In 26 iulie 2021 am postat pe FB (si aici Revin pe blog. Abandonez Facebook-ul. Stop.) ultimul meu mesaj catre lista mea de prieteni (contul meu era oricum privat, iar lista avea de ani buni numai in jur de vreo 30-50 de persoane), lista pe care, dupa cateva zile, timp in care au luat act toti de decizia mea, am desfiintat-o.
Robert De Niro a spus: „Nu toată lumea pe care o vrei în viața ta te vrea în viața ei. Așa că nu te epuiza încercând să arăți bine sau să le faci favoruri atunci când lor chiar nu le pasă dacă ești acolo sau nu. Concentrează-ți energia pe cei care îți apreciază cu adevărat prezența
și te apreciază pentru ceea ce ești. Viața este prea scurtă pentru a investi timp și efort în oameni care nu îți corespund. Înconjoară-te de cei care te fac să te simți valoros și care te susțin la fiecare pas.”
Camelia Radulian, 06.06.2024
Voi ați observat cât de
greu e pentru unii să suporte fericirea, binele sau succesul altora? Nu există
lucru mai de scârbă pentru ei decât să mimeze (măcar!) bucuria pentru
micile-marile realizări ale semenilor. E deja lucru cert, dar îl tot observ, cu
un fel de amuzament amar și cu oarece părere de rău pentru acest gen de
infirmitate sufletească. Complexe multe, bucurie puțină! Puțin dai, puțin
primești! Vă invit să verificați!
Dacă e vorba de Facebook,
unde operăm cu aceste amărâte și comode like-uri, în locul cuvintelor, căci
acesta ne e aici limbajul, ne place sau nu ne place, ei bine, decât să dea un
like, pe care l-ar fi dat dacă ar fi fost vorba de vreo prostioară lejeră, ceva
neutru, decât să-l dea, zic, mai bine se fac că nu văd.
La proporții comparabile,
e ca și cum un invitat din casa ta te ignoră complet atunci când dai o
petrecere. Stă pe canapeaua ta și se face că nu te vede. Pur și simplu are gura
încleștată, scrâșnește din dinți și tot trage cu coada ochiului la tine.
''Nu-mi apare ce postezi, nu știu de ce!...'' Vă sună cunoscut? Uneori e așa,
alteori nu, că doar știm ce zicem... mai toți am trecut prin asta.
Căci Facebook e foarte
mult despre ego și despre validare, lucru bun, căci concurența împinge lumea
înainte. Ne place să ne validăm, ne plac cei care ne validează. Nu ne plac cei
care ne ignoră. In Facebook, ne plac chiar și cei care se prefac că ne plac.
Efortul de a pune un like scuză orice, unește și apropie oamenii. Până aici,
totul perfect firesc!
Dar unora nu le place
deloc prea binele altora. Au alergie. În fața lui, se simt învinși, inferiori
sau neputincioși. Sau li se pare că le cade rangul, ceea ce ar putea face
obiectul unei recuperări. Căci se poate recupera medical acest gen de suferință
sufletească!
Putem flutura anemica scuză
cu lipsa de importanță a like-urilor și a Facebook-ului. Da! Dar dacă sunt așa
lipsite de importanță, de ce suntem aici? Timpul nostru merită irosit pe ceva
derizoriu? Să nu ne mințim! De fapt, știți de ce? Pentru că limbajul de aici e
o extensie destul de asemănătoare celui din viața reală. Și pentru că avem
nevoie de el. Și avem nevoie unii de alții! Desigur, vor veni câțiva și vor
repeta inepta și ilogica filosofie cu ''cerșitul'' nostru de like-uri, de parcă
cineva postează vreodată ceva cu speranța arzătoare de a fi ignorat, invalidat
sau neobservat. Să fim serioși! Evident că postezi dorind ca postarea ta să fie
văzută și apreciată. Ar fi anormal să fie altfel!
Ok, poate că toate astea
sunt detalii, dar nu uitați că detaliile fac întregul!
De dat atenție și de
reflectat!”
*
Daaaaa! Și mai e o specie - cei care au
succes, sunt fericiți și cu toate astea, binele altora le stă în gât. De parcă
ar trebui să aibă exclusivitate pe tot ce e bun pe lumea asta, iar bucuria
altora le știrbește, cine știe cum, ceva din ceea ce li se cuvine numai lor.
Trist, dar e o meteahnă atât de comună!
Octavian Herţa 30.05.2024
„Nu e nimeni sincer până la capăt p-aici
(pe FB), oameni buni. Toți punem aici lucruri care ne convin, care ne gâdilă la
(...), lăsând intenționat la o parte chestiile care nu ar da bine.
Cei mai pricepuți dintre noi doar mimăm
adevărul, construind realități paralele, amestecând isteț un pic de adevăr cu
multă minciună. Minciună crasă, minciună prin omisiune, minciună prin
exagerare, de toate felurile și de toate culorile.
Ne fardăm mai rău ca niște cutre, nu
cumva să vadă cineva cum suntem cu adevărat. Mici, răi, invidioși, plini de
orgoliu, răzbunători, bolnavi de frustrare, pseudointelectuali, depășiți,
ratați, tot ce vreți voi.
Blocați în singurătăți acre ori în
relații mucegăite, bravând că suntem bine cu noi și cu lumea ori, din contră,
că suntem lupi solitari în luptă cu universul.
Ne mânjim buzele cu rujul uleios al
fericirii la kilogram, ne acoperim pomeții cu fondul de ten al realizării
sociale la promoție, ne punem genele false ale bunăstării de photoshop, ne
rimelăm gros în culoarea succesului la rețetă.
Prost am mai înțeles lumea asta nouă, în
care doar cei care îi folosesc mai eficient pe ceilalți sunt adevărații
câștigători. Suntem doar numere și statistici, marfă pentru algoritmi, materie
primă pentru fabrici de făcut bani.
Intrăm cât de cât oameni în malaxor și
ieșim pastă de crenvurști. Cei mai mulți dintre noi suntem doar un gram din hot
dog-ul pe care-l mușcă bogații planetei.
Iar în tot timpul ăsta ne dăm în bărci,
imaginându-ne că însemnăm cu adevărat ceva pentru ceilalți. Scriem în general
prost, postăm poze care nu spun nimic, ne agităm ca buteliile să demonstrăm că
suntem fericiți, încercăm să ne băgăm cât mai în față, ca să devenim vizibili.
Ne dorim cu disperare să devenim relevanți. Ne mândrim cu like-uri și
urmăritori, de parcă de astea ar depinde viețile noastre.
Ne mulăm ca niște limacși pe ce credem
că vor ceilalți de la noi, ne contorsionăm ca să încăpem în matrici, suntem
originali ca niște coli A4 proaspăt scoase de la xerox. Toți, la fel de
disperați să fim ceea ce credem că ar trebui să fim.
Drama gânganiei care se zbate ca proasta
într-o pânză de păianjen mai întinsă decât întreg universul ei de gâză născută
doar ca să fie transformată în pastă combestibilă între căngile picurând venin.
D-aia de multe ori postez numai prostii
p-aici. Nu mă mai iau în serios nici măcar când pare că o fac. Mi se pare mai cinstit
să bat câmpii cu tembelisme flamboaiante decât să mimez că pun ceva din mine în
rândurile astea.
Am încercat o vreme și nu am câștigat
nimic din asta. Nu m-am simțit nici mai bine, nici mai împlinit, nici mai
deștept. Până la urmă, e doar dezolare.
Plutești o vreme, asemenea unui balon,
crezându-te vreo sculă pe basculă. Te dezumfli apoi, dacă ai un pic de bun simț
în dotare. Nu contează nimic, e doar praf în vânt. Doar agitație impotentă,
care îți sleiește sufletul.
Merită din ce în ce mai puțin să scriu
lucruri importante. Cred sincer că numai proștii mai încearcă să fie ei înșiși
pe rețelele sociale (been there, done that). Băieții deștepți doar încearcă să
facă bani de pe urma lor.
Mi se face rușine de câte ori mi se pare
că am ceva de spus. N-aveți idee câte texte am început și le-am lăsat baltă,
doar pentru că mi s-a părut atât de inutil să le dau cuiva să le citească. Mai
rău, să le postez aici. Nu ar schimba nimic, nu mi-ar aduce nici măcar liniște,
nu ar mișca un fir de nisip dintr-o parte într-alta.
Și atunci, pentru ce? Mai bine să ne
râdem un pic, să părem fără griji și să amânăm nedefinit să însemnăm cu
adevărat ceva, să fim cât de cât noi. Să ne batem pe burți și să mai băgăm
niște carne în malaxor. Cineva, prieteni, trebuie să mănânce și astăzi. Căci
da, faci sau nu pe prostul, vorba unui clasic în viață, tot într-un crenvurști
sfârșești.
Sper că v-am
deprimat suficient astăzi, nu ajută nici vremea asta de (...), drept să vă
spun. Dar, lasă, ne dixtrăm data viitoare, când o să postez iar niște
întâmplări retarde și neverosimile, dar pline de succes.” Octavian Herţa 30.05.2024
Octavian Herţa 01.06.2024
„Cred că de-acum încolo voi scrie aici chestii care nu
interesează pe nimeni. Un fel de jurnal, scris ca și cum n-aș da doi bani pe
cei care-l vor citi. E o convenție și, dacă mă gândesc mai bine, o justificare.
Nu sună bine, dar e mai ok așa decât să mint. Mă entuziasmează asta. Sper ca
așa să-mi pierd aproape toți cititorii. Nu-s însă așa de ipocrit încât să nu
recunosc că mi-ar plăcea ca unii dintre voi să vă încăpâțănați să rămâneți
aici. Nu știu, poate-i doar o fază. Am nevoie însă ca de aer de dezintoxicare.
Asta, sau nu mai scriu deloc. Nici nu știu ce mi-ar face mai bine.
Inutil, dar am decis că nu mă interesează, în fond: 1
iunie 2024, pe la prânz. E doar nevoie mea de ordine, de control, de simetrie.
Măcar recunosc.
Nemulțumire profundă că fiecare lucru bun vine cu un
preț prea mare. Că primesc rar și scump. O dimineață în care să nu fiu
neliniștit pentru zece în care lupt deznădăjduit să înving iluzoriu anxietatea.
O zi cu soare pentru cinci pline de nori și ploaie, ca și cum n-am învățat
nimic în anii ăștia britanici. Un grăunte de viață din plin pentru un morman de
moloz. Câteva secunde de recunoștință pentru tot ce cred (îmi impun asta, cum
altfel?) că am, zeci și poate chiar sute de ore de atitudine ingrată la schimb.
Nemulțumitului i se ia darul, îmi vine automat în minte.
Oboseală de sisif mărunt, de furnică leneșă și
insuficient utilată pentru o viață de muncă anonimă. În van. Revoltă de veșnic
debitor sugrumat de dobânzi cămătărești. Prea scump pentru prea puțin. Și parcă
e mai rău pe zi ce trece. Merită? Parcă nu, dar nu mai știu de multă vreme cum
să ies cu fața curată din schimbul ăsta inechitabil. Te obișnuiești cu
pierderea așa cum uiți să te mai bucuri să câștigi. O să revin la asta. Poate
mi se pare și doar mă vait ca o (...).
Am doi copaci în spatele grădinii. Par mereu unul
singur, dacă nu ești atent. Până și eu mai uit, după mai bine de doi ani, că-s
doi și îi numesc “copacul”. Acum câteva săptămâni erau goi, fără o frunză.
Iată-i acum, verzi de la talie în sus. Au înfrunzit parcă peste noapte, în timp
ce noi dormeam.
Trei săptămâni până la vacanță. O aștept calm și parcă
nici n-aș vrea să vină, știind că va trece atât de repede, ca un glas pe care
ți se pare că l-ai auzit în liniștea casei, deși știi că n-ar avea niciun sens,
pentru că nu-i nimeni acolo căruia să-i aparțină. Lucruri pe care le
transformăm în amintiri înainte să se petreacă. Așteptarea pare, uneori, mai
reală decât obiectivul în sine.
Kafka și spaima lui de însurătoare. De relații umane.
De vizitele neamurilor, pe care le consideră dușmănoase (vizitele, nu unchii și
mătușile) pentru că-l distrag de la literatură. Dorința lui spasmodică,
obsesivă, disperată de a-și cuprinde cu exactitate gândurile în fraze, de a fi
sincer până la capăt, deși cât de conștient e că asta-i doar o iluzie.
Deznădejdea că se va rata, indiferent ce ar alege. Imposibil să ieși din cerc,
o știa atât de bine. Îl citesc de fiecare dată cu sufletul la gură, ca și cum
aș asista, voyeur, la căderea nesfârșită a cuiva de pe o clădire. Știu cum se
va termina totul, doar gândul meu îl ține în aer, suspendat ca o insectă
minusculă de un fir de păianjen (...). Octavian Herţa 01.06.2024
Dna Hanganu
„Ai sută la sută dreptate. Toți purtăm măști din
diverse motive.
Dar, pe de altă parte, trebuie să fii nebun să scrii
tot ceea ce gândești în fața unui public eterogen, în majoritate format din
necunoscuți.
Nu e locul unde să te dezvălui în
totalitate, să-ți expui problemele, îndoielile, gândurile,
vulnerabilitățile. Inițial vei fi citit cu nesaț, apoi vor apărea criticile,
jignirile, sau, în cel mai bun caz, sfaturile nesolicitate, încurajările
stupide.
Dintr-o mare de cititori, te vor înțelege cu adevărat
o mână de oameni. Dar și ăia au problemele lor și, chiar dacă se vor regăsi în
textul tău și vor rezona cu tine, până la urmă ar prefera să intre pe rețelele
sociale să se relaxeze, să râdă, să uite de grijile care îi apasă.
Pentru problemele personale sau discuții serioase
despre orice, cei mai indicați sunt prietenii adevărați din viața reală și
atât.
Eu la concluzia asta am ajuns după zece ani de
Facebook.
În fiecare zi aș vrea să scriu despre foarte multe
lucruri care mă frământă, am zeci de idei zilnic, de subiecte de dezbătut, apoi
îmi aduc aminte unde sunt, "vizualizez" cu ochii minții reacțiile,
destul de previzibile, și mă opresc. Postez pisici și glume, par superficială,
poate chiar tâmpită, dar măcar stau liniștită. Îmi ajung conflictele
interioare, nu mai am nevoie și de conflicte cu niște străini. Am scris enorm,
dar am simțit nevoia să spun de ce port eu "măști”.”
*
Ana Olimpia
„Ăsta e de pus în ramă. De citit și răscitit în
fiecare zi. Pe stomacul gol.
Până la urmă... este exact așa cum spui. Tranșant. Și
fără alte ocolișuri.
Are Istrati o povestire în "Mediterana", un
volum reeditat de Editura "Compania", prin anii '90, care m-a atins
la măduva măduvei.
La fel cum ai reușit tu acum, măi Om...
Si citatul la care am făcut referință:
«Nu există necinste mai ticăloasă decât aceea de a
părea cinstit atunci când nu ești, când nu poți să fii. Dar toată lumea se dă
cinstită și nu este, începând cu tine, cu barbatul/nevasta tau/ta, cu copilul
tău, cu tatăl tău, cu prietenul tău. Fiecare încearcă să te înșele într-un fel
sau altul; n-are cum să fie altfel, dacă vrea să trăiască.
Trebuie să trișezi, asta e!... Și-atunci zic: nu
există decât o singură cinste adevărată - să practici necinstea pe față.
Cred că omenirea nu va deveni mai bună decât în ziua
în care va recunoaște că e bolnavă de cinste falsă.» PANAIT ISTRATI (1884-1935) -„Mediterana””
*
Matei Florentina
„Scrieți orice vă vine în minte, mai
ales ca scrieți bine. Eu când vă citesc postările, mă regăsesc în unele
dintre ele și mă bucură, adică îmi aduceți puțină fericire! Cat despre adevăr e
doar o percepție. Nu trebuie să ne raportăm la lumea bogaților lumii, ei sunt
acolo sus, și deși au mulți bani, fericirea lor nu este direct proporțională cu
bogăția. Noi, muritorii de rând trebuie să ne bucurăm de lucruri simple, acestea
aduc fericirea adevărată! Si sa rămânem acolo unde divinitatea ne-a așezat. Cand
vom intelege ca o clipă este diferența dintre viață și moarte, și ca acea clipă
poate veni oricând, vom trăi altfel. Cat despre așa zisele “vedete”, care
trăiesc cu chiloții în vine, și-și pun viața personală, falsa, pe ecran, pentru
bani, sunt jalnice și nefericite! Eu va multumesc ca scrieți și sper s-o faceti
cat mai des!”
.jpg)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Interior, exterior.
Inspiratie, expiratie.
Impresie, expresie.
Ganduri, cuvinte.
Oglindire.
:)