Grădina lui Dumnezeu (38) - Dacă nu vine Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed

O zi obişnuită de februarie. Vineri 12 februarie. Prin faţa porţii noastre trece un Audi A6. Sau chiar A8. Oricum, un A mare. Uriaş! Ultimul sau penultimul pe listă. Frumos, curat, lucios, bleumarin. Soarele râdea vesel oglindindu-se orbitor în geamurile lui strălucitoare, ori în caroseria-i impecabilă. “Hmmmmm....Cine-o fi? Şi unde s-o duce?” s-a întrebat Adrian în gând, văzându-l cu coada ochiului, în drum spre magazia de lemne. Dincolo de casa noastră mai este doar o singură gospodărie înainte de marginea satului. Apoi dealul cu păşunea turmelor de oi. 

A intrat el în magazie, dar a ieşit aproape imediat afară, nedumerit de lătratul câinilor noştri, Toni şi Gina.  La poartă – o barbă lungă şi neagră înconjurată, de sus până jos, de straie negre.

-          “Doamne-ajută!” se aude salutul de dincolo de poartă. “Ce faceţi? Am venit să ne cunoaştem, eu sunt stareţul mănăstirii, suntem vecini cu dumneavoastră, acolo, în spatele grădinii. Bucuroşi de oaspeţi?”

-          “Bună ziua! Doamne-ajută! Bine aţi venit, vă rog, poftiţi, intraţi în curte.” – l-a îmbiat Adrian politicos şi surprins de o aşa vizită neasteptată. “Vă invit în casă, în bucătărie, unde este mai cald. Soţia găteşte şi....”

-          “Ooooo, chiar mă bucur! Că ne-ar interesa şi pe noi ce gătiţi! Poate venim la dumneavoastră într-o zi şi cu bucătarul nostru pentru nişte reţete mai simple şi sănătoase, că am înţeles că sunteţi vegetarieni şi ne-am dori şi noi să cunoaştem mai multe feluri de mâncare fără carne, că nici noi nu mâncăm. Da’ chiar deloc-deloc nu mâncaţi carne?”

Eu – în bucătărie. Eram pe la mijlocul procesului de producţie în realizarea unei supe-creme de linte. Reţeta: super simplă. Se fierb cu sare şi cu câteva linguri de ulei toate legumele (ceapă, morcov, ţelină şi vreo două-trei ciuperci), iar separat se fierbe şi lintea (fără sare). Când sunt gata, se strecoară, se amestecă legumele fierte cu lintea fiartă, se pasează cu blenderul, se subţiază cu lichidul rămas de la fiert şi, dacă este cazul, se mai adaugă apă fiartă pentru consistenţa dorită. Se adaugă puţin bulion, sare, piper, boia de ardei iute (sau chiar ardei iute tocat) şi se mai dă un clocot pe foc. La final, se aruncă în oală vreo trei-patru căţei de usturoi tăiaţi în bucăţele mici, se ia de pe foc şi se pune capacul, pentru ca usturoiul să-şi dezvolte aroma. Banal de simplu, dar iese o minunăţie!!!!!

Când am auzit voci afară, mi-am dat seama că avem vizitatori. M-am gândit că poate era domnul Ion. În dimineaţa aceea el mai fusese pe la noi cu doamna Maria şi ne arătaseră cum se taie via. Ne tăiaseră lăstarii de la întreaga vie din faţa casei şi din grădina de flori. Eram entuziasmată că lucrarea asta era atât de simplă. Ne-am uitat la ei cum fac şi ne-am dat seama că puteam face şi noi asta ulterior, singuri, fără teamă. Cleşti speciali de tăiat via aveam deja. Doi. Ni-i cumpăraserăm dinainte de a pleca din Bucureşti. Ştiam că vom avea nevoie la vie şi la livadă. Ba chiar îi şi folosisem cu o zi înainte, când scurtasem lujerii de la zmeuri şi muri.

Fusesem tare mândră de mine la final de zi, după ce am curăţat şi în jurul tufelor toate frunzele uscate şi alte resturi vegetale depuse de vânt şi de iarnă. Făcusem acolo o curăţenie impecabilă, ca în bucătărie. Metodic. Temeinic. Cu insistenţă şi meticulozitate. Cu grebla. Aproape că-mi venea să scot şi mătura şi aspiratorul. Nici o frunză uscată să nu mai rămână printre lujerii ăia frumos curăţaţi. Glumesc, bineînţeles. 

Doar nişte lăstari de căpşuni m-au învins cu frunzele lor viguroase, ce fuseseră toată iarna verzi, uimindu-ne cu rezistenţa lor teribilă chiar şi la gerurile de sub -10 grade şi care aveau întăriri în jur extrem de numeroase, împrăştiate prin toată grădina, mai ales în deal, spre via cea mare, unde nici nu avem pe unde să călcăm de ele. 

Viţa de vie din grădină, cea mare, întinsă pe spalieri, pe rânduri, precum şi cea mică, înălţată pe araci, aveau să se lucreze puţin diferit, după cum ne spusese domnul Ion. Poate că de aceea revenise la noi, mă gândeam eu, să ne arate şi asta. La prânz plecase cu doamna Maria acasă, pentru a mânca şi ei, ca tot omul. Când am auzit glasuri în curte am crezut că revenise el, deşi nu stabiliserăm să mai facem ceva împreună în ziua aceea. 

Cum ştiam că este Adrian pe afară, n-am mai ieşit din bucătărie în curte şi mi-am văzut de treabă mai departe. Eram la momentul crucial al pasării legumelor cu blenderul, când uşa s-a deschis larg şi a intrat înăuntru, la îndemnul lui Adrian, un preot înalt, mare, cu barbă lungă, cu haina neagră, până în pământ, şi cu un zâmbet larg pe faţă. Tânăr, nu mai mult de 35 ani. Dar mare. MARE! Aproape cât uşa noastră din bucătărie. Cel puţin, aşa mi s-a părut mie atunci. S-a întunecat bucătăria! Glumesc.

-          “Doamne-ajută! Ce faceţi? Am venit să vă cunoaştem, că am auzit că aţi cumpărat aici casa de la bătrânu’Baciu şi v-am văzut prin grădină, prin capăt, unde-i gardul dintre noi. Da’ce bunătăţi gătiţi aici?”

Şi, uite-aşa, am tot stat de vorbă cu părintele de una-de alta, cam vreo jumătate de oră. Despre mâncare şi reţete, despre grădină şi lucrările ce trebuie începute primăvara, despre mănăstire şi trăitorii din ea, despre noi.

-          “Şi câţi ani aveţi? Da’aveţi copii? Şi cu ce vă ocupaţi? Şi cum vi se pare la noi, în sat? Dar cum aţi ajuns să cumpăraţi tocmai aici?” – curgeau frumos, armonios şi deloc invaziv, dar cu o vădită curiozitate, întrebările părintelui.

Aflase el, de bună seamă, câte ceva despre noi de la oamenii din sat, poate chiar de la domnul Ion şi de la consoarta dumnealui, dar răspunsurile direct de la sursă sunt întotdeauna cele mai valoroase. Plus că, astfel, ne-a cunoscut personal, ne-a văzut, ne-a ascultat, ne-a cântărit din priviri, ne-a citit cât a putut şi cât s-a priceput şi a înţeles Sfinţia Sa că nu suntem nici doi extratereştri prăbuşiţi din eroare de pilotaj în satul lor, nici doi urmăriţi penal, ascunşi prin coclauri de litera şi mâna legiuitorului, nici doi nebuni rătăciţi, fără nici un căpătâi şi cu mintea sorcova. Tot atât de adevărat este că, de fapt, a plecat de la noi la fel de nedumerit pe cât a venit în privinţa noastră. Păream oameni serioşi şi cuminţi, dar informaţiile culese anterior, precum şi cele primite direct de la noi tot nu-l satisfaceau. “Cum, domn’ne, ne-am mutat noi tocmai din capitală în satul lor îndepărtat, când, se ştie, oamenii fug disperaţi de munca de la sat, ca să câştige mai uşor, la oraş, o pâine mai bună?” Asta îi părea de neînţeles.

În ochii lui arătam ca nişte turişti sezonieri, atraşi şi entuziasmaţi de idilicul şi exotismul vieţii de la ţară. Totuşi, noi cumpărasem o casă în satul lor. Şi aveam deja două luni şi jumătate de când stăteam în ea, în plină iarnă, cu toate provocările specifice unui asemenea început. “Cine sunteţi voi, dom’ne, şi ce doriţi să faceţi aici?” Curiozitatea nu avea margini. După ce ne trecuse pragul Poliţia satului, iata că venise rândul Bisericii să vadă ce era cu noi. Dacă nu vine Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed.

Când Adrian i-a arătat şi germenii de linte încolţiţi din borcanele în care unii erau gata de a fi consumaţi, iar alţii erau în diferite stadii de evoluţie, a făcut ochii şi mai mari, iar întrebările nu mai conteneau. “Şi cum îi mâncaţi? Şi cum îi puneţi? Şi când sunt gata?”  Părea un om cu mintea şi sufletul deschise şi ceva mai emancipat, căci primea cu mare interes detaliile pe care noi i le ofeream.Totuşi, nu i-am spus nimic despre fasolea mung, ori de goji, de quinoa, ori de chia.

Chiar a mângaiat-o şi pe Ema de câteva ori, după ce zurlia s-a liniştit din lătrat în braţele mele şi a redevenit pufoşenia drăgălaşă şi scumpă, dar nu înainte de a-şi face numărul de monstru înfricoşător şi dezlănţuit, care trebuia să ne apere de marele pericol apărut pe neaşteptate în curtea noastră. Deh, aşa învăţase ea de la Toni şi Gina că se procedează cu toţi intruşii care mişcă în raza lor vizuală, indiferent dacă ne trec poarta sau doar trec pe drum, prin faţa ei. După ce i-am liniştit avântul şi i-am anulat prerogativele de dulău de pază, a rămas doar jucăria drăgălaşă şi fină pe care nu te-ai mai sătura să o mângâi şi să o zmotoceşti. Şi căreia nici părintele nu i-a rezistat.

Într-un final, Sfinţia Sa Stareţul ne-a mulţumit de primire şi ne-a invitat şi pe noi pe la ei, pe la mănăstire, rugându-ne ca să-i permitem bucătarului lor să vina într-o zi pe la noi ca să-i dăm câteva din reţetele noastre culinare. Unele simple. Uşor de făcut şi cu ingrediente la îndemâna lor.

Luându-şi rămas bun, a ieşit din bucătăria noastră la fel precum venise: zâmbind cu toată faţa. Concluzionase, desigur, că nu suntem nişte indivizi periculoşi, ba, chiar dimpotrivă, că le suntem nişte vecini interesanţi, plăcuţi, cu care le va fi drag să convieţuiască.

Trebuie să subliniez că, deşi în redactarea acestei însemnări, am folosit un ton glumeţ şi jucăuş, întâlnirea noastră s-a derulat sub auspiciile bunei cuviinţe, respectului şi bunăvoinţei reciproce. A fost o interacţiune plăcută, relaxată, cu un schimb echilibrat de energii, informaţii şi lumină.

Dumnezeu ne deschisese o uşă la care încă nu bătusem, dar în faţa căreia ajunsesem de ceva vreme: uşa bunei vecinătăţi cu reprezentanţii şi trăitorii mănăstirii de lângă noi, cea pe care o fotografiasem de nenumărate ori până în acea zi şi pe care speram să o şi vizităm cât de curând. Nu se ivise încă momentul potrivit. Schimbasem doar câteva impresii peste gard cu unul dintre călugări, în vreo două-trei rânduri, când ne nimeriserăm deodată prin grădini, în zilele mai însorite.

 În general, încă nu interacţionasem prea mult cu oamenii satului până atunci, ci doar aşa, tangenţial, în trecere. Universul din curtea noastră ni se părea uriaş şi aveam multe de explorat şi de făcut în interiorul acestuia ca să nu ne mai gândim prea mult şi la ce era dincolo de gardurile care ne împrejmuiau proprietatea. Dar îmi doream să ajungem şi la ziua aceea în care aveam să cutreierăm la pas toată zona, spre biserici şi mănăstire, să urcăm pe dealurile de primprejur, să vedem de aproape locurile de păşunat şi turmele de oi împrăştiate pe culmi şi să cutreierăm prin pădurea apropiată. 

Aşteptam doar ca primăvara să ne aducă temperaturi mai permisive, ca ziua să crească suficient de mult încât să nu mai ajungem doar din două respiraţii la întunericul nopţii, cum se întâmplase în timpul iernii, şi ca aprinsul şi întreţinerea focului să nu mai fie o variabilă atât de importantă a ecuaţiei vieţii noastre de la ţară.

În plus, aveam încredere şi în planul lui Dumnezeu şi în ajutorul pe care El îl avea pregătit pentru noi. Nu era nimic întâmplător. Uşile se deschideau rând pe rând înaintea noastră.... 

Din Grădina lui Dumnezeu: 02.03.2016

***