Grădina lui Dumnezeu (37) - Toni şi Chichina, câinii care ne păzesc liniştea

Da, da! O păzesc cu străşnicie! Nu cumva vreun inamic să ne-o tulbure cu ceva. Au ei grijă de asta.

Dimineaţa, mai ales, când mi-e  somnul mai dulce şi visele mai plăcute, se pare că prin zonă se insinuează pe furiş un anumit inamic periculos, cu ochi de foc şi coarne răsucite, pe care - nu-i aşa? – ei, câinii, străjerii liniştii noastre, în primul rând, apoi a satului, se înverşunează să-l alunge din preajma casei: oile.

Nu râdeţi, nu-i de glumă! Nici nu ştiţi cât de gălăgioşi, feroce şi periculoşi pot fi monştrii ăştia plini de câlţi de lână atunci când se adună în turme numeroase şi o iau pe drum, exact prin faţa porţii noastre, spre locul lor de carnagiu, acolo unde, ca nişte balauri din poveste care înghit jar şi scuipă foc, mănâncă tot timpul, sfâşie şi rup, mestecă şi înghit continuu, trepidant, lacome şi niciodată sătule!

Culmea tupeului este că fiarele astea “mândre şi cornute”  trec prin faţa dulăilor noştri vigilenţi însoţite atât de body guarzi lătrători şi hămăitori, feroce şi musculoşi, înarmaţi cu colţi, coadă şi gheare, dar şi de un bodyguard şef cu insignă de şerif, “cioban” pe numele lui de cod secret. Asta îi aţâţă cel mai tare pe câinii noştri de pază. Şi pe toti câinii satului, de altfel, care se năpustesc disperaţi pe la garduri să-şi apere fiecare “sărăcia şi nevoile şi neamul”. Astfel, hărmălaia se porneşte, iar liniştea.... dusă e liniştită la plimbare, pe apa sâmbetei. Dar e bine apărată. Nu cumva să intre, insidioasa, în curtea noastră.

Nici o potaie nu poate sta deoparte, nepăsătoare, în acele momente în care patria o cere. Se reped cu mic cu mare să alunge cât mai departe lighioanele alea periculoase, încâlcite şi mestecăcioase. Toni şi Gina, desigur, nu fac excepţie. De curând, nici Ema nu mai suportă discriminarea: vrea şi ea să lupte pentru apărarea patriei şi a liniştii obştei.

Astfel, când crezi că nimic rău nu se mai poate întâmpla în lume, când dormi liniştit în braţele lui Moş Ene, când nu mai contează cât este de târziu şi când nici treburi urgente de rezolvat cu noaptea în cap nu mai sunt, ei bine, tocmai atunci începe dezmăţul! Toni, paznicul şef al curţii, câinele alfa al haitei lui, în prezent formată numai din Gina (căci pe Ema n-o suportă pe motiv de sclifosită-mironosiţă-gălăgioasă-şi-răsfăţată-până-peste-cap), îşi ia în serios atributele şi prerogativele şi, nu numai că dă semnalul de atac, dar porneşte direct ofensiva.

De dincoace de gard, desigur. Ori cocoţat bine sus, pe coltul gardului, către vecini. De acolo, nu numai că are o perspectivă lărgită asupra frontului de luptă, dar este şi la adăpost de namilele alea de bodyguarzi ai monştrilor rumegători care năvălesc pe strada noastră înspre păşunea de pe coama dealului alăturat. Ce uimită am fost când l-am văzut prima dată proţăpindu-se acolo!

Gina sare şi ea. Păi, aţi auzit voi vreodată să lipsească martie din post? Caricatura asta simpatică de căţel parcă este reasamblată greşit de cineva neîndemânatic, folosind piesele adunate de la mai mulţi câini, diferiti şi ologi. Nu numai că e mică şi slabă, dar tremură din toate încheieturile, mai ales în situaţii critice, emoţionale, cum ar fi chematul la mângâiat. Pasămite, cândva, în trecut, cineva a încercat să-i facă educaţie cu ceva mai multă autoritate, folosindu-se, credem noi, şi de ceva obiecte contondente. A mai căpătat ea încredere în ultimul timp, de când interacţionează cu noi, dar e încă temătoare.

Totuşi, când se dezlănţuie luptele de gherilă cu hoardele inamice, stă şi ea în umbra lui Toni şi-l încurajează febril, cu devotament şi abnegaţie. Uneori depune atâta devotament şi atâta abnegaţie, încât i se împleticeşte lui Toni printre picioare, reuşind, în asemenea momente critice, să-şi încaseze, biata de ea, câte o muşcătură zdravană de la el, drept mulţumire. Păi, să-i fie clar! nu-i stă ea în cale lui Toni, tocmai atunci când el aleargă ca disperatul de la un capăt la altul al gardului, hămăind, lătrând şi horcăind furibund la patrupedele alea pe care le vede el că defilează cu tupeu prin faţa porţii noastre, behăind, tropăind şi mestecând cu zgomot - nemanieratele! - alături de celelalte patrupede hămăitoare, lătrătoare şi horcăitoare inamice. Căci pe biped nu se încumetă să-l latre, totuşi, ciomagul acela uriaş fiind suficient de descurajant.

Din casă, Ema îşi derulează şi ea reprezentaţia de rigoare. Miorlăiala ei este indescriptibilă. Ai zice că o trage cineva pe roată, ori că o schingiuie. “Taci, Ema!!!!  Termină, Ema!!!!” Nimic n-o înduplecă să tacă. Păi, ce? Ea nu e câine? Ea să nu latre la... la.... la cine-o fi acolo!!! La oricine!! Aşa, la lună, la soare, la stele, la geamul dincolo de care ar vrea să fie şi ea, acolo, lângă Toni şi Chichina, exact acolo unde nu e lăsată!

La păsările de pe gard, nenorocitele, că şi ele sunt libere şi zboară “unde vrea ele”, iar ea e ţinută în casă, la geam! Îi latră, invidioasă, chiar şi pe Toni şi pe Gina,  că, deh, uite, ei aleargă de colo-colo, se caţără pe gard, se uită prin gard, latră pe sub gard, văd ce e dincolo de gard şi, culmea! ei chiar ies şi în stradă, fir-ar să fie de discriminare! Iar ea stă în casa, la geam! Măcar să-i latre! Măcar dreptul ăsta îl are!

Oh, dar ce i-ar mai muşca ea pe toţi inamicii ăia de afară, ce s-ar mai da şi ea măcar puţin la toţi uriaşii ăia cu care îşi imaginează că se luptă Toni şi Gina! Ce i-ar mai face ea ferfeniţă pe toţi bodyguarzii ăia cât casa dacă ar fi lăsată şi ea în curte! Chiar şi pe uriaşul ăla îmbrăcat în mantia aia lăţoasă, până în pământ, cu cuşma pe-o ureche şi cu băul ăla cât toate zilele! La ce i-o trebui lui băţ, uriaşul naibii!?!

 

Dar, ce să-i faci?! Aşa e viaţa, nedreaptă uneori cu unii.... O să-i latre de la geam, dacă altfel nu-i i-e dat în această viaţă! Deşi ea speră încă... visează încă la momentul acela, al eliberării... cel în care va putea zburda după pofta inimii peste tot, fără ca oamenii ăia mari, “mămuţa” şi “tătuţu”,  să tot stea excesiv de atenti cu ochii după ea şi s-o tot sâcâie cu grija lor nemăsurată... visează încă la clipa aceea cutezătoare în care va alerga umăr la umăr cu Toni şi cu Gina peste tot, prin curte, prin grădini, pe dealuri, pe drum, lătrând în tandem cu ei şi dovedindu-şi devoţiunea, curajul şi determinarea!... visează încă la zilele în care îşi va putea arăta şi ea lumii întregi cât de vigilentă e, încât, parol!  nu va lăsa să treacă de ea nici o muscă, nici o albină, nici măcar un ameţit de ţânţar!

Dar.....deocamdată.... asta e, latră de la geam..... Şi să nu mai îndrăznească nimeni să-i mai spună ei “Taci, Ema!” Să fie clar! Măcar atât, să-şi latre şi ea of-ul sufletului cu toată patima şi cu toată încrâncenarea adunată în atâta timp de oprelişti. Să latre din toată cavitatea ei pectorală, mare cât a unui şoarece cu aspect de... oaie.

În concluzie, având în vedere aceste condiţii, cum credeţi că e somnul meu cel mai dulce şi cel mai dulce de dimineaţă? Dus. Liniştea? Apărată, desigur. Pericolul? Depăşit. Balamucul se stinge abia după ce turma trece de poarta noastră. Toni mai rămane cocoţat sus, pe gard şi mai latră încă o vreme, preventiv şi vigilent. Chichina, nici ea, nu se lasă mai prejos. Schelălăie şi ea  cât poate. Noroc că, după un timp, Toni se cam satură să-i suporte schelălăiala aia inutilă şi coboară, dându-i de înţeles să tacă. Ea, însă, nu tace, căci nu înţelege din prima şi-i dă înainte cu urlatul prelung, de-ţi vine să crezi că e o bocitoare angajată cu ora.  Ema, de asemenea, îi ţine şi ea isonul până oboseşte şi adoarme neconsolată.

Seara spectacolul se repetă. Pentru că se întorc de la păşunat monştrii mestecăcioşi şi behăitori, cei care ameninţă din nou liniştea satului. Aşa că toţi câinii din dotare reiau scenariul. Şi-l tot reiau zi de zi. În fiecare zi. De două ori pe zi. Dimineata la ora 9-9:30 şi seara la ora 17:30-18. Parcă sunt angajaţii statului cu program fix şi dau reprezentaţii organizate, “pour les connaisseurs“.

 

Mă gândesc că poate vor intra şi ei în Relache odată cu venirea primăverii, când turmele de oi vor intra în transhumanţă împreună cu bodyguarzii lor cu tot şi vor înceta cu parada aceea organizată prin faţa porţii noastre de două ori pe zi. Poate abia atunci liniştea noastră şi a satului nu va mai fi în pericol de..... În pericol, adică.

Dacă ar fi fost numai oile şi câinii lor ciobăneşti, n-ar fi fost nimic. Din păcate, au mai existat şi alte motive de tulburare atât a liniştii publice şi personale, dar şi a integrităţii fizice a falnicului nostru paznic şef: îndrăgosteala lui Toni. Daaaa, săracul de el, prin ce-a trecut! Ce dureri de inimă, ce lacrimi de crocodil, ce suferinţă şi ce chin! Dar, mai ales, cu ce rană urâtă s-a pricopsit la o lăbuţă!

Să vă povestesc. Apăruse într-o vreme prin vecini o duduie roşcată. Ducesa de York – după cum a botezat-o Adrian. Cam uşuratică, după gustul nostru. Cam pitică şi rotofeie, după umila noastră apreciere. Cam nepăsătoare şi încrezută, aş mai adăuga eu. Şi cam... Dar, ce poţi să-i spui îndrăgostitului? Gusturile nu se discută!

 

A plăcut-o Toni al nostru. Şi cam era pe gard toată ziua cu ochii după ea. Mititica Gina privea lung, cu inima frântă, dar nu se putea opune. Nu demult, o mai tăvălise Toni nervos de vreo două ori, chiar sub ochii noştri, din cauza unui boţ de mămăligă, de mă apucase pe mine plânsul de mila ei, dar şi pe motiv de legi canine nescrise, nedrepte. Păi, pentru roşcata aia ar fi putut face moarte de... câine! Nu era cazul să rişte. Stătea deoparte şi privea. Doar uneori îl mai certa. Când îl vedea că prea se dă în spectacol. Căci ea, Ducesa de York, însoţită adesea de un bodyguard de trei ori cât ea şi ceva mai mare decât Toni, un vlăjgan blond şi fortos, îşi făcea într-o vreme cam des de lucru prin fata porţii noastre. Era în călduri, vezi, doamne! Iar Toni, fraierul, i-a căzut în mreje. Nici nu mi-a venit să cred când am înţeles că dumnealui îi cam sfârâiau călcâiele după tipesa aia din vecini. Nici mâncare nu-i mai trebuia frumosului.

El, care, înainte, mânca hulpav toată porţia lui şi se repezea şi la portia Chichinei, ei bine, în perioada marei lui iubiri, abia de se atingea de mâncare. Ba, o lăsa şi pe Gina să mănânce şi ce-i rămânea lui. Generosul. Nu-l mai recunoşteam!

  

El, cel până mai ieri, mândru, falnic, sobru şi cu o nobleţe deosebită în atitudine, în ţinuta capului, în pas şi în lătratul ferm şi intransigent, ajunsese să nu se mai dezlipeasca de garduri, doar-doar o vedea-o pe Demoazela apărând singură la orizont, ca să-i iasă în cale şi să-i dea bineţe.

Când însă o vedea însoţită de decoloratul ăla nesuferit, turba de nervi! Îi venea să muşte din garduri, din porţi, din pământ şi din pietre! Îl binecuvânta pe stimabilul cu tot dicţionarul de înjurături existent în dialectul nobiliar al rasei lui, dar nici aşa nu-i trecea năduful. Sărea sus, pe colţul gardului, lătra înnebunit spre namila aia de bodyguard, apoi cobora, iar lătra şi înjura, iar urca, iar cobora, într-un ritm ameţitor, furibund, disperat, iar lătratul lui se transforma, în acele clipe de furie maximă, în cel mai înspăimântător horcăit din câte mi-au fost date să aud. Toni al nostru devenea de-a dreptul înfricoşător de nervi! Până într-o zi....

Era spre seară... Adrian mă strigase afară, spunându-mi că Toni tocmai se bătuse cu câinele vecinilor, protectorul Ducesei de York. Când am ieşit, nu mi-am crezut ochilor! Toni avea o rană urâtă rău de tot la piciorul stâng din faţă. O rană de vreo 10 cm şi adâncă până la tendoane, din care şiroia sângele. “Caută un bandaj, pisoiaş, să-i legăm rana, să nu se infecteze.” În suferinţa lui, stătea Toni al nostru atât de plouat în faţa noastră, încât parcă nici nu mai era el. Şchiopăta şi îşi ţinea capul plecat, a umilinţă. Am luat un ibric cu apă puţin călduţă şi, în timp ce Adrian îl ţinea uşor de cap, mângâindu-l protector şi liniştitor, eu, cu inima cât un purice, neştiind cum va reacţiona, i-am ridicat un pic laba şi am turnat apă peste rană, spălându-l de sânge şi de mizerie. Pentru o fracţiune de secundă a întors brusc capul spre mine pufnind uşor a durere, dar atât. Înţelesese, pesemne, că noi nu-i făceam nimic rău. L-am mai mângâiat un pic amândoi şi l-am drăgănit calm, cu vorbe blânde, ca să mai capete şi mai multă încredere, apoi, cu prudenţă, dar şi cu fermitate, i-am înconjurat rana cu un bandaj mare, dezinfectant, pe care i l-am fixat cu o banderolă lată de scoch.

Asta am avut la îndemână. În felul acesta, ne gândeam noi, era protejat de o posibilă infecţie de la pământul şi mizeria care s-ar fi putut lipi de carnea vie, rănită, atunci când s-ar fi aşezat pe jos, să doarmă.  A primit îngrijirea noastră docil, cuminte, ca un copil mic în braţele părinţilor. În seara aia n-a mâncat nimic. Abia a doua zi a ciugulit un pic. Mă durea sufletul de mila lui. Totuşi, era liniştit. Asta era încurajator. Nu gemea, nu se tânguia. Speram să se vindece cât mai repede şi bine.

Ginuţa, mititica, părea şi ea atât de spăşită! Nici nu îndrăznea să se apropie prea mult de bietul Toni. Şi se vedea în ochii ei că suferea şi ea pentru el. Primele două zile, când el mai mult a zăcut, dormind, şi când abia dacă mânca ceva, nici ea n-a prea mâncat. Nu putea, draga de ea... Stătea lângă el şi-l veghea. Mai lătra din când în când înspre drum, aşa, mai mult să-l încurajeze pe el, să vadă că n-a rămas curtea de izbelişte, nepăzită, că are ea grijă şi în locul lui, el doar să stea liniştit şi să nu facă efort, să-şi oblojească rănile.

S-ar fi lins el, Toni, pe rană, aşa cum fac câinii, dar nu putea de bandaj. Ştiam noi că saliva de câine este cicatrizantă şi dezinfectantă, însă ne temeam mai mult de mizeria care i-ar fi pătruns în rană dacă i-o lăsam deschisă. I-am dat-o jos abia a doua zi, după vizita doamnei asistent veterinar din sat, pe care am chemat-o prin  intermediul domnului Ion.

A venit, i-am povestit ce ştiam despre amorezatul rănit, despre pe Făt-Frumos cel muşcat de Balaur, şi i l-am arătat. Noi ne aşteptam să-l preia înspre doftoricit şi administrat cele necesare. Numai că doamna se cam ţinea la distanţă de rănitul nostru. “Ăsta e câinele cel rău a lu’ bătrânu’ Baciu (aşa era cunoscut Bunicul în zonă).” Cine? Toni? Rău? Turbat? Cum aşa? Că noi l-am giugiulit, l-am mângâia şi l-am drăgănit chiar din prima zi, de când ne-am mutat, iar apoi de mai multe ori pe zi, în fiecare zi. Aaaaa, pe stradă, ori în conflictele lui inter-rasiale sau de natură amoroasă, da! părea a fi rău, dar, altfel, nici vorbă!

Totuşi, doamna asistentă nu s-a apropiat prea mult de el. Ne-a dat nouă rivanolul şi pudra de talc să i le administrăm. Adrian îl ţinea, îl mângâia şi-i vorbea liniştitor, în timp ce eu făceam pe asistenta medicală veterinară. Din nou cu inima cât un purice, că nu ştiam la ce să mă aştept de la viteazul meu patruped dacă ar fi simţit vre-o durere în timpul actului meu medical. El, sărăcuţul, însă, a fost blând ca un miel. Nici n-a clipit când i-am desfăcut bandajul pus cu o zi înainte, nici când i-am dat cu rivanol şi nici când l-am pudrat pe rană. Din vorbă în vorbă cu doamna asistentă, am ajuns la concluzia că ar fi bine să-i facem şi vaccinul antirabic. Ok, procedura presupunea ca Adrian şi cu mine să-l ţinem pe pacient de cap şi să-l mângâiem protector, în timp de doamna îi făcea injecţia.  Bietul nici n-a ştiut ce i se întâmplă, atât de repede şi simplu a fost. Noi ne-am bucurat, iar doamna a răsuflat uşurată. Stătuse de la început cam încordată din cauza renumelui pe care îl avea Toni al nostru printre câinii şi oamenii satului, dar după ce îl văzuse cât de cuminte stătuse el în braţele noastre, care eram doar nişte străini ai satului în faţa ei, se mai relaxase. După plecarea ei l-am tinut sub observaţie un timp pe şturlubaticul îndrăgostit ca să ne asigurăm că este în regulă.  Nu putea pune el laba rănită în pământ, dar ţopăia în trei picioare de colo-colo, doar prin curte. Că, să umble brambura pe dealuri, ori pe drumuri nici nu se mai punea problema - nu-i mai dădea mâna. Pardon, laba.

 

Ni s-a părut că, după acel incident, Don Juan-ului nostru patruped i-a mai venit mintea la cap. Ori, poate că Roşcatei i-au trecut căldurile şi n-a mai ieşit din curtea ei, nici singură şi nici însotită. Abia după ce i s-au topit aburii îndrăgostelii s-a dumirit şi Toni că Ducesa de York nu meritase toată atentia, zbuciumul şi riscul la care se supusese şi că aceea era doar o paraşută profitoare şi mironosiţă, căreia îi cam făcea plăcere să se bată masculii pentru ea. Noi aşa credem. Şi, uite-aşa, s-a reîntors domnu’ Toni înapoi la Gina. Un pic cam spăşit, un pic cam gudurat, dar recunoscând că nicăieri, în tot satul şi în toată zona aia, nu exista o altă duducă mai blândă şi mai înţelegătoare ca draga lui de Chichina. Aşa slăbănoagă cum era ea, pitică şi tremurândă de emoţie. S-au pupat de câteva ori, s-au drăgănit un pic unul pe altul şi, gata, s-au împăcat!

Oile trec în continuare, de două ori pe zi, prin faţa porţii noastre, iar căţele în călduri, cu siguranţă, vor tot fi mereu prin sat. Nu ştim ce va fi mai departe. Nu ştim cum ne vom descurca nici când va trece şi Ema noastră prin asta. Dar nici nu vrem să ştim, deocamdată. 

Ne întrebaţi cum a rămas cu liniştea noastră? Păi.....să vedem....  nu mai auzim claxoane de maşini, sirene de salvări, scârţâit de roţi, strigăte de voci în mobile, haosul intersecţiilor, aglomeraţia şi agitaţia umană de pe străzi, din metrouri, ori din magazine şi altele. O fi bine, o fi rău? Nouă ne convine. Concluzia: Toni şi Gina sunt nişte paznici de toată nădejdea. Bine, bine, şi Emelina noastră e... şi ea pe-aici.

Din Grădina lui Dumnezeu: 01.03.2016

***