”Era ora 3 a.m. în 1988 și
a sunat de nicăieri la studio, insistând să înregistreze o melodie chiar în
acea seară.
Inginerul, Milan Bertosa,
i-a spus că are 15 minute să ajungă acolo. Apoi uşa s-a deschis.
„În plimbări”, spunea
Bertosa, „cea mai mare ființă umană pe care am văzut-o în viața mea. "
Omul avea aproape 500 de
lire sterline. S-a urcat în scaunul de oțel, iar cineva i-a dat un ukulele, un
lucru micuț pe piept. Bertosa a rulat caseta.
O dublă. Fără a doua
încercare, fără reparare mai târziu. El a cântat "Somewhere Over the
Rainbow" și apoi s-a terminat.
Ai auzit-o. La o nuntă. La
o înmormântare. Într-o cameră de spital când nu mai erau cuvinte.
Acel ukulele moale. Vocea
aceea ca apa caldă, cântată de mai mult de un MILIARD de ori - și aproape
nimeni care o cântă nu știe cine a cântat-o, sau cât l-a costat.
Numele lui era Israel Kamakawiwo ʻole. A crescut în
Waianae, partea muncitoare din Oahu, nativ hawaiian până în măduva oaselor, iar
de mic a luat un ukulele și nu l-a lăsat niciodată jos.
El a privit lumea zburând
spre plaje în timp ce proprii săi oameni erau împinși la marginile propriului
lor pământ. Așa că a cântat vechile cântece hawaiiene, cele pe care turiștii nu
le-au auzit niciodată. Nu a cântat ca să devină faimos. El a cântat pentru a le
reaminti oamenilor săi cine sunt.
El a spus-o clar, în
Pidgin toată lumea de acasă a vorbit: „Fii puternic. Să știi cine ești. Nu-ţi
fie ruşine. Ridică-te. "
Nu mai era doar cântăreț.
Era ceva ce oamenii lui puteau sta în spatele lui.
Fratele lui Skippy a
cântat alături de el de când erau copii. Apoi inima lui Skippy a cedat la 28 de
ani, iar Israel a cântat pentru amândoi după aceea.
Dar trupul în care locuia
Israel se întorcea împotriva lui. Până la sfârșit avea 757 de lire sterline.
Inima i s-a încordat, plămânii s-au încordat, iar respirația a devenit muncă.
Aceasta a fost greutatea
pe care a purtat-o toată viața - lucrul la care se holbau străinii, lucrul care
îl omora în liniște. Și din acel corp luptător a ieșit cel mai ușor, cel mai
imponderabil sunet pe care l-a auzit cineva vreodată.
Știa unde îl duce trupul
și a spus-o fără teamă: „Nu mi-e frică pentru mine că mor. Aceasta este doar o
scoică. Pentru că noi, hawaienii, trăim în ambele lumi. "
Pe 26 iunie 1997, la 12:18
dimineața, plămânii i-au cedat pentru ultima oară. Avea 38 de ani.
El a dăruit întregii lumi
un cântec despre visele care devin realitate. El nu a trăit să vadă 39.
Apoi Hawaii a făcut ceva
ce nu a făcut niciodată pentru un cântăreț. I-au cărat sicriul din lemn koa în
Capitoliul statului și l-au lăsat să zacă sub dom.
El a fost a treia persoană
din istoria insulelor care i s-a acordat această onoare și SINGURUL care nu a
ocupat niciodată funcții publice. Doar un om cu un ukulele.
Aproximativ 10.000 de
oameni au venit să-și ia rămas bun.
Două zile mai târziu i-au
cărat cenușa la Makua Beach. Zece mii au venit din nou, stând pe nisip, plutind
pe plăci de surf și canoe, aruncând flori peste apă. Și pe autostrăzile din
toată insula, șoferii de camion s-au sprijinit de claxoanele lor până când a
sunat ca și cum Hawaii însuși țipă.
Melodia pe care a făcut-o
dintr-o singură dublă, la 3 a.m., într-un scaun de oțel împrumutat, rămâne în
continuare numărul unu din întreaga istorie a topurilor Billboard. Mai mult de
un miliard joacă doar pe YouTube. În 2021 Biblioteca Congresului a adăugat-o la
înregistrările pe care America a ales să le păstreze pentru totdeauna.
S-a născut acum 67 de ani.
20 mai 1959.
Data viitoare când te
găsește melodia aia, într-o bucătărie liniștită, la nunta cuiva, lângă un pat
de spital, ascultați mai de aproape.
Acea voce imponderabilă a
ieșit dintr-un corp care se rupea. Omul care cântă despre undeva deasupra
curcubeului știa deja că nu va ajunge niciodată acolo.
El ne-a dat-o oricum.
Asta e chestia cu Bruddah Iz. Majoritatea oamenilor l-au auzit. Aproape nimeni nu l-a cunoscut.” (Aloha Hawaii)
20.05.2026
***
