcarii pline de masini, cum niciodata n-a mai fost asa pana acum, de cand locuim noi aici. Se pare ca a fost un eveniment sportiv organizat acolo, la partie, cu diverse promovari de produse de dieta sau de nutritie, adecvate sportivilor si nu numai.

Insa, la ora aceea, cand noi ne desfasuram talentele in zona, nu era nimeni pe afara, toti se retrasesera prin camerele de hotel, prin restaurante sau terase, caci era ora mesei. Ceea ce intentionam si noi sa facem, mai exact, sa ne retragem acasa, unde urma sa servim pranzul impreuna.

Dupa ce am servit masa si cafeaua aceea nemaipomenita de dupa masa - intotdeauna, cafeaua de dupa masa de pranz mi se pare Dar de la Dumnezeu! :))) - ne-am pregatit de o alta expeditie.

Momentul ne-a prilejuit din nou un motiv de distractie. 

Inainde de a iesi pe usa, Elena o intreaba pe Jeni: "Mami, ce vrei sa-ti iei, sapca sau palaria?" dupa care s-a uitat brusc la mine, circumspecta, de parca ar fi calcat pe coji de oua. :))) 

Eu, doar cand am auzit pronuntandu-se cuvantul "sapca", am si intors privirea, un pic incruntata a nemultumire, sa vad despre ce sapca este vorba. :))))

Privirea mea a fost suficienta. Imediat Elena s-a repliat, n-a mai asteptat raspuns de la Jeni si, in fractiunea de secunda urmatoare i-a dictat autoritar: "Nici o sapca! Ia de aici palaria! La cum s-a si incruntat Lili la noi, este clar!" :)))))))

Ele, amandoua, imi cunosc parerea mea contra sepcilor purtate de femei. Da, au avut la ele, de rezerva, si cele doua sepci cumparate de aici, din Predeal, in urma cu doi ani, dar nu le-au mai purtat! Adica, macar Jeni n-a mai purtat-o pe a ei. :)))

Pai, ea e o Doamna, nu mai are alura unei adolescente, ca Elena. 

Intre noi fie vorba, nici Elena n-ar mai trebui sa poarte sapca, ci palarie! Feminitatea trebuie evidentiata prin toate detaliile, nu ascunsa si afectata de accesoriile astea masculine! :)

N-am eu dreptate? Am! Pozele spun totul! :))))

Ne-am luat mai multe pungi cu noi si am pornit inspre marginea padurii din spatele blocului, de pe malul Prahovei, locul unde cresc bogat foate multe plante de Coada Calului.

Asta fusese unul din obiectivele cu care Jeni pornise de acasa spre munte: sa culeaga cat de multa Coada Calului putea, cat sa umple la refuz cosul caruciorului cu care venise, cel in care imi adusese mie suportii de flori. Din aceste plante, ea intentioneaza sa-si pregateasca o infuzie pe care sa o foloseasca pe par, cu scop terapeutic. Ca un tratament de intretinere a parului. 

A citit ea pe internet de aceasta metoda, a aplicat-o acasa cu ceai facut din plicutele din Coada Calului, cumparate de la Plafar, a vazut ca are rezultate bune, asa ca s-a decis sa-si faca provizii de plante direct din natura, sa le usuce si sa aiba la indemana pentru un an intreg, fara alte costuri suplimentare.

Cu alte cuvinte, din costurile de excursie sa impuste doi iepuri deodata. Ceea ce s-a si intamplat.

Am cules toate trei Coada Calului pana am umplut toate pungile cu care plecasem de acasa. Practic, am defrisat zona. :)))))

Cand am ajuns acasa cu captura de plante, cu chiu cu vai a reusit sa le faca loc in sacul caruciorului! Inghesuite pana la refuz, a umplut sacul pana l-a burdusit! Am pus doua poze din care se intelege diferenta: sacul la sosire, doar cu suportii de flori in el, apoi sacul la plecare, in gara, umflat ca un balon. Ma mir ca n-a pocnit! :)))

Dupa ce a ajuns in Bucuresti, a insirat toate plantele la uscat intr-o incinta din pivnita, unde este intuneric, aer cald si uscat, iar apoi le va strange in pungi de hartie si le va folosi timp de un an. Eu i-am spus clar: sper sa le termine pana vara viitoare, caci la vara avem din nou treaba! 

Adica, se stie, pe acolo pe unde creste Coada Calului nu se duce nimeni sa coseasca, asa ca noi va trebui sa ne infiintam local si sa facem o curatenie responsabila, caci Predealul trebuie sa fie ingrijit si curatat pentru turisti. Sau... de turisti?

Mormanul de plante din primele poze de mai jos reprezinta cantitatea cu care am umplut doar o singura punga. Am cules de cinci ori pe atat!

Dupa ce am pregatit si am legat bine sacul plin de Coada Calului de pe carucior, ne-am pornit din nou la o plimbare prelungita prin centrul Predealului. Care, Centru, stiti cat e, ca v-am mai spus: fix 150 m in linie dreapta pe DN1.

Asa ca plimbarea noastra prin Centrul Predealului s-a terminat destul de repede, fix in parcul din Centru, unde ne-am oprit sa ne odihnim, ca obosisem de atata plimbare. :)))

De fapt, inghetata aia ne cam facuse cu ochiul. Ne propusesem sa-l asteptam si pe Adrian, care ramasese sa o conduca pe Bubulina prin vastele ei teritorii, pentru inspectia ei zilnica de pranz, asa ca inghetata aia a parut o idee excelenta si delicioasa. :))

Apoi am mai dat o tura prin Centrul Predealului, Centru care include si Gara, asa ca am vizitat impreuna Gara, ca niste turisti competenti ce eram, care nu mai vazusera gara in viata lor si care isi doreau sa surprinda cele mai interesante aspecte ale acestui "muzeu" in aer liber. :)))

Am nimerit la o ora de plecare a unui tren, dar care tren parea ca are intarziere, caci peroanele erau pline de grupuri de copii, tineri si adulti care asteptau sa se intoarca la Bucuresti.

Era acolo o harmalaie de nedescris, ca in orice loc unde sunt adunati cel putin 100 de adolescenti, toti inghesuiti pe partea umbrita a trotuarului. 

Tipete, rasete, exclamatii, interjectii, injuraturi, tachinari, mistouri, povestiri, o adunare foarte colorata, stridenta pe alocuri, dar, in general, plina de veselie tinereasca, placuta ochiului si sufletului, caci bucuria tineretii mie mi se pare contagioasa si de bun augur.

In ultimul timp, cam toate trenurile de la CFR au intarziere, mai ales cele care au rute foarte lungi, cum sunt cele care leaga Clujul de Bucuresti si de Constanta. 

Tot timpul auzim prin megafoane, cand ne plimbam si trecem pe langa gara, cum se anunta intarzierile si se cer scuze calatorilor. Acel  "Va rugam sa ne scuzati!" ne suna chiar teribil de caraghios acum, caci se repeta aproape la fiecare anunt. 

Cum ora de plecare spre Bucuresti a celor doua musafire se apropia, ne-am hotarat sa ne indreptam spre casa pentru ultimele pregatiri inainte de plecare.

Acasa Adrian ne-a intampinat cu o surpriza. In lipsa noastra s-a dus la magazin si ne-a asteptat cu inca un rand de inghetata! :)))

Stiti scheciul acela de Caragiale, filmat cu Octavian Cotescu, in care el merge intr-o vizita, pe canicula, la un boier care nu-i acasa, dar unde este intampinat de valet, caruia ii cere continuu cate un pahar cu apa? De acolo este, parca, replica aceea, "Caldura mare, mon'ser! Rogu-te, inca un pahar cu apa!"

Ei bine, cam asa am fost noi ieri. Caldura mare, mon'ser! Rogu-te, inca o inghetata! :)))

Cand a venit ora plecarii, Bubulina s-a intristat. Cum adica, pleaca Jeni si Elena? :))

Si-au luat la revedere de la Bubu, au promis ca vor reveni, apoi ne-am indreptat spre gara. Din nou. :)))

Trenul lor urma sa plece la ora 18:07. asa ca am fost pe peron pe la ora 18. Gara era libera, deja grupurile de copii plecasera, bancile erau si ele libere, canicula se mai potolise, pe peron era umbra, asa ca ne-am asezat pe o banca sa asteptam.

Doar ca imediat a inceput sa circule un zvon fin printre cei prezenti pe peron: trenul avea intarziere. Oare de ce nu ne miram? Era un leit-motiv al CFR-ului! "Va rugam sa ne scuzati!"

A verificat Adrian pe internet, de pe telefon, si a constatat ca trenul plecase cu intarziere de 48 de minute chiar de la capat, din Cluj. 

Ok, ne-am zis noi, asta e, cele 48 de minute vor trece mai usor in grup, oricum nu aveam ce face. Mai o gluma, mai poveste, trece timpul - ne-am zis noi.

Doar ca la scurt timp, dupa o noua verificare, s-a dovedit ca intarzierea crescuse si, treptat, crestea din ce in ce mai mult.

Cand s-a anuntat ca trenul are o intarziere de o ora si jumatate Adrian a propus sa mergem sa asteptam acasa si sa revenim in gara mai tarziu. Doar ca deja trecuse cam jumatate din aceasta intarziere, asa ca am  zis ca, decat sa stam in casa, intre pereti, mai bine sa asteptam acolo, pe banca, afara, in aer curat, de munte, in briza aceea placuta a dupa amiezii. 

Eram la umbra, era placut, soarele trecuse pe pozitia lui de apus, deci era ca si cum stateam pe o banca, in parc. Mi s-a parut o idee buna in conditiile momentului.

Ceea ce a urmat a fost ca scos dintr-un film. Durata intarzierii crestea vertiginos si nici macar nu mai era actualizat site-ul CFR-Mersul trenurilor, pentru a sti in timp util ce urmeaza. 

Asa se face ca, in cele din urma, intarzierea totala, inregistrata pana la momentul sosirii trenului in gara, a fost de aproape trei ore! 162 de minute!

In loc de ora 18:07, trenul a plecat la aproape ora 21. Poza cu ceasul care arata 20:43 am facut-o cand trenul inca nu venise, nici macar nu fusese anuntat prin megafon, dar ni se spusese de la casierie ca vine in 10-15 minute.

Avusesem ideea sa mearga Jeni la casierie si sa solicite schimbarea biletelor pentru a doua zi, ca sa nu riste sa ajunga in Bucuresti la miezul noptii, cand nu mai avea mijloace de transport cu care sa ajunga din gara acasa. Si metroul si mijloacele de trasport in comun au program doar pana la ora 11, iar cursele de noapte sunt limitate. 

Ramanea doar taxiul, ca optiune. Iar taxiul este de evitat noaptea, de doua femei singure, proaspat sosite in gara. Nope, mai bine nu, daca se poate. Nu facem obsesii pentru scenarii periculoase, dar este mai bine sa fii precaut si sa alegi solutii care sa elimine orice risc, in Bucuresti, noaptea.

Daca ni s-a spus ca trenul vine in 10 minute, un calcul simplu ne-a aratat ca putea ajunge la limita inainte de ora 11 in Bucuresti. Asa ca Jeni s-a hotarat sa astepte trenul si n-a mai schimbat biletele.

Trenul a venit, s-au urcat, au ajuns in Bucuresti cu bine, inainte de ora 11, si, din fericire, chiar la timp, pentru ca au prins un troleibuz care le-a dus in siguranta pana acasa. 

Ora la care au plecat din gara Predeal a fost fix ora crepusculului estival, un pic inainte ca intunericul sa puna stapanire peste munte. 

Nici in Predeal nu-i indicat sa umbli noaptea pe strazi, asa cum v-am mai spus, caci noptile sunt rezervate calatoriei ursilor gunoieri de la un tomberon la altul. Chiar daca acesti ursi "de oras" sunt cunoscuti ca fiind mai pasnici, daca nu sunt provocati sau luati prin surprindere, este de dorit sa evitam orice stres din acest punct de vedere.

Strazile Predealului sunt pustii noaptea, toata lumea doarme, doar ursii isi vad de treaba nestingheriti. Se mai aude uneori doar masina politiei care patruleaza si se mai aud bubuituri de petarde, singura solutie neagresiva de a-i speria si a-i indeparta de oras, alaturi de custile mari, de fier, cu grilaje, amplasate pe rutele lor, la capete de drum, custi in care se incearca prinderea ursilor in vederea relocarii lor in alte zone.

In incheiere, vreau sa mai adaug ceva. In cele trei ore, cat am stat toti patru in gara, sa asteptam trenul lui Papura Voda, va dati seama, am stat mult de vorba, am glumit mult, am ras continuu si le-am zis ca voi scrie pe blog intreaga lor peripetie la Predeal, inclusiv despre aceasta intarziere din gara si despre toate glumele pe care noi le-am facut acolo, impreuna. 

In ciuda situatiei, cele trei ore au trecut relativ repede, fiind toti relaxati, veseli si bine dispusi. Toti ceilalti calatori care asteptau acel tren pareau, ca si noi, intr-o forma buna. N-au fost reactii nervoase si nimeni n-a protestat vehement si ostentativ. S-a glumit mult, mai degraba. 

Ba chiar, la un moment dat, am avut parte si de un mic spectacol canin. Un domn avea un bichon alb, care semana cu Ema noastra, care a inceput sa "cante" cand el, stapanul, i-a pus pe telefon o melodie cantata la muzicuta. A fost teribil de amuzant! :)

Oamenii erau toti la final de vacante, erau incarcati de energia muntelui, a amintirilor pe care fiecare le adunase in sejurul petrecut aici, asa ca nemultumirile au fost exprimate mai degraba sub forma de uimire absoluta. Totusi, trei ore nu sunt trei minute si nici 30 de minute!

Jeni m-a somat de cateva ori atunci, apoi si dupa ce a ajuns in Bucuresti: "Sa scrii tot! Despre tot ce-am glumit noi in gara! Este "inadmisibil" sa nu scrii!" :))))

Ei bine, totusi, unele glume sunt doar ale noastre, sunt doar pentru noi, n-au nici un haz daca sunt povestite cuiva care nu a luat parte la intreaga experienta. 

Asa ca, Jeni, tie iti spun - stiu ca citesti! :) - experienta noastra ramane doar a noastra! Este comoara noastra din care impartasim aici doar o parte, iar o parte o tinem numai pentru noi, secreta. 

Si ce tinem pentru noi este mult mai valoros decat tot ce am scris pana acum despre ea. Si este mai bine sa avem numai pentru noi acest "ceva" ce nu mai are nimeni! Pup! ;-)

PS. Apropos, Jeni, ca o picanterie extraordinara, pe care am descoperit-o cautand pozele din 2022 in arhiva: atunci ati fost la noi, in excursie, fix in aceeasi perioada ca si anul acesta! 

13 iulie 2022, atunci. 

12 iulie 2024, acum. 

Extraordinar, nu-i asa? :) 

13.07.2024