Oglinzile Sufletului: Bobita si Pantofii Fermecati

1) Parcarea si Vila Senator

Voi incepe aceasta poveste, cea a lui Bobita si a Pantofilor fermecati, prezentandu-va mai detaliat locul (pentru ca este "locul crimei") in care l-am descoperit prima data pe acest catel puiandru, zdrentaros, fricos si de umbra lui, cam uratel si plin de calti si ciulini in blana aia negricioasa si creata, ca a unei oi din rasa Merinos.

Este vorba de parcarea larga care se afla la confluenta giratorica dintre trei directii, statia de telescaun, Promenada Polistoaca, partia de schi.

In capatul acestei parcari se afla o vila impozanta, care, atunci, in urma cu doua luni, la final de mai, era goala, nu avea turisti. De fapt cam toata statiunea era goala in perioada aceea.

Bobita aparuse, de fapt, in zona, prin februarie, insa, in lunile acelea reci nu prea ne-am plimbat spre partie, asa ca noi l-am descoperit abia la final de mai.

De atunci, aproape ca-l adoptasem. Mergeam zilnic la el cu boabe si apa, iar daca nu-l gaseam in parcare, sau adapostindu-se de soare si caldura la umbra pomilor din stanga, langa intrarea in vila aceea impozanta, il strigam si aparea.

De multe ori l-am vazut iesind pe sub poarta aceea de la intrarea in vila, intrare traditionala bucovineana, cu portic si acoperis, ce inlesnea trecerea pe un podet din lemn peste paraul care despartea parcarea de malul celalalt, unde era construita vila.

Deci, il strigam, el aparea, eu ii scoteam caserola cu boabe si apa din punga si il serveam pe bietul catel al nimanui.

2) Bobi, la Poarta de Om Bun

La inceput, in primele zile, Bobita primea boabele, dar nu ni se parea ca mananca prea lacom, prea pofticios, prea entuziasmat. Era comportamentului unui caine satul, care mai degraba era curios de variatie si pofticios la altceva.

Faceam tot felul de scheme ca sa-l convingem sa manance, noi punand mofturile lui pe seama fricii lui si crezand ca, temandu-se si de umbra lui, nu avea curaj sa stea cu ochii in caserola, sa manance linistit.

Dupa un timp, mai ales cand veneam dupa amiaza, am inceput sa-l gasim la umbra brazilor batrani de langa curtea alaturata parcarii.

Iar intr-o zi am descoperit ca avea la poarta acelei curti si o caserola mare din care, cel mai probabil, Bobi mancase ceva.

Deci, inca cineva il descoperise pe Bobi "al nostru" si il hranea!

Acest fapt ne-a mai linistit un pic.

Ma bucuram cand il gaseam pe langa poarta aceea, caci, ma gandeam eu, poate oamenii care locuiau acolo il placeau si il puteau adopta, devenind si el un caine cu om, cu curtea lui, cu rostul lui.

Incepuse sa se mai obisnuiasca si cu noi, se apropia mai mult de noi decat la inceput, insa tot temator si circumspect, tresarind si fugind la fiecare miscare prea brusca.

3) Pantofii Fermecati

Asa se face ca, in una din acele zile de la inceput, cand m-am dus la el intr-o dupa amiaza fierbinte de iunie, mai exact in 22 iunie, Bobi a aparut de sub poarta traditionala de lemn a vilei, abia dupa ce l-am strigat de mai multe ori.

N-a vrut sa manance din prima si banuiam ca fusese deja hranit de cei care locuiau in curtea alaturata, de langa parcare. Vazusem o doamna intr-o zi prin curte si ma gandeam ca ea ii lasa mancare in caserola, la poarta.

Ei bine, in ziua aceea, ma hotarasem sa mai stau un pic la umbra copacului acela de langa parcare, unde il gasisem adesea pe Bobi adapostindu-se. Erau acolo niste pietre mari pe care m-am asezat si de unde il tot ispiteam pe Bobi sa se apropie si sa manance ceva boabe.

Atunci mi-am facut si acele multe selfie-uri postate aici: Oglinda-oglinjoara, Eu sa fiu? Sa fiu Eu, oare?

Era umbra, liniste, placut, nu mai era nimeni in zona, era la ora amiezei, ora siestei, deci m-am desfasurat linistita, in voie, in privinta selfie-urilor, acompaniata de Bobi, care a venit in cele din urma langa mine, la umbra.

Din cand in cand el se mai ridica si pleca, apoi revenea, iar pleca, iar revenea, fara vreun scop precis sau evident. Eu credeam ca merge sa bea apa din parau sau pentru diversele lui nevoi fiziologice, deci nu prea l-am bagat in seama prea mult.

Eram prinsa si intr-o conversatie pe WhatsApp cu Jeni, sora mea, asa ca Bobi se relaxase in prezenta mea neinvaziva si isi tot schimba locul la umbra sau la soare, in parcare, dupa cum avea chef. Caserolele cu boabe si apa i le lasasem in coltul umbrit al parcarii, aproape de mine, dar sufient de departe, cat sa nu fie incomodat de prezenta mea si sa aiba spatiu lejer de plecare si revenire.

La un moment dat, cand am ridicat ochii din telefon, nu mi-a venit sa cred ce-am vazut. Bobi era pe la mijlocul parcarii, venea inspre mine purtand in gura un pantof negru.

Am crezut ca nu vad bine! Un pantof? Ce cauta pantoful ala la Bobi? De unde il luase? Il furase, de buna seama, cum altfel? Se stie ca unii caini au aceasta meteahna, de a fura incaltamintea oamenilor si de a o roade. Unde intrase Bobi si de unde furase pantoful ala?

Am inceput sa-l cert pe Bobi: "Ce-ai facut, Bobita? De unde ai furat papucul? Lasa papucul imediat! Nu roade papucul! Rusine! De ce-ai furat papucul, mai, Bobita, mai?" :))))

Bobi, de parca intelegea ca-l cert, a lasat pantoful pe asfalt si s-a asezat la umbra, langa caserole, dar privind cu jind catre pantoful abandonat.

Imi puneam o multime de intrebari in gand, rapid, incercand sa procesez ceea ce vedeam. Mai mult decat atat, in mintea mea rula si o alta intrebare, ca o consecinta a ceea ce voi povesti mai jos. Eram cumva la camera ascunsa? Imi facea cineva o farsa? Dumnezeu juca jocuri cu mine?

Tot incercand sa ma dumiresc asupra situatiei, numai ce-l vad pe Bobita intorcandu-se spre mijlocul parcarii, unde se parea ca era un alt pantof. Perechea celuilalt, evident.

Parea ceva neverosimil. Incredibil. Si nu scena in sine, desi, deocamdata nu aveam nici o explicatie pentru ea, ci ipoteza care rula in mintea mea, dintr-o alta perspectiva. Cea a unei extraordinare sincronicitati. :)))

In dimineata aceea, cand eu si Adrian ne plimbasem pe stradutele linistite ale statiunii, tocmai avusesem o conversatie in legatura cu o pereche de sandale rosii, fara toc, pe care o avusesem eu in trecut si pe care nu o mai aveam.

Fusesera singura pereche de sandale fara toc pe care am avut-o vreodata si pe care mi-o cumparasem numai si numai pentru ca aveam nevoie o perioada sa port incaltaminte fara toc, dupa o fractura la piciorul drept, a unuia din oasele metatarsiene (din laba piciorului). Am povestit despre acel incident in 5 ianuarie 2018, cu ocazia unui alt incident din Gradina, o entorsa urata la piciorul stang: Ai grijă ce-ti doreşti, că s-ar putea să primeşti!

Mbuuun.... Sandalele acelea rosii, fara toc, erau din piele intoarsa, moale si fina, cu talpa tot din piele fin, extrem de confortabile, dar, pentru faptul ca erau fara toc, total atipice pentru mine, care purtasem toata viata mea numai tocuri inalte la orice, fie sandale, fie pantofi, fie cizme, fetele mele au cam facut misto de mine si m-au tachinat o vreme pe tema lor. Ca sunt pentru mamaie, ca sunt pentru pensionare, ca sunt pentru bunici si altele de acest gen.

Ce-i drept, asa le vedeam si eu pe atunci, obisnuita fiind numai cu tocuri inalte, dar, pentru perioada de vara, cand purtam numai rochii in Bucuresti, niciodata pantaloni, au fost foarte bune in conditiile necesare refacerii articulatiilor la piciorul afectat.

Revenind la prezent, in dimineata aceea tocmai evocasem in discutiile noastre momentul cu pricina si sandalele rosii, cu atat mai mult cu cat caldura caniculara estivala tocmai incepuse sa-si faca simtita prezenta si la noi, la munte, la final de iunie, si simteam ca poate ar fi mai indicat sa trec de la adidasii albi la sandale, macar cand ma imbrac in rochii.

In fine, fusese o simpla discutie in care am depanat aceste amintiri si, cumva, chiar imi exprimasem regretul dupa acea pereche de sandale fara toc, care ar fi fost foarte potrivite noilor conditii montane de aici. Si ca, poate, ar fi cazul sa iau in considerare trecerea din nou la sandale, vara. Cu asta basta, am incheiat subiectul.

In dupa amiaza aceleiasi zile s-a derulat faza cu Bobi, care mi-a adus pantofii fara toc in parcare. :))))

Cine imi trimitea mie pantofii fara toc? Cine imi auzise regretul dupa sandalele fara toc?

Asadar, ce era cu pantofii aia? Erau niste pantofi fara toc, niste balenini negri, din piele intoarsa, care aveau deasupra cate o brosa imensa din pietre negre. Pareau a fi niste pantofi de lux.

Imediat mi-a trecut prin minte ca poate Bobi ii furase de la doamna care locuia in curtea alaturata, de dupa poarta la care il gasisem stand la umbra adeseori, in ultimul timp. Nu-mi puteam imagina cum i-ar fi putut fura pe amandoi deodata, poate ii luase pe rand, dar deja eram ingrijorata de situatie.

Imi faceam deja, cu repeziciune, tot felul de scenarii in cap, imaginandu-mi-o pe Doamna aceea iesind si descoperind pantofii insirati in parcare si pe mine acolo, la margine.

Era penibil ce-mi imaginam, era absurd, dar, pur si simplu asta imi trecea prin cap atunci, trecand totul prin filtrul discutiei avute cu Adrian in dimineata aceea.

De parca si altcineva ar fi auzit si ar fi pus la cale, premeditat, scena cu pantofii, totul mai presus de orice logica. :)))

Prima reactie pe care am avut-o dupa ce am vazut pantofii "adusi" de Bobi si scapati in parcare au fost intrebarile de mai sus, dupa care m-am ridicat si i-am luat pe amandoi cu gandul sa vad ai cui sunt, ca sa nu-i roada Bobi, sa nu-i distruga si sa nu faca vreo paguba nimanui.

M-am dus cu pantofii in mana pana la poarta acelei curti, dar era inchisa si nimeni in curte.

De unde furase Bobi pantofii? Nu-mi dadeam seama. Pe sub poarta nu putea intra si iesi, deci era exclus sa fi intrat, sa fi furat ceva si sa fi iesit. Si in nici un caz nu putea trasporta doi pantofi deodata, de oriunde i-ar fi furat. Doar unul pe rand, dar tot parea ceva neverosimil.

Zona era pustie la ora aceea, a pranzului, caniculara. Nici un om.

Am luat pantofii inapoi in parcare, la umbra pomului unde statusem, ca sa-mi acord un pic de timp de gandire si sa deliberez ce sa fac cu ei.

Am decis atunci ca nu puteau fi decat ai Doamnei de acolo. Clar, nu avea de unde altundeva sa-i ia Bobi. Cine stie, poate ca ii pusese la aerisit pe undeva, iar catelul curios si jucaus ii luase. Deci trebuiau returnati catre ea. Erau, intradevar, niste pantofi de lux, marca Mussette. Ulterior, am cautat acasa pe internet, i-am gasit la peste 500 lei perechea.

Deci, gandeam eu atunci, clar erau furati de Bobi. Era o pereche de pantofi de lux nou-nouta. Nu fusesera purtati mai mult de o data. Erau impecabili! M-am mai uitat o data in jur sa ma asigur ca nu-i nici o camera ascunsa pe undeva, ca nu-i nici o echipa de farsori, ca nu ma pandeste nimeni din tufisuri. Nu, nu era. :)))

Am luat pantofii si i-am pus pe parapetul betonat al gardului Doamnei din curtea alaturata si am plecat spre casa, unde i-am povestit lui Adrian totul, extrem de uimita si constienta de cat de absurd si neverosimil parea totul.

Am descarcat repede pozele de pe telefon, cele pe care i le facusem lui Bobita, asa cum faceam de fiecare data cand megeam la el si... surpriza!!!

Din poze, am constatat ca, de fapt, pantofii fusesera in parcare chiar de la inceput, de cand venisem eu si il strigam pe Bobi sa apara. Nu-i vazusem! Eram cu ochii prin tufisuri, dupa catel si il strigam nerabdatoare sa-l vad pe el. Nu aveam ochi decat pentru Bobi, pentru nimic altceva. :)))

Priviti pozele. Pantofii sunt in parcare, frumos aliniati, unul langa altul, de parca ar fi fost pusi cu mana de cineva!

Nu-mi venea sa cred! Cine ii pusese acolo? De ce? Cand? Fusese totusi o farsa? O filmare cu camera ascunsa? Nu plecasem cu pantofii, deci trecusem testul. :)))))

Totul parea ca intr-o scena de film. Nu aveam nici o explicatie. Pantofii aparusera acolo ca dupa o magie. Fusesera invizibili cand am trecut pe langa ei, iar Bobi ii facuse sa devina vizibili.

Bobi fusese mesagerul. Dar mesagerul cui? :)))

Tot uitandu-ma la poze am tras concluzia ca, poate, acolo fusese parcata o masina si ca o femeie/fata se descaltase de pantofi, poate ca statuse asa, cu picioarele goale o vreme in afara, asezata pe pragul masinii, apoi urcase in masina tot cu picioarele goale, uitandu-si pantofii afara. Poate plecasera pur si simplu fara sa-si dea seama ca ea, femeia/fata, isi uitase pantofii in parcare. Alta explicatie plauzibila n-am gasit.

Deja aveam procese de constiinta, gandindu-ma ca poate se vor intoarce cu masina in parcare, dupa pantofi, dandu-si seama ca i-au uitat acolo, si ca nu-i vor mai gasi din cauza mea. Eu ii luasem din locul unde Bobita ii gasise si ii imprastiase, si ii lasasem la poarta Doamnei, crezand ca de la ea au fost furati.

Incurcate sunt Caile Domnului! Nu putem noi nici sa le descurcam, nici sa le intelegem deplin. :))))

4) Doamna care il hraneste de 6 luni

Avand un asemenea rationament in minte, pe baza celor vazute in pozele mele, am dedus ca, totusi, pantofii nu puteau fi ai Doamnei respective.

Asa intuisem si initial, dar, nah, incercam sa gasesc un raspuns la intrebarile pe care mi le pusesem in legatura cu aparitia misterioasa a pantofilor cei noi, de lux, pe care nu-i vazusem pana atunci cand Bobi incepuse sa-i care spre mine.

Nici macar nu-mi trecuse prin minte sa le fac o fotografie de aproape, atat de preocupata eram sa-i restitui proprietarei, de unde crezusem ca Bobita ii furase! :))))

Pentru curiozitatea voastra, voi lasa aici pozele luate de pe site-ul de vanzari incaltaminte de dama a marcii Musette, cu modelul balerinilor cu brosa. Diferenta este ca pantofii fermecati, gasiti de Bobi, erau negri, iar brosa era tot cu pietre negre.

Edit later: Am gasit modelul pe negru. Doar ca brosa era diferita, mai asemanatoare cu cea de la pantofii albi, de sus. Era o brosa care arata ca o floare frumoasa, formata din pietre mari, negre.

Avand constiinta incarcata cu un sentiment de vina pentru schimbarea locatiei pantofilor, si gandindu-ma ca cei care ii uitasera in parcare se puteau intoarce sa-i caute, am pornit de acasa din nou spre zona cu pricina, cu gandul sa-i iau de la gard si sa-i pun inapoi in parcare, undeva la loc vizibil, dar la care Bobi sa nu ajunga, nici alte animale, dar nici ploaia, mai ales ca prognoza anunta ploaie abundenta in noaptea aceea.

Misterul s-a adancit si mai mult cand am ajuns acolo si n-am mai gasit pantofii in locul unde ii lasasem. Disparusera. Nu stiu unde, cum, cert este ca nu mai erau acolo. :)))))

Am ramas pana in ziua de azi cu misterul acesta. Unde au disparut pantofii? Cine i-a luat? :))))

Totusi, ca sa nu raman cu constiinta tulburata asupra incidentului, in cele din urma am gasit o rezolvare mai mult morala asupra acestei situatii, una care aducea un fel de reparare divina, un fel de recompensa meritata pentru persoana care parea ca ii luase. Dar, repet, este doar o presupunere, nimic dovedit, aflat, stiut sigur.

Ziua urmatoare, ducandu-ma din nou la Bobita, m-a vazut Doamna respectiva din curte si a iesit la mine, sa vada ce fac eu acolo, in parcarea de langa gardul lor.

Asa am aflat ca ea era cea care il hranea de aproape 6 luni pe Bobita, ca incercase sa-l adopte definitiv, pentru ca il placea pe negricios, ca l-a bagat in curtea ei intr-o zi, ademenindu-l cu mancare, dar ca Bobi plansese tot timpul, scancise, cautand disperat un loc pe unde sa evadeze. Loc pe care l-a si gasit si pe unde a iesit in strada, acolo unde se simtea liber ca pasarea cerului.

Mi-a zis Doamna atunci ca il hranise de drag, ca se imprietenise un pic cu el si ca deseori se tinea dupa ea ca un scai si sarea la ea jucaus cand o vedea, dar ca, totusi, nu vroia sa intre in curtea ei si sa ramana acolo, parand mai degraba un catel hoinar, caruia ii placea libertatea si "lipsa de obligatii", cum s-a exprimat ea. :)))

Dupa acea discutie mi-am linistit complet constiinta si am inchis definitiv subiectul "pantofii fermecati". :)))

Stia El, Dumnezeu, ce facuse. Noi fuseseram doar instrumentele Lui in lumea asta pentru a regla niste conturi. Luase de unde prisosea si daduse o rasplata cui merita.

Am considerat ca pantofii aceia pe care eu ii pusesem acolo, pe gard, fusesera ca o rasplata pentru tot efortul si grija pe care Doamna le manifestase fata de Bobita de 6 luni. Pantofii erau ca o recompensa binemeritata, venita de la El, intermediata de mine si de Bobita, recunoscator.

Nu incalcase nimeni nici o lege morala sau a bunului simt. Totul se desfasurase "curat", "simplu" si cum "trebuia". Se inchisese un cerc. Se recompensase o fapta buna. Si se rascumparase si ceva karma, desigur, gandindu-ma la pagubasi, la proprietara pantofilor. Nu stim exact care au fost itele acestei scheme de "ajutor reciproc", dar e sigur ca a fost dus la bun sfarsit.

Nimeni n-a pus intrebari despre pantofi, nimeni n-a zis nimic in privinta lor. Nu mai avea sens.

Raspunsurile si le primise deja fiecare, caci Dumnezeu trimite Omului si intelegerea faptului, nu numai faptul, in sine. Ce trebuia facut s-a facut! :)

5) Bobita cel jucaus. Caserola pe post de jucarie

Ulterior m-am mai dus la partie, in parcarea cu pricina, sa-l mai caut pe Bobita, dar am inteles ca rostul meu se cam incheiase in aceasta poveste.

Bobita primea mancare si apa, avea tot ce isi doreste, nu ducea lipsa de nimic. Avea si atentie si drag de la omul care il hranea, insa avea si libertatea deplina de a cutreiera peste tot prin jur, pe strazi si prin padure, tinandu-se dupa turisti si cersind bunatati, ca un oportunist care a invatat regulile junglei si stie care sunt "butoanele" omenirii care pot fi apasate, deci ii prevad un viitor linistit si bun acolo unde e acum.

Cu noi nu s-a imprietenit intr-atat incat sa ne lase sa-l atingem. Oricum, inca este speriat la orice zgomot brusc pe care il aude.

Insa, se bucura cand ne vede si, ca orice puiandru, alege sa se joace cum ii place: dupa ce mananca boabele, transforma caserola in jucarie. Ori, daca e deja satul, varsa boabele pe asfalt si isi adjudeca pe cont propriu caserola, pentru joaca lui speciala.

L-am filmat mai jos si il puteti vedea cum se bucura acest catel de fiecare moment al Prezentului sau canin.

6) Bobi primeste parizer :)))

Penultima data cand am fost la el, putin inainte de a veni Jeni cu Elena la noi, in excursie, deci inainte de 12 iulie, am fost surprinsa sa descopar ca inca altcineva il mai hranea pe Bobi.

O alta doamna a venit la Bobi chiar cand eram eu acolo si chiar in fata mea a varsat in iarba o punga plina de bucati mari de parizer. Cred ca avea acolo o jumatate de kilogram de parirez!

A mancat Bobi atunci pe saturate cu o asa pofta incat am avut impresia ca inghitea unele bucati pe nemestecate! Pai, cu un asa meniu, nici nu-i de mirare ca facea mofturi la boabele de la noi! :))

Am fost foarte fericita pentru el! Il simteam in siguranta. Hranit si ingrijit. Nu mai era nevoie sa trec eu zilnic peste calea ferata ca sa ajung la el cu boabe si apa.

De fapt, intelesesem asta deja mai devreme, insa faceam inca drumul asta spre el mai mult pentru mine. Aveam eu nevoie sa fac asta pentru el. Un fel de compensare pentru ceea ce nu mai puteam face pentru celalalt Bobita, cel care a ramas in Gradina si de care imi era dor.

7) Bobi, rasfatatul tuturor. Hoinar si Mancare pe alese. Apropiere maxima. Misiune incheiata.

Dupa ce ne-au plecat musafirele, m-am dus din nou la Bobi. Lipsisem cateva zile si, cand m-a vazut, m-a recunoscut imediat.

Spre surprinderea mea, s-a ridicat din iarba, unde statea tolanit la umbra, a venit inspre mine si s-a apropiat mai mult ca niciodata. Eu aveam telefonul pregatit pentru poze, stiind ca blitzul de filmare il sperie si fuge.

Asa ca pozele pe care i le-am facut atunci, cadru dupa cadru, arata cum Bobi mi-a dat ocol, foarte aproape de mine, aproape atingandu-ma cu coada, apoi s-a asezat in spatele meu, asteptand. Eu, uimita de o asa apropiere, nici n-am clipit, nici n-am respirat, ca sa nu-l sperii, sa nu i se para vreo miscare de-a mea cam brusca si sa fuga.

Am ramas asa amandoi vreo doua minute. Parea ca imi testeaza prietenia, starea de vulnerabilitate. Eram cu spatele la el, deci, probabil, din perspectiva lui, eram intr-o pozitie lipsita de aparare.

Nu stiu de ce, insa, asa a stat, in spatele meu, cam doua minute. Timpul parea ca s-a oprit in loc. Si vantul. Nimic nu misca in jur. Parca nici pasarile nu mai ciripeau. Nici o masina nu mai trecea pe acolo, nici un om. Totul incremenise in postura aceea.

Apoi, ca si cum avusese loc un transfer intre noi doi, iar acesta se incheiase, a trecut pe langa mine, pe partea cealalta, dandu-mi astfel un ocol complet, indicandu-mi in trecere, cu botul, daca pot spune astfel, inca o caserola in care, evident, primise mancare in cursul zilei. Era goala. Mancase.

Parca vroia sa-mi spuna: "Gata. Este timpul. Fii linistita, sunt bine. Are cine sa aiba grija de mine. Nu trebuie sa mai vii in fiecare zi cu punga de boabe si apa. Vino doar sa ma vezi, daca vrei. Fii linistita in privinta mea. Sunt bine!"

Si, ca prin miracol, atunci m-am linistit. Si, as putea spune, aproape ca m-am linistit si in privinta celuilalt Bobita. N-as putea argumenta cum si de ce. Pur si simplu asa am simtit din acel moment.

Ambii Bobita sunt Bine. Are cine sa aiba grija de ei. Dumnezeu! Prin Oameni. Pe care El ii rasplateste cum numai El stie si poate. :)

Dupa scena aceea, in care Bobita mi-a dat ocol de foarte aproape, fara sa ma lase sa-l ating, am inteles ca "Misiunea" mea in privinta lui se incheiase. Langa poarta aceea dincolo de care Doamna il invitase in curte, Bobi avea insirate alte vreo trei caserole. Doua mari si goale, iar una mai mijlocie, plina cu mancare. M-am uitat de aproape si parea un fel de ciorba/supa cu carne de pui. Erau doua bucati de carne de pui, fie pulpe fierte, fie piept de pui fiert.

Cu aceste ultime detalii, voi incheia epopeea lui Bobita. Este posibil sa va mai povestesc despre el, insa nu mai am acea ingrijorare pe care am avut-o pana acum. Sunt detasata si impacata cu realitatea aceasta, asa cum e ea, a acestui catelus.

Si aceasta poveste este ca un Curs de Spiritualitate aplicata pe realitatea concreta, ca si povestea anterioara Peripetii cu CFR, via Brasov. Salt in Linii de Timp si Dimeniuni Paralele.

Nimic nu este intamplator!

Asadar, traiti-va viata ca pe un miracol intr-o continua desfasurare, intr-o stare de totala integritate. Nici nu stiti care moment al vietii voastre este un Test de la Dumnezeu, prin care va verifica daca aplicati teoria si in practica vietii voastre! Caci se stie, la teorie toti sunt buni! Doar practica ii omoara pe unii... :))))

"Nu toți pricep ce citesc. Dacă nu pricepi nimic din viață, nu pricepi nimic nici din cărți. Te poți întreba: de ce oare nu pricep oamenii nimic despre viață citind MULT? Și ce te face, ca intelectual, atât de neajutorat în raport cu propria-ți viață?

Se pot da multe răspunsuri, dar cel mai evident și mai lipsit de ornamente e acesta: pentru că cititul nu te obligă la nimic. Din cărți înțelegi ce vrei și doar dacă ai chef. Totul e facultativ! Experiența ficțională a lumii nu e același lucru cu experiența reală. Experiența reală e cea care te forțează să iei decizii.