Dor de crizanteme

Mi-ai adus aminte, toamnă minunată, de petale albe la icoane puse,

De parfum de rouă plânsă dimineaţa, de priviri de floare pe-nserat apuse.

Braţelor sfioase le-a fost dor de ele, dor de crizanteme mândre în grădină,

Dor de-nţelepciunea timpului în care mi-ascundeam în mine dorul de lumină.

Mi-ai adus aminte de-un trecut în care nu ştiam că-s vie şi că-n mine-s vise,

Nu-mi ştiam povestea vieţii pregatită, nici de-acele drumuri mie interzise.

M-ai dus în trecutul unde resemnarea îmi era cu lacrimi în destin înscrisă,

Unde n-aveam doruri şi nici îndrăzneala de-a-aştepta din stele dragostea promisă.

Mi-ai adus aminte că mi-am pus speranţa pentru fericire printre crizanteme,

Căci pe-atunci doar ele îmi stăteau alături şi-mi şopteau cuvinte pentru noi poeme.

Ele-au spart oglinda-aceea-n care noaptea mă găsea, spre ceruri, cerând îndurare

Şi au pus în mine o oglindă nouă să mă văd senină, albă, mândră floare.

Ele-au scos din mine toamna şi durerea şi-au sădit în suflet muguri de iubire,

Mi-au deschis petale fine de speranţe şi-au făcut din ele prima amintire.

Vise parfumate mi-au trimis în valuri, dăruindu-mi prima albă aripioară

Şi de-atunci ştiu bine cât de dor le este florilor de toamnă după primăvară.

Bucuresti : 05.10.2012

***