La taierea motului lui Andrei

 

Obiceiul tavitei cu obiecte

Au trecut deja 4 zile de la sarbatorirea implinirii unui anisor si taierii motului lui Andrei Valentin, cel de-al doilea nepotel al nostru. As fi putut spune si eu „Vini, Vidi, Vici”, precum solul roman intors cu vestea cea buna, si sa inchid subiectul. Totusi, pare-se, ceva anume nu m-a lasat sa fac asta. Sa va povestesc. Este ca intr-un scenariu de film. Pe cuvant, nimic din ceea ce urmeaza nu este nici inventat si nici exagerat.

Mai intai sa incep povestea „de la ‚pa’ș’opt incoace”, ca sa prindeti firul. Ultimele si singurele petreceri de taiat de mot la care eu am participat (si de la care abia am ceva amintiri clare) sunt chiar cele organizate pentru fetele mele, in urma cu peste.... si ceva de ani... ca doar nu va asteptati sa va spun exact cat. Eram eu insami o copila atunci, abia facusem ochi in lume si ma si trezisem cu familie si copii mici, asa incat mama mea s-a ocupat de absolut tot ce a presupus pregatiri, traditie, masa, musafiri, organizare. Eu habar n-aveam ce trebuie facut, vremurile erau altele, posibilitatile altele, iar pretentiile, desigur, altele. N-am retinut mare lucru din detaliile acelor petreceri, insa am ramas in minte cu ideea pregatirii unei tavi cu diverse obiecte marunte, dintre care copilul avea sa aleaga trei. :) Celor trei obiecte, primele alese la rand, li se atribuia ulterior un inteles, un fel de linie de destin, de preferinte, de abilitati pe care, se zice, copilul urma sa le dezvolte pe parcursul vietii. De fapt, era mai degraba o traditie de petrecere, un motiv de distractie, decat ceva serios, caci, se stie, pe vremea aceea perspectivele nu erau prea multe, prea diverse, iar exercitarea liberului albitru in alegerea propriului drum in viata pe baza preferintelor, abilitatilor sau a unor viziuni personale, nu prea avea spatiu social si libertate de manifestare. Dar, perpetuarea unui asemenea obicei, cel cu tava, la implinirea varstei de un an a copilului, genera atunci, si genereaza si astazi, un moment haios al petrecerii, in care oamenii aveau si au ocazia sa-si proiecteze visele lor frumoase asupra micului sarbatorit.

Nu-mi mai amintesc acum ce obiecte si-au ales fetele mele de pe tavile puse inainte in cei doi ani consecutivi cand, pe rand, fiecare a implinit un an. Poate doar daca m-as uita la pozele de atunci as putea spune. Independent de acele obiecte, oricare au fi fost ele si intelesul ce li s-a asociat acestora, ele au crescut foarte frumos, au devenit adulti foarte frumosi, responsabili, si-au facut propriile familii foarte frumoase. Iar acum, treptat, duc povestea mai departe cu copiii lor, organizandu-le petreceri la implinirea unui an de viata, taindu-le motul si punandu-i sa aleaga obiecte definitorii pentru destinul care-i asteapta.

Bineinteles, fiecare parinte isi doreste pentru copilul sau ce-i mai bun si mai frumos pe lume, asadar, obiectele alese de copil, din tava ce i se pune inainte, trebuie sa fie neaparat cat mai elocvente si in acord cu aceste dorinte si vise parintesti. Fiecare parinte vede mult mai mult si mai presus de acest joc frumos de petrecere, caci investeste in el toate sperantele legate de micul pui de om, caruia ii doreste o viata fericita si implinita, in abundenta si satisfactii sufletesti.

Ei bine, dupa aceasta introducere cam lunga, mai fac o scurta reamintire a unui aspect care are legatura cu ceea ce urmeaza. Imediat dupa ce s-a nascut Andrei, cand a fost sa i se aleaga numele cu care avea sa fie inregistrat in evidente si cunoscut in lume, parintii lui, respectiv, fata mea si sotul ei, nu se puteau hotara asupra unuia. Facusera o lista, organizasera un brainstorming, taiasera de nenumarate ori de pe lista cand un nume, cand altul, si nici unul nu parea a i se potrivi micului bot de om infasat, care astepta in salonul maternitatii finalul acestei dezbateri.

Noi doi, eu si Adrian, eram la 600 km departare de ei. N-am putut ajunge in Bucuresti chiar atunci, cu ocazia nasterii, asa ca am tinut legatura telefonic. Cand Oana mi-a spus ca inca nu reusisera sa se decida asupra celor doua prenume ale copilului, iar eu intelegand ca situatia asta trena de ceva vreme si ca mai aveau la dispozitie doar o singura zi pentru a decide, m-am gandit sa le sugerez in treacat vreo doua nume, doar atat cat sa ma fac utila, fara sa insist. Nata de nastere fiindu-i in 27 ianuarie, i-am spus ca este aproape la mijlocul perioadei dintre doua sarbatori mari, Sfantul Andrei, pe 30 noiembrie, si Valentine’s Day, pe 14 februarie. I-am sugerat, astfel, cele doua prenume, Andrei si Valentin, dupa care nu ne-am mai auzit cateva zile. Intelesesem ca avusesera si aceste nume pe lista, dar pentru fiecare dintre ele avusesera argumente pro si contra. Cel mai mult ei isi doreau ca numele sa se potriveasca oarecum cu fizionomia copilului, ceea ce era destul de greu de ghicit si de potrivit, desigur. Insa, de fiecare data cand se gandeau la un nume oarecare, Mihai, sa zicem, stiau si simteau intuitiv ca nu se potrivea. N-avea fata de Mihai. Nici de Cristi. Nici de Bogdan. Si, tot asa, nu se potrivea cam nici unul. In fine, dupa vreo saptamana, cand ne-am reauzit la telefon si am intrebat ce nume i-au ales pana la urma copilului, am ramas maxim de uimita cand am aflat ca nu unul, ci ambele cele doua prenume sugerate de mine compuneau numele definitiv al copilului, Andrei Valentin. Se spune ca, de fapt, numele si-l alege singur copilul inainte de a se naste, deci... adultii trebuie doar sa-l identifice.

Bun, a trecut anul 2019, timp in care abia daca ne-am vazut de cateva ori, cu ocazia celor abia doua-trei drumuri ale noastre in Bucuresti, dintre care primul a fost chiar la botezul bebelusului. Distanta foarte mare dintre noi, efortul mare pe care ni-l solicita fiecare astfel de drum, precum ar fi organizarea casei noastre si a gradinii inainte de plecare, care include si grija pentru hrana si adapostul celor trei caini de curte pentru perioada in care lipsim, bagajele nenumarate, de zici ca de fiecare data ne mutam, orele lungi de condus masina, impartirea in doua a calatoriei, cu popas de o noapte, existenta Emei si acomodarea programului nostru cu al ei, sincronizarea cu programul familiei, costurile deloc neglijabile pentru fiecare astfel de drum/sejur, plus alte variabile neprevazute, care n-au depins de noi mereu, au facut ca revederea cu cei dragi sa fie limitata la vrei trei-patru ori pe an, fiind prezenti doar la evenimentele mai importante, nefiind prezenti nici macar la acestea toate, la unele chiar lipsind. Chiar si acum am fost la un pas sa nu ajungem, planetele parand a se invarti haotic, fara a se dori aliniate in sensul dorit de noi, inspre facilitatea drumului nostru la Bucuresti. In cele din urma le-am fortat sa se alinieze, le-am batut in cuie si le-am spus sa inceteze cu joaca pana ne terminam noi vizita si ne sarbatorim nepotelul, si am venit.

Asadar, implinirea de un an, zilele trecute, a fost organizata de parintii lui foarte meticulos, gandindu-se din timp la o multime de detalii care sa faca petrecerea cat mai placuta si memorabila. Printre acestea s-a aflat, desigur, si tava cu obiecte. Ei pregatisera cateva obiecte dinainte, insa s-au gandit ca ar fi dragut ca sa participe si toti invitatii la acest moment, fiecare punand pe tava un obiect simbolic, atat ca o conexiune personala cu copilul, cat si ca purtator al unui inteles misterios, care sa sugereze eventuala atractie a celui mic catre anumite directii de destin. Numai ca noua ne-a transmis aceasta idee abia cu cateva ore inainte de petrecere: „Nu uitati obiectele pentru tavita sarbatoritului”.

Ups! Mesajul acesta ne-a luat prin surprindere. Nu aveam nimic pregatit si nici timp nu mai aveam pentru deliberat. Am ajuns la locatia unde a avut loc petrecerea fara sa fi pregatit vreun obiect pentru tavita din partea noastra. Insa, in mod inspirat, dupa o vreme, cand tocmai se pregatea momentul mult asteptat, al taierii motului si alegerii din tavita, mi-am zis ca ceva-ceva tot am putea pune si noi acolo, orice ar fi, macar asa, ca o conexiune cu noi. Sau macar de divertisment si mai putin simbolic, asa precum vedeam eu jocul asta. Si mi-am adus aminte ca aveam in poseta cateva pliculete cu surprize, din acelea primite la Lid’l cu ocazia unor cumparaturi. In decursul timpului mai adunasem astfel de jucarele pe care i le adusesem lui Victoras, si asa intentionasem si cu cele din poseta. Asa ca le-am scos pe toate patru, cate erau, si le-am pus pe tava. Peste ele au mai fost adaugate si alte obiecte, jucarele, pixuri, carticele, dulciurele si altele. 

Si vine momentul mult asteptat. Se aseaza parintii cu copilul undeva la loc vizibil din toate directiile, alaturi de Irina si sotul ei (fata mea mai mica, sora Oanei, si sotul ei) tinand locul nasilor, iar noi in jurul lor, toti veseli, nerabdatori, cu telefoanele pregatite pentru poze sau filmulete, razand, glumind pe seama piticului ce urma sa ramana fara mot, si asteptand sa se incheie seria de fotografii profesionale facuta de catre o domnisoara ce fusese angajata special in acest sens. I se taie motul flacaului, se consemneaza de catre toata lumea prin poze si filmari ca bebelusul nu mai are mot, ca nu mai este bebelus, ci un pustiulica de un an dragalas si fericit, apoi se trece la faza urmatoare, cea a alegerii celor trei obiecte definitorii. Toti eram numai ochi si urechi, incremeniti in jurul lor, abtinandu-ne de la orice gest sau cuvant care i-ar fi putut distrage copilului atentia si care i-ar fi putut influenta alegerea. Ce-a urmat inca mi se pare greu de explicat, exact ca-n filme.

Oana il tinea pe Andrei in brate, iar ii maini tinea tava, agitandu-i-o putin in fata, atat pentru a amesteca un pic obiectele, dar si pentru a-i atrage atentia baiatului asupra tavii si a-l stimula sa-si intinda manutele sa aleaga.  Ceea ce s-a si intamplat. Mai intai, Andrei a scrutat cu privirea tava, de la stanga la dreapta, doar atingand in trecere, cu varful unui degetel, doua obiecte, insa, cand a ajuns cu privirea in capatul din dreapta a tavii, si-a intins ambele manute catre pliculetele cu surprize, cele pe care le scosesem eu din poseta, si a luat deodata doua din ele, privindu-le uimit si fosnindu-le in degetele. Pentru ca aceasta prima alegere nu a parut a fi tocmai una de dorit, neavand o simbolistica evidenta la prima vedere si nefiind un obiect remarcabil prin ceva anume, s-a bifat momentul, i-au fost luate copilului din mana cele doua pliculete cu surprize, si s-a trecut repede la marcarea celui de-al doilea moment, respectiv, la cea de-a doua alegere.

Andrei nu paruse prea incantat cand i-au fost luate din manute plicurile, protestand cu un scurt gangurit nemultumit, asa ca, dupa ce tava a fost din nou agitata in fata lui, iar obiectele de pe ea s-au reasezat, zornaind zgomotos, riscand sa sara pe jos, copilul s-a dus imediat cu manutele spre celelalte doua pliculete cu surprize care mai ramasesera pe tava. „Nu se pune, nu se pune, nu se pune!” s-au auzit in jur contestatiile. Parintii piticului i-au contestat imediat alegerea, luandu-i din manute inca o data „obiectele-simbol” si imbiindu-l cu tava catre alte alegeri. Au urmat alte doua alegeri, una pentru a o inlocui pe aceea care „nu se pune, nu se pune!” si inca una considerata a fi „a treia”. Si asa s-a incheiat scena.

Dar va puteti inchipui cat de uimita am fost eu la aceasta faza?! Am revazut inregistrarea de peste zece ori, caci imi parea ca Universul ne vorbise si facuse o gluma neasteptat de buna cu noi. Mai mult decat atat, mi se parea ca, astfel, ni se trimisese un mesaj mult mai profund decat ar fi adus o situatie conventionala, simpla, tipica, in care ar fi fost respectate corect, ca la carte, toate etapele specifice momentului cu pricina, fara nimic neprevazut. Simbolistica scenei la care asistasem era mai degraba atasata de ceva mai presus de obiectele in sine. Am cazut pe ganduri si am tot revazut filmul, cautand si incercand sa inteleg adevarul de dincolo de aparente.

Pare-se ca acelasi aspect ii framanta si pe parintii sarbatoritului nostru, caci ieri am primit un mesaj pe whatsapp in care Oana imi spunea ca s-au tot intrebat zilele acestea, fiind foarte curiosi si neputand a elucida singuri misterul, care era semnificatia pliculetelor cu „angry birds”. In prima faza nici nu am inteles ce era acest „angry birds” din mesajul Oanei. Am revazut din nou, a nu-stiu-cata-oara filmuletul, m-am uitat si la fotografii si abia apoi mi-am dat seama.  De fapt, nu cuvintele „angry birds” contau. Nu ele au fost in centrul atentiei. Ele s-au revelat ulterior. Toate pliculetele cu surprize, in intregul lor, au fost cele care au constituit simbolul. Asa ca raspunsul meu a venit de la sine, ca si cum asa ar fi fost demult stabilit, fara nici un dubiu.

„Erau niște pliculețe cu surprize. Semnificatia lor este urmatoarea: surpriza, misterul și aventura vieții, condimentele care dau farmec vieții, curajul de a descoperi necunoscutul și de a-l primi cu bucurie și curiozitate, cu entuziasm și freamăt, exact așa, cum un bebeluș este atras de un ambalaj frumos colorat, dincolo de care descoperă un obiect din care poate face o jucărie frumoasa, abilitatea lui de a face din orice obiect sau situație aparent banală și neînsemnată ceva interesant, care sa ii aduca bucurie și sa îi îmbogățeasca viața, dar si înțelegerea că frumusețea vieții poate fi descoperită și în aspectele ei simple, de zi cu zi, nu neapărat în lucrurile scumpe, sclipicioase, complicate, progresiste. Cam asta înseamnă.”

Iar mesajul Universului ar cam fi urmatorul: Totul este doar un joc! Sa nu luam jocul prea in serios! Iar daca tot il luam in serios, atunci sa stim ca, dincolo de jocul nostru, al adultilor, dincolo de dorintele si sperantele pe care ni le investim in cresterea, formarea si educarea copilului, dincolo de visele pe care ni se creionam in ceea ce priveste viitorul acestuia, in cele din urma alegerile ii apartin lui. El trebuie lasat sa experimenteze ce a ales. Daca ii este interzisa o anumita experienta, daca ii este deturnata atentia de la o anumita directie sau daca este atras catre alta, pe care nu el a ales-o, copilul va ajunge, in cele din urma, sa se intoarca tot spre ceea ce il atrage pe el si va experimenta tot ceea ce el isi doreste, indiferent cat de atractiv sau de dorit le-ar putea parea adultilor din jurul lui. Ei, adultii, nu vor putea face altceva decat sa-l invete, sa-l ghideze, sa-i arate alternativele si sa-i explice consecintele care deriva din fiecare alegere, insa, alegerea ii apartine copilului si, pe viitor, adultului ce va deveni. Daca il lasam sa-si traiasca deplin experientele de care este atras, in conditiile in care el simte ca este sustinut si incurajat spre ceea ce il face fericit, daca stie ca adultii ii sunt alaturi orice alegere ar face, atunci el va inainta cu curaj prin viata, nu se va teme sa-si impartaseasca emotiile si impresiile cu ei, nu se va feri si nu va considera ca a ales gresit, nu se va teme sa faca mai departe alte si alte alegeri, unele din ce in ce mai bune, mai inspirate, bazate strict pe propria lui experienta si pe preferintele lui, invatand din ele, conturandu-si forta, curajul si increderea in sine si in ceilalti. Asa va deveni un om independent, asumat, integru, fara sa dezvolte dependente, stringuri, fara sa se simta deturnat, influentat, ci doar apreciat, iubit, sustinut, incurajat.

29.01.2020

 

 

Porțile succesului

 

Soarele intră în zodia Vărsătorului pe 20.01.2020. Cică se deschid porțile succesului. Să nu ziceți că nu v-am spus! Dragi prieteni, nu știu dacă voi mai avea timp de prea multe de astăzi înainte. Voi fi atât de prinsă cu autografele încât... doamne!!! Dap, asta înseamnă să ai succes.

Știți vorba aia "unde dai și unde crapă"? Mă și vedeam copleșită de oameni în jurul meu, cerându-mi autografe, iar eu abia făcând față avalanșei de succes ce avea să mă acopere cu totul odată cu acest 20.01.2020, care, așa cum s-a anunțat, a deschis porțile succesului. Dar, cum un succes nu vine niciodată singur - parcă așa era vorba aia? – azi am înregistrat și un alt succes. Se pare că Cineva a decis că nu puteam să dau atâtea autografe decât după ce tocam bine și de tot ceea ce mai era de tocat. Că doar nu mi-am luat eu tocător zilele trecute degeaba! Așa că am tocat, nu m-am jucat, iar succesul mi s-a arătat. Pam-pam! Gata, acum pot să trec și la scris autografe! Cred că ați înțeles deja la ce mă refer. 

Din Grădina lui Dumnezeu: 20.01.2020

Chiciura de cleștar

 

Cam de o săptămână avem parte de un decor de basm. Chiciura a îmbrăcat pomi, tufe, frunze, fire de iarbă, orice urmă de vegetație, dar și gardurile de sârmă, creând splendide dantelării de zăpadă și gheață, cum demult n-am mai avut. Dacă până azi nu prea am avut timp să ies cu aparatul foto pe afară, fiind extrem de prinsă cu nasul și ochii în calculator, muncind la promovarea cărților pe internet, desigur, nu doar stând pe facebook toată ziua, azi n-am mai putut rezista ispitei.   M-am îmbrăcat, mi-am luat telefonul pentru făcut poze și am ieșit afară. Din fericire, a trecut valul de frig exact când au început aceste zile cu chiciură, de vreo săptămână.  Este un plafon de ceață care menține o temperatură plăcută,  în jur de -3 grade, tocmai bine cât să nu se topească frumusețea asta de pe crengi. Și, tocmai pentru că este destul de cald, chiciura asta nici n-a înghețat pe crengi, iar la cea mai mică atingere se scutură ca o ploaie de făină. Și nici vântul nu bate. Este o așa încremenire în aer, de zici că Dumnezeu vrea să facă și El fotografii și are grijă să nu strice decorul. Este superb!!!!

Am făcut foarte multe poze, câteva milioane, să compensez pentru toate cele peste trei luni (de când ne-am apucat în mod serios să pregătim lansările cărților) în care n-am avut timp de nimic, nici de somn, nici de masă, nici de poze, doar am sărbătorit într-una și am stat cu ochii în monitoare, după cum v-am zis.

Am început cu grădina, unde n-am mai intrat demult și în care m-am simțit azi ca Alice în Țara Minunilor, așteptându-mă din clipă în clipă să-mi sară înainte Pălărierul, Iepurele, Gemenii, Regina sau rânjetul pisicii Cheshire. Toate gardurile de sârmă din grădină păreau a fi valuri-valuri de dantelă din gheață! O minune delicată, precum niște mileuri fine, din cristale albe, ca-n povești! La cea mai mică atingere, firicelele albe de chiciură se desprindeau și se scuturau fin, ca o ploaie de sare. 

La tufele de cătină am zăbovit mai mult, căci îmi părea că am ajuns în fața unor brazi de Crăciun împodobiți cu bombonele portocalii, din care abia m-am abținut să nu mă înfrupt. Cele două tufe femele, singurele care fructifică, încă mai erau încărcate de fructe, deși multe dintre ele s-au scuturat deja din august, de când ar fi trebuit să le culegem, până acum. Nu, nu le-am cules, și nici plătiți n-am fi făcut-o, la câți țepi au crescut pe crenguțele alea care, de la distanță, par foarte inofensive. Să fi fost bobițele alea din ciocolată... eeeeee????... Cred că mă zgâriam până la sânge și tot nu mi-ar fi păsat!

Apoi am ajuns la goji și mi-am dat seama că abia acum, când tufele sunt desfrunzite, dar cu crengile îmbrăcate în chiciură, li se poate vedea pentru prima oară foarte clar forma de spițe de umbrelă, așa cum se recomandă să fie tunse și cum chiar le-a tuns Adrian în fiecare an, pentru a fructifica la potențial maxim. Anul acesta au fost chiar în vârful lor de maximă fructificare de până acum, toate crengile fiind mai vechi de doi ani, bine aerisite, fără crengi parazite (ramificații mici, subțiri și fără rod). Avem 6 tufe de goji, din care 2 sunt de soi tibetan, iar 4 sunt de soi chinezesc. După ce astă toamnă am făcut de trei ori dulceață, peste 40 de borcănele de 100 gr, ultimul rând de fructe coapte le-am lăsat pe crengi, ca în fiecare an, pentru păsărele. Dar și pentru a decora frumos tufele pe timp de iarnă. Păi, cum ar fi fost pozele mele acum fără globulețele mici și roșii de goji? 

Când am ajuns lângă vie, am avut senzația că mă aflu pe scena unui cabaret parizian. Nu că aș fi fost vreodată pe o astfel de scenă, dar asta mi-a inspirat când am văzut cum arăta via încărcată de chiuciură, întinsă în alb pe spalieri, de parcă erau eșarfele lungi și pufoase, din pene albe, ale dansatoarelor voluptoase, incitante și demne de toate aplauzele spectatorilor. Din toate direcțiile mă atingeau fire lungi și reci, dar delicate și fine de "puf" de gheață, care se scuturau dantelat în urma mea, după fiecare atingere. M-am strecurat ușor printre lujerii de vie înmănușați în chiciură înghețată, ca să nu-mi stric frumusețe de decor teatral, și m-am îndreptat spre livadă.

"De treci codrii de aramă/De departe vezi albind/Și-auzi mândra glăsuire/A pădurii de argint". Sunt versurile eminesciene cu care orice român a rămas în minte din vremea liceului, a celor din generația mea mai ales, căci acum nu știu dacă se mai predau la scoală și dacă mai este vreun elev impresionat de frumusețea lor ca să le mai memoreze pentru o viață. Am intrat în livadă exact ca în pădurea de argint a lui Eminescu. Exact așa îmi imaginam eu pădurea lui, pe vremea adolescenței mele, când visele romantice îmi creionau tot felul de decoruri de basm și când toate poemele lui de iubire chiar îmi erau basme frumoase, de neuitat.

Livada este colțul nostru de pădure, acum o pădure de cleștar uimitoare. Am rămas pur și simplu fără aer când m-am văzut sub crengile încărcate de cristale de gheață pulverizate peste tot, aproape la fel de frumos ca în filmul Frozen 2, pe care chiar l-am văzut de curând și care m-a impresionat maxim. Dar, în fine, eu sunt foarte ușor impresionabilă de frumusețe, în general, iar o astfel de minune a naturii, precum este chiciura din aceste zile, era imposibil să mă lase impasibilă și să mă facă să-mi tresalte sufletul de emoție. Am simțit o bucurie fără seamăn în mijlocul livezii și am știut că sunt un om binecuvântat că pot simți asta. M-am înecat în alb, am respirat alb, am sorbit albul acela cu fiecare por al ființei mele și m-am învăluit în albul livezii ca într-o mantie de lumină binefăcătoare! Mi-am curățat și albit, la propriu, azi, în livadă, nu doar aura energetică, ci întreaga energie eterică a sufletului meu, până dincolo de al 12-lea Cer de lumină! Atât de strălucitoare m-am simțit azi acolo, în mijlocul pădurii noastre de cleștar! 

Din Grădina lui Dumnezeu: 18.01.2020