Totul sau nimic

 

Eu sunt de acord! Adică, îmi convine. Căci, da, cam așa e cu Gemenii. Eu întotdeauna am mers pe principiul "ori totul, ori nimic!". Fiți puțin atenți la lista de mai jos. Mulți dintre voi poate o știți deja de pe internet.

„Dacă Moș Crăciun ar fi... Berbec - Crăciunul ar dura 10 minute maxim, cu livrare de cadouri, ascultat de poezii și mâncat o prăjitură.

Taur - Crăciunul ar dura 1 lună și lumea ar rămâne fără mâncare.

Gemeni - copiii n-ar apuca să spună nicio poezie. Moșu ar vorbi tot timpul, iar, la sfârșit, s-ar juca singur cu jucăriile aduse copiilor.

Rac - copiii ar primi ca jucării cărți de genul "Cum să-ți protejezi casa de incendiu", "Cum să-ți aperi casa de hoți", "Cum să traversezi strada în siguranță" etc.

Leu - copiii ar veni la Moș Crăciun și nu invers. Și Moșu nu ar veni de Crăciun, ci la 2 săptămâni după. Atunci când nimeni n-ar mai avea nevoie de nimic.

Fecioara - cadouri ambalate perfect, conținând lucruri de maxima utilitate: o periuță de dinți, o linguriță, o pijama etc.

Balanța - Crăciunul n-ar exista pentru ca Moșu ar fi blocat in magazin, neștiind ce să cumpere pentru copii.

Scorpion - copiii ar aduce daruri Moșului. Renii ar inspecta cu câteva zile înainte locul în care ar veni Moș Crăciun. Ca să nu existe surprize neplăcute.

Săgetător - copiii ar primi cele mai mari și mai strălucitoare jucării. Dar nimic din ce și-ar fi dorit ei.

Capricorn - venirea Moșului ar fi un proces extrem de bine organizat. Fiecare copil ar fi atât de bine pătruns de esența Crăciunului încât nu și-ar mai dori niciun cadou.

Vărsător - Crăciunul nu ar fi în Decembrie. Și nu în fiecare an, ci doar atunci când Moșu ar avea chef și când nu s-ar mai simți îngrădit de responsabilitatea de-a aduce cadouri.

Pești - fiecare copil ar primi exact ce-și dorește. Doar c-ar primi virtual, imaginându-și cum ar fi ca acel cadou să fi fost real.” (Autor Dan Ciubotaru)

*

Zodiacul acesta haios, cu Moș Crăciun pe zodii, luat de pe facebook, mi-a inspirat primele rânduri de început de an. Nu știu de ce, dar mi-a rămas în minte ideea asta, care nu este deloc nouă în cazul meu, ci îmi este principiu de viață: "ori totul, ori nimic!" AVERTISMENT: Text Lung! Spun totul aici, până nu mai rămâne nimic de spus, deci, fiți atenți!

Astă noapte, spre dimineață, după ce am ciocnit cu Adrian paharul de Revelion și am inspirat încă o vreme împreună din energia intensă a noului an, ne-am retras mulțumiți în brațele viselor și, în loc să adorm, ca tot omul obosit, după ce a muncit pe final de 2019 sărbătorind Crăciunul de vreo trei-patru ori, dar și Revelionul, anticipat, de vreo două ori, precum și  trimițând mesaje de sărbătoare pe facebook și pe WhatsApp, c-așa-s vremurile, am continuat scriind frenetic, în gând, esee lungi, precum este chiar acest text, pe tema „totul sau nimic”. Cu subiect și predicat, cu complemente și argumente, cu punct și virgulă, chiar și cu emoticoane, bineînțeles, căci mi se formase mâna de la facebook.

Și, uite-așa, scriind eu continuu fraze după fraze, care mai de care mai elocvente, la un moment dat am simțit nevoia să trag linie și să fac și un bilanț. Nu unul al anului, nici vorbă, ci unul al cuvintelor. Literar, asta înseamnă să formulez și o concluzie, o morală, ceva, din care să simt că n-am pierdut aiurea, din somn, câteva ore, câte or fi fost ele, cu gândul la toți caii verzi de pe pereți. Absolut toți caii verzi și de pe absolut toți pereții fizici și virtuali, conform principiului mai sus enunțat, căci eliminarea lor totală n-a fost posibilă.

Așadar, "totul sau nimic" înseamnă pentru mine că eu nu m-am mulțumit niciodată doar cu jumătăți de măsură, cu firimituri, cu așteptări sau amânări pentru „mai mult”, „cândva”, „altădată”, în locul concretului „totul” de acum.

Eu însămi sunt totul chiar acum, în prezent, dăruiesc totul din mine acum, deodată, fără rezerve sau „plan B” pentru mai târziu. Ofer „totul” din tot ce sunt si din tot ce simt chiar acum, în această clipă, orice-ar însemna asta, căci știu că clipele următoare își vor avea o altă menire, un alt „totul” din mine, care niciodată nu va fi la fel.

Dau totul pentru că, desigur, mie îmi dau! Iar eu vreau totul chiar acum. Toată bucuria, tot entuziasmul, toată încrederea, toată frumusețea, toată compasiunea, toată tristețea, toată disperarea, toată furia, toată revolta, toată recunoștința, toată forța, toată lumina, toată vibrația, toată efervescența, după caz. Pentru că eu am nevoie să simt totul foarte intens fix acum și să consum totul din mine fix acum, până la ultima senzație, să ard până la ultima scânteie și să renasc din cenușă, după care să ard din nou, în vâlvătaie, până la cenușă. Și tot așa, să mă umplu cu mine toată, și iar să mă golesc de tot, continuu. Pentru că, până nu se golește totul și până nu ajung la „nimicul” din mine, existențial, nu mă pot umple din nou cu altceva. Iar dacă nu dau tot, rămân cu neîmplinirea, cu nemulțumirea, cu un fel de vinovăție față de mine însămi că nu mi-am permis, că nu m-am ascultat, că mi-am acceptat blocaje care nu erau ale mele, că am admis să mă tem, deși simțeam că nu e cazul. Vă amintiți de milioanele mele poze? Despre asta este vorba. Totul!!!

„Totul” înseamnă adevărul meu total. Înseamnă că știu că există alb și negru, cu infinitatea de griuri dintre ele, dar înseamnă să tind cu toată ființa mea înspre albul pur, fiind perfect conștientă că negrul/nimicul este și el o parte din ecuație, dar că nu-l aleg pe el. Înseamnă să îmi asum că tinzând intens, cu pasiune, către tot/alb, trecând prin toate griurile posibile, în urma mea rămâne negrul, nimicul. Rămâne golul care mă așteaptă să-l reumplu, rămâne ecoul nimicului care mă strigă, care mă cheamă să-i dau un sens, al ne-alegerii.

Chiar și dacă aleg „nimicul” în manifestare, oricum în mine însămi sunt totul. Și, paradoxal, niciodată nu-i și invers. Căci „totul” meu din exterior, niciodată nu mă golește pe mine de mine, ci mă reumple din nou și din nou, mereu cu altceva al clipei, cu altceva al meu, pentru mine, din nesfârșire.

Când nu dau/vreau totul, se simte. Eu simt. Ce rămâne acolo nedăruit/neprimit mă seacă, mă bântuie, mă perpelește în energia nespusului, a neoferirii, a puținului, a insuficientului. Căci tot ce nu dau, nu mă pot aștepta să primesc. Și nu pot concepe să nu primesc totul. Nimicul este doar o iluzorie plasă de siguranță în această lume, pe care o mai folosesc uneori, doar atunci când mă avânt spre Necunoscut. Însă nimicul care rămâne în urma mea, se umple treptat cu ceea ce tot eu descopăr din Necunoscutul explorat.

În concluzie, este vorba doar de o filozofie de viață, anume aceea care presupune participarea mea prin implicare totală, activă, chiar ofensivă, cu pasiune, cu entuziasm, chiar cu patimă. Este abandonarea credințelor limitative de „prea puțin/mult”, „prea târziu/devreme”, „prea ușor/greu”.

„Totul” înseamnă maxim cât pot eu! Maxim cât pot să ofer, să primesc, să mă bucur, să sufăr, să înțeleg, să uit, să iert, să accept, să înaintez. Maxim cât pot eu! „Totul” înseamnă că am ajuns la limita aceea a mea maximă, dincolo de care nu mai pot. Acolo este „nimicul”. Dar până acolo, „totul” meu umple. Mă umple pe mine, spațiul din jurul meu, oamenii cu care pot totul.

Când „totul” meu se termină, când ajung să nu mai pot, „nimicul” rămâne în urma mea precum un gol (cel despre care am vorbit mai sus). Rămâne o tăcere grea după un spectacol impresionant, o pustietate, o liniște și un întuneric profund ca după un răsunător și grandios foc de artificii, este ca un blocaj, ca o înțepenire pe loc, ca o piață goală după o paradă multicoloră, plină de efervescență, dans, muzică și bucurie. Golul acela este o lipsă. Este acel moment când eu nu mai sunt acolo cu „totul”, când eu nu mai dau „nimic”, pentru că „nu mai pot”. Și e bine să știi când nu mai poți. Căci de acolo începe reumplerea, renașterea, reinventarea. Când „totul” meu renaște, pot din nou totul. Și este atât de revigorant să știi că ești o nesfârșire! O poveste fără sfârșit, adică! V-ați prins?

*

O altă imagine sugestivă pentru „totul sau nimic” poate fi următoarea: mă uit la anul 2020 ca la „totul” pentru că abia începe și are o infinitate de potențiale, în timp ce la 2019 mă uit ca la „nimic”, pentru că este încheiat, zero potențiale.

După jocul de-a artificiile de noaptea trecută (adică horror - după unii, impresionant și entuziasmant - după alții), sper că nu mai este nici un dubiu, 2020 abia a început! Cu foc de artificii. În trecut îmi plăceau focurile de artificii, erau un fel de "totul" pentru sărbători. De când am conștientizat cât de nocive sunt aceste spectacole, atât pentru oameni, dar mai ales pentru animale, nu-mi mai plac și nu le mai suport. De aceea nici nu mai vreau să le văd nici măcar în poze și nici în videoclipuri, oricât de frumoase ar părea la prima vedere. Ele au o frumusețe seducătoare, dar înșelătoare, care ascunde un spectru al pericolului, ca să mă exprim foarte voalat. Nu mai apreciez astfel de valori, nu le încurajez în nici un fel, nu mă mai bucură să le văd, ba dimpotrivă, mă revoltă și aș fi extrem de fericită să știu că odată, cândva, acestea vor fi interzise pe planetă. Fiecare om care se bucură de acest spectacol cu explozii de artificii ar trebui să simtă măcar 5 minute ce simte un cățel înfricoșat de pocnituri, sau ce simte un copil mic panicat, chiar îngrozit, din cauza că nu înțelege nimic din aceste zgomote. Pentru mine, aceste "distracții" fac parte din categoria "nimicului". No ofense.

Le priveam și noi în trecut și le admiram, dar acum nu le mai suportăm. Fac atâta rău! Oamenii nici nu bănuiesc cât de rău își fac singuri, însă spectacolul de forme și culori iau ochii și hipnotizează. Descurajez cât pot asemenea "plăceri", dar nu militez împotriva lor, căci asta ar însemna să le dau energie și nu vreau. Îmi manifest propriile alegeri, le pun în cuvinte discret, cum este cazul de față, dar     nu-mi fac un scop în a convinge oamenii de concluziile mele. Însă, din păcate, prețul conștientizării este plătit de cei nevinovați, de inocenți, copii și animăluțe. Este atâta panică în ochii lor, este atâta frică în trupurile lor și este atâta nedumerire în sufletele lor, căci nu înțeleg de ce oamenii mari le fac asta, de ce oamenii mari își fac atâta rău unii altora. În fine, atât pe acest subiect al nimicului. Mult mai important este ceea ce alege fiecare să-i fie "totul".

Pe mine Bubulina m-a trezit la realitatea asta controversată, a focurilor de artificii. Până la ea nu avusesem contact direct cu nimeni (om sau altă ființă) care să trăiască panica din cauza lor. Și, până când cineva drag nu-ți este afectat, pare-se că așa suntem noi, oamenii, în general, tergiversăm în a accepta unele înțelesuri care par evidente în alte circumstanțe. Cu Bubulina în brațe, strângând-o la piept și mângâind-o, ca s-o liniștim, am simțit în mine toată înspăimântarea ei și atâta am suferit! Este a cincea iarnă pentru ea și, implicit, pentru noi, când simțim artificiile ca pe un mare pericol.

În primul rând sunetele, pocnetele, împușcăturile, tunetele, exploziile, toate acestea emit niște vibrații atât de joase, încât nici nu știu să le descriu, sunt cumplite! Se aude ca din iad (filmografic vorbind). Am conștientizat sunetul acesta diabolic și vibrația lui pentru prima dată la Revelionul din 2000. Poate unii își mai amintesc că omenirea era atunci sub influența zvonului că, gata, la trecerea dintre anii 1999-2000 vine sfârșitul lumii. Se recomanda să intrăm în case, să blocăm ferestrele cu draperii groase și, orice-ar fi, să nu privim pe geam afară. Acum mi se pare comic, caraghios, dar, pe vremea aia, multă naivitate plutea peste lume.

Ei bine, ca să nu ne prindă sfârșitul lumii nepregătiți, în anul acela am stat cuminți în casă, baricadați bine la ferestre, cu obloanele trase (am "petrecut" atunci revelionul/sfârșitul lumii la mama, iar ea are niște jaluzele exterioare din lemn, cărora eu le spun obloane). Izolați astfel în interior, la ora 12, când au început artificiile la doi pași de blocul mamei (chiar în centrul Bucureștiului, la 5 minute de Universitate și la vreo 10 minute de Piața Unirii), am simțit că parcă a început, ad-literam, sfârșitul lumii. Stăteam încremeniți și (aproape) înspăimântați de urgia care se auzea afară. Era un vuiet greu, înfricoșător, groaznic, așa cum numai în filmele horror vezi și auzi. Parcă se declanșase apocalipsa, iar din pământ ieșiseră toate dihăniile să fure sufletele oamenilor și ale altor ființe. Îmi vine să râd acum de tot ce-am făcut atunci, de modul în care am trecut atunci dintr-un an în altul, dar asta era starea de spirit a acelor vremuri. Ce vreau să spun este că doar astfel s-a creat conjunctura perfectă pentru a planta „semințele” unei conștientizări importante. Mi-a rămas în minte vuietul acela înfricoșător, vibrația aceea cumplită a sunetelor de afară, huruitul acela de iad (este cel mai sugestiv mod de a descrie).

Cu toate acestea, încă mulți ani după aceea ne-am bucurat de "frumusețea" acestui spectacol de artificii. Abia când am ținut-o pentru prima dată în brațe pe Bubulina înspăimântată de zgomotul acestor explozii mi-am reamintit perfect ce-am auzit atunci și am retrăit spaima de atunci ca fiind spaima bietului cățeluș din brațele mele. Cu atât mai mult cu cât simțul auzului este de 1000 de ori mai dezvoltat la căței decât la om. Este înfiorător!

Vedeți? A fost o însemnare lungă, ea însăși o dovadă de "totul sau nimic". Am scos la lumină toate cuvintele pe care le-am simțit că se vor scrise. Toate. Și așa a ieșit o însemnare kilometrică pe această temă. Alteori, însă, despre multe altele, nu scriu nimic. Țin toate cuvintele în mine, pentru mine. "Nimicul" nu se pierde, dar "totul" mă trasformă.

Cam asta înțeleg eu din „totul sau nimic”. Bineînțeles, cuvintele pot fi interpretate în fel și chip. Să nu divagăm, zic. Și-acum, gata cu filozofia! Să trecem și la lucrurile mai serioase, respectiv, la niște amandine, cum ar veni. Mi-am propus să ating „nimicul” cel mai profund în ceea ce le privește pe ele, amandinele din frigider. Hai, v-am pupat! 

Din Grădina lui Dumnezeu: 01.01.2020