marți, 30 octombrie 2012

Te rog, Doamne, salvează-l de mine!




Ajută-mă, Doamne, să merg înainte şi-ajută-l, te rog, şi pe el!
Susţine-ne paşii pe drumul Golgotei, căci crucea o ducem la fel,
Opreşte ocara, şi vina din suflet, şi degetul acuzator,
Şi biciul acela ce crunt ne loveşte, şi spinii ce-n inimi ne dor.

Opreşte-le, Doamne, oţetul cu care a dragostei sete-o înving,
Opreşte furtuna şi tunetul lumii, căci stele noastre le sting,
Ajută-ne, Doamne, să stăm fără teamă cu Tine-n mormânt, miruiţi,
Destinele noastre să fie aceleaşi: de Tine salvaţi şi iubiţi.

Ajută-mă, Doamne, să nu mă mai doară dorinţa uitării de noi,
Şi-ajută-i şi lui, şi opreşte-i suspinul ce încă se-mparte la doi,
Dă-i pace în suflet, senin în privire, dă-i, Doamne, în inimă flori,
Salvează-l de mine, ajută-l să-mi ierte tăcerile – vechi închisori.

Te rog să-l ajuţi, Doamne, încă o dată, te rog, dă-i iubirea în dar,
Salvează-l de ploile toamnei din suflet, de-amarul umplut în pahar,
Ajută-l şi taie-a trecutului lacăt, să simtă că e dezrobit,
Din nou să iubească din toată fiinţa! Din nou să se simtă iubit!

Atunci când voi şti că-mplinit-ai cuvântul ce astăzi în rugă-l rostesc
Vei şti că, acum, doar în Tine-i speranţa, căci numai spre Tine-ndrăznesc!
Doar Tu îmi ştii dorul, şi focul, şi jalea, şi moartea în gând resemnat,
Doar Tu ai puterea, şi vrerea, şi timpul să-ndrepţi ce noi doi am stricat.

Bucuresti : 29.10.2012

***


duminică, 28 octombrie 2012

Acum e-un început




Acum din nou am linişte-n adâncuri
Şi-o nouă pace-n suflet mi-a pătruns
De parcă, la final de căutare,
În inima din mine am ajuns.
N-am aşteptări, nici vise, nici regrete,
Nici remuşcări, nici temeri, nici dureri,
Nici întrebări, nici vorbe nerostite,
Nici amintiri, nici lipsuri, nici averi.

Din nou resimt doar vid şi nemişcare
În liniştea acestui sfânt popas.
N-am nici un fel de griji şi nici emoţii
Şi nici nu ştiu “Aici” ce m-a atras.
Nu înţeleg ce vindecări sunt gata,
Ce curăţări de drum s-au petrecut
Şi nici de ce n-am nici o îndoială
Că în acest “Acum” e-un început.

Bucuresti : 27.10.2012

***



Soarta e de vină…




Accept că dacă el nu a venit de vină-i Soarta şi-al ei legământ,
Doar ea e cea care-a-ncurcat, din nou, cărările iubirii pe pământ,
Ea ne-a legat şi-apoi ne-a dezlegat, jucându-se cu-a noastre jurăminţi,
Ea ne-a promis şi tot ea ne-a uitat, ea ne-a făcut şi demoni, dar şi sfinţi.

Nu-s disperată că el n-a venit, nu-i vina mea şi nu e nici a lui,
Doar Soarta asta ne-a abandonat în amăgirea labirintului,
Ea ne-a rescris destinele precum un Zeu atotputernic din Olimp,
Ea ne-a lăsat să rătăcim prin ploi, pe fiecare în alt anotimp.

Nu-l mai aştept şi nici nu îl mai chem, am înţeles că Soarta a decis
Tăcerea să o pună între noi, iar gândul de iubire-i interzis,
Ea ne-a împins să credem că-i prea greu sau că, acum, deja e prea târziu,
Că e prea mult… sau că e prea puţin… că el nu e… că eu nu pot să fiu…

Doar Soarta ne-a convins că nu putem să desluşim misterul dintre noi,
Că nu putem să împlinim nicicând cel mai fierbinte vis din amândoi,
Că n-are rost să complicăm mai mult destinul nostru-atât de complicat
Şi… uite-aşa… am renunţat la noi… şi la iubirea care ne-a salvat…

Bucuresti : 27.10.2012

***



marți, 23 octombrie 2012

Dacă...






De poţi să nu-ţi pierzi capul când toţi în jurul tău
Şi l-au pierdut pe-al lor, găsindu-ţi ţie vină,
De poţi, atunci când toţi te cred nedemn şi rău,
Să nu-ţi pierzi nici o clipă încrederea în tine,
De poţi s-aştepţi oricât fără să-ţi pierzi răbdarea,
De rabzi să fii minţit fără ca tu să minţi,
Sau,  când hulit de oameni, tu nu cu răzbunarea
Să vrei a le răspunde, dar nici prin rugăminţi,

De poţi visa, dar fără să te robeşti visării,
De poţi gândi, dar fără să-ţi faci din asta ţel,
De poţi să nu cazi pradă nicicând exasperării,
Succesul şi dezastrul primindu-le la fel,
De poţi s-auzi cuvântul rostit cândva de tine
Răstălmacit de oameni, ciuntit şi prefăcut,
De poţi să-ţi vezi idealul distrus şi, din ruine,
Să-l reclădeşti cu-ardoarea fierbinte din trecut,

De poţi risca pe-o carte întreaga ta avere
Şi tot ce-ai strâns o viaţă să pierzi într-un minut
Şi-atunci, fără a scoate o vorbă de durere,
Să-ncepi agoniseala, cu calm, de la-nceput,
Iar dacă trupul tău, uzat şi obosit
Îl vei putea forţa să-ţi mai slujească încă
Numai prin străşnicia voinţei tale şi-astfel
Să steie peste veacuri aşa cum stă o stâncă,

De poţi vorbi mulţimii fără să minţi şi dacă
Te poţi plimba cu regii fără a te-ngâmfa,
De nici amici, nici duşmani nu pot vreun rău să-ţi facă
Pentru că doar dreptatea e călăuza ta,
Şi dacă ştii să umpli minuta trecătoare
Să nu pierzi nici o filă din-ntreg al vieţii tom,
Al tău e TOT Pământul, cu TOT ce e sub Soare,
Şi, mult mai mult de atât:  înseamna că eşti OM!