Grădina lui Dumnezeu (41) - Viaţa noastră de la ţară de după cea de la oraş.

Pe parcusul însemnărilor anterioare v-am povestit cum ne-am găsit şi cum a demarat traiul nostru în Grădina lui Dumnezeu, cu tot alaiul de sentimente, emoţii şi provocări, evocate din perspectiva mea, deci trecute prin filtrul percepţiilor mele. Aceasta a fost şi continuă să fie experienţa noastră, modelată de visele noastre şi de capacitatea noastră de manifestare a acestora în plan fizic. În ceea ce priveşte viaţa la ţară, suntem abia la început. Descoperim, învăţăm şi ne adaptăm la această lume a satului, o lume prea puţin cunoscută de oamenii care trăiesc în oraşe, o lume pe cât de perfectibilă, pe atât de captivantă, fermecătoare, desferecătoare de energii şi creatoare de vise.

Am tras concluzia în mod direct, pe propria piele, după un scurt timp de trăit la ţară, în condiţii mult mai precare decât cele pe care le avusesem în Bucureşti, că atât standardul calităţii vieţii, precum şi unităţile de măsură pentru aprecierea acestuia, sunt, mai degrabă, în funcţie de criteriile sau de modelele de comparaţie la care se raportează fiecare în parte, cumpărător şi vânzător de proprietate (casă cu teren), iar acestea sunt, de cele mai multe ori, total diferite de la om la om. Când te raportezi la ceva mai bun decât ceea ce ai, atunci ceea ce ai îţi va părea, poate, de neacceptat, de nedorit, de înlocuit, de schimbat, de îmbunătăţit, declanşator de nemulţumiri, de frustrări, de dorinţe de mai bine, de progres şi, în plus, va fi creator de vise. Dacă te raportezi la ceva mai inferior faţă de ceea ce ai, atunci ceea ce ai ţi se va părea de o valoare mult mai importantă pentru tine, un noroc, o şansă, un motiv de mândrie, de laudă, de încredere, de automulţumire, de stagnare. Există şi varianta de mijloc, cea a adaptării, şi fiecare om are propriul calibru şi propria marja de adaptabilitate.

Pentru noi, deocamdată, calitatea vieţii se măsoară în existenţa condiţiilor civilizate şi moderne ale traiului într-o casă, cum ar fi:  posibilitatea de a putea face baie oricând cu apă caldă curentă, în cadă/duş, de a spăla rufele uşor şi civilizat cu maşina de spălat automată, existenţa apei calde curente la bucătărie (pentru a nu spăla vasele cu apă rece şi pentru a evita, astfel, riscul declanşării unui reumatism articular), nivelul ridicat de confort termic ambiental (sunt încă marcată de dârdâiala de frig din primele zile, când nu ştiam încă secretele aprinderii focului) şi, desigur, gradul ridicat de curăţenie şi frumuseţe din jur (a mobilierului, covoarelor, duşumelei/parchetului, geamurilor/uşilor/pereţilor şi a tot ce contribuie la formarea unui mediu plăcut, familiar, util, practic, ergonomic, relaxant şi odihnitor). Şi, nu, nu voi uita să precizez că, în termenii noilor direcţii ale prezentului şi viitorului, nici nu concep ca cele de mai sus să se desfăşoare altundeva decât în mijlocul naturii, sub auspiciile vieţii la ţară, ce presupun neapărat şi  preocupările legate de grădină.

Da, este adevărat, se poate trăi şi în condiţiile mai precare şi austere, aşa cum deja se întâmplă în multe din casele şi gospodăriile ţărăneşti din satele româneşti de astăzi. Dar noi nu ne dorim asta.

Se poate trăi şi fără apă curentă, nici rece şi nici caldă, doar cu apă de la fântână, scoasă şi cărată zilnic cu găleata, fie cald, fie frig, fie soare, fie ploaie, ger sau viscol.

Se poate trăi şi fără baie, fără toaletă, fără cadă/duş şi fără canalizare, doar cu un wc în curte,  la care să mergi indiferent de temperaturile şi intemperiile de afară şi înfruntând riscurile de rigoare legate de bolile şi infecţiile ce se pot declanşa, ori utilizând diverse soluţii improvizate de igienă personală.

Se poate trăi şi fără centrală termică, doar cu sobe de teracotă, încălzite cu lemne achiziţionate periodic, uscate, tăiate, sparte, cărate şi stivuite, a căror ardere trebuie apoi urmărită în sobă, să se aprindă, să nu scoată fum, după care să aduni cenuşa, să cureţi funinginea de pe hornuri şi diverse altele.

Se poate trăi şi fără geamuri de termopan, doar cu ferestrele autohtone, făcute cu cercevelele din lemn, chiar şi dacă acestea sunt vechi şi coşcovite, ori cu pierderi semnificative de căldură prin diverse fante spre exterior;

Se poate trăi şi fără mobilă nouă, modernă, doar cu mobilierul vechi, cel moştenit, ce poate fi curăţat, ori recondiţionat, chiar dacă acesta nu se potriveşte întru totul utilităţilor tale specifice;

Se poate trăi şi fără maşină de spălat automată, doar spălând rufele de mână, cu apă încălzită în oale mari, pe plita încinsă cu foc de lemne, ori folosind o maşină de spălat rufe mai primitivă.

Se poate trăi şi fără parchet, fără pereţi nivelaţi perfect, fără izolaţie exterioară a clădirii, doar având o duşumea simplă, din ciment, scânduri sau pământ, cu pereţii aşa cum sunt, netrataţi şi neizolaţi, având mereu grijă şi atenţie la condens, igrasie şi mucegai;

Dar noi nu ne dorim o astfel de calitate a vieţii. Nu se impune aşa ceva acum.

Ce să zic, nu contest faptul că este posibil să se ajungă la un moment dat la o aşa deteriorare a vieţii oamenilor, în general, cândva, în viitor, după ce vor intra în colaps toate sistemele economice ale omenirii care determină şi menţin nivelul actual de confort, specific oraşelor. Totuşi, atunci când se va întâmpla asta, de voie-de nevoie, oamenii se vor adapta, cred eu, mult mai uşor decât noi, acum, la cele ce vor fi, căci conjunctura vieţii va fi alta, iar ei se vor raporta la aceea. Ceea ce le va rămâne după ce vor fi pierdut aproape totul li se va părea oricum foarte bun şi valoros pentru că.... vor avea ceva, totuşi. Dacă vor avea. Probabil, mulţi vor ajunge să nu mai aibă nimic. Probabil, mulţi vor ajunge să nu mai fie nimic. Cu certitudine, un asemenea scenariu este dramatic. Dar, dacă-l avem în vedere pe acesta, pot spune că, dacă se poate face ceva acum pentru a avea, totuşi, ceva adaptabil şi funcţional pentru atunci, este bine să fie făcut.

Deocamdată, în acest prezent, atât timp cât colapsul doar bate la uşă, precum un bau-bau de speriat copiii pe care nu prea îl ia lumea în serios, mutarea şi adaptarea de la condiţiile de bloc, la viaţa simplă şi precară de la ţară a fost destul de grea. Cel puţin din punctul meu de vedere. Resorturile care ne-au împins pe noi înainte spre această schimbare sunt sănătoase şi cu argumente bine fundamentate, însă conjunctura momentului schimbării face ca să ne raportăm încă la condiţiile pe care le-am lăsat în urmă. Iar asta pe mine m-a cam afectat. Căci le-am simţit lipsa. Şi am simţit că efortul adaptării a fost disproporţionat de mare faţă de ritmul în care au avut loc îmbunătăţirile condiţiilor de trai.

Căci nu-i chiar uşor ca, după ce ai avut o activitate intelectuală, de birou, de lucru la calculator, cu cifrele şi cu hârtiile, să ajungi să depui zilnic un efort consistent pentru tăiat lemne şi făcut focul, pentru gătit la plită, pentru spălat rufe de mână, ori pentru lucrat pământul.

Nu-i chiar uşor ca, după ce ai avut confort, curăţenie şi căldură permanent, centralizat, comod, fără nici o grijă, fără nici o teamă, fără nici un efort, să ajungi să fii preocupat ceas după ceas de aprinderea şi menţinerea focului, de existenţa lemnelor uscate, tăiate şi stivuite la adăpost de umezeală, de aerisirea camerei atunci când mai iese fum şi de tot felul de operaţiuni de curăţare a sobelor.

Nu-i chiar uşor ca, după ce te-ai obişnuit o viaţă să-ţi cumperi din supermarket toate alimentele şi bunurile necesare, să ajungi să lucrezi pământul, să cultivi, să sapi, să uzi, să aplici soluţii bio pentru apărarea de diverşi dăunători vegetali, să întreţii via, ori livada, să culegi, să cari, să depozitezi, să conservi nenumăratele lăzi cu legume şi fructe, să culegi, să usuci şi să păstrezi la loc ferit plantele medicinale, ori aromatice.

Nu-i chiar uşor ca, după ce-ai fost educat într-un mediu intelectual academic, după ce ai avut o viaţă mondenă, plină şi bogată în călătorii, în spectacole, în cultură, după ce ai purtat haine elegante, încălţăminte pretenţioasă şi accesorii vestimentare moderne, după ce ai interacţionat constant cu prietenii, familia şi cu o mulţime de oameni, care mai de care mai emancipaţi şi mai sofisticaţi, să-ţi petreci timpul într-o oarecare solitudine, înconjurat de liniştea naturii, cu multiple preocupări legate de casă, pământ şi grădină, de vietăţile curţii, de încălţămintea de cauciuc, ori de uneltele de grădinărit şi, în mare parte, să interacţionezi cu oamenii simpli ai satului şi poate nici cu aceştia prea mult, ci mai degrabă prin salutul cu mâna peste poartă către ciobanii care trec zilnic cu oile prin faţa curţii înspre dealul apropiat unde le sunt păşunile.

Nu-i chiar uşor ca, după o viaţă trăită în medii elevate, curate, perfecţioniste, spilcuite, pretenţioase, fiţoase, să umbli zilnic prin pământul reavăn, să simţi noroiul încolăncindu-ţi-se peste marginile încălţămintei, să lucrezi pământul cu propriile mâini, să-l vezi înnegrindu-ţi-se pe sub unghii, să-l simţi în dinţi, în ochi, în urechi şi nici să convieţuiesti laolaltă cu o nenumăratele vieţuitoare şi gângănii, insecte şi rozătoare, mamifere, ori păsări, fiecare cu diversele nevoi de supravieţuire, de perpetuare a speciei, de marcare a teritoriilor, de protecţie, de evoluţie.

Nu-i chiar uşor ca, atunci când energiile tale interioare şi exterioare te pun într-o anume predispoziţie fizică şi sufletească, respectiv, în aceea de “a fi”, să fii nevoit mai degrabă “să faci” foarte multe - prea multe din cele necesare supravieţuirii şi asigurării confortului fizic şi prea puţine din cele necesare SIMTIRII fiinţei şi spiritului tău liber, înalt, cel fără constrângeri şi fără limite.

Recunosc, nu-i chiar uşor, dar nu-i nici imposibil. Făcând treptat tot ce poţi din ceea ce îţi este necesar, îmbunătăţind ce se poate îmbunătăţi, inovând, adaptând şi schimbând, după caz, visând şi păşind aievea pe calea visului tău, vei ajunge şi la SIMTIREA aceea în care conştientizezi că TOTUL este atât de frumos! Şi, cu cât ochii inimii văd din ce în ce mai mult şi mai bine din frumosul acestei vieţi de la ţară, cu atât devine din ce în ce mai uşor, până când totul şi toate ajung să se îmbine şi să curgă natural, firesc, armonios, dumnezeiesc.

Căci, dumnezeiesc de frumos este să mergi cu paşii tăi, nu doar cu ochii, cu gândul şi imaginaţia, prin Grădina mult căutată şi regăsită. Să alergi prin ea, să te plimbi printre copacii din livadă, ori printre rândurile lungi ale viei întinsă ordonat pe spalieri, să calci prin iarba grasă şi deasă, ori să stai nemişcat în mijlocul ei şi să-i cauţi hotarele nesfârşite, cele care urcă nevăzute dincolo de gardurile puse de mâna omului, pe culmile dealurilor din jur, şerpuind printre terasamente, ocolind bisericile Domnului, clopotniţele, mănăstirea, coborând doar pentru a le urca din nou, descoperind varietăţi de flori, de fiinţe, de frumuseţe vie, proaspătă, adevărată, palpabilă, nemăsluită şi nealterată.

Dumnezeiesc de frumos este să vezi toate culorile şi formele florilor, frunzelor, pomilor, ale pământului de sub paşii tăi, ale norilor, ale cerului la apus, deschis dintr-o zare spre altă zare, ale dealurilor ce şerpuiesc în jurul tău, bogate în păşuni, cutreierate de turmele de oi, mânate din urmă de câini uriaşi, zdrenţăroşi şi de ciobanul lor, ce calcă apăsat, ridicându-şi băţul lung în aer şi arătându-le tuturor direcţia cea bună; să vezi luna şi stelele strălucind feeric deasupra tuturor spaţiilor şi timpurilor lumii, străjuindu-le tuturor istoriile, paşii, visele fermecate; să admiri gâzele pământului şi păsările cerului, ochii blânzi ai câinilor tăi devotaţi, muşuroaiele de cârtiţe ridicate peste noapte în neaşteptate locuri, pregătite pentru iernare; să nu te mai saturi privind în jurul tău verdele cel mai verde din tot verdele naturii, albastrul cel mai albastru din tot albastrul înaltului, roşul cel mai roşu din tot roşul florilor lumii, galbenul cel mai galben din tot galbenul luminii divine.

Dumnezeiesc de frumos este să simţi în nări izul pământului, reavăn sau dogorit de soare, să simţi parfumul florilor sălbatice sau ale celor grădinărite cu dedicare şi pasiune, să-ţi laşi toate simţurile îmbăiate de mirosul fânului proaspăt cosit, lăsat să se usuce la soare sau adunat de furci harnice în căpiţe maiestuoase, ori în paturi răvăşite prin şuri sau hambare, să inspiri aerul tare al dimineţilor însorite, deschizătoare de suflete, mângâietoare de trupuri trezite în zori şi declanşatoare de zboruri entuziaste, muncitoare, înţelepte, dedicate sporului în coşuri şi traiului vieţuitoarelor acestei lumi; să simţi parfumurile primăverii inundându-ţi fiinţa, ale verii arzându-ţi inima în rugi de iubire, ale toamnei aţâţându-ţi poftele gurmande, ori ale iernii chemându-te la masă, la clacă, la săniuş, ori la rugăciune.

Dumnezeiesc de frumos este să auzi freamătul copacilor în adierea vântului, cântecul sau chemările felurite ale păsărilor de zi ori de noapte, să auzi câinii satului lătrând în întuneric prin curţile cuprinse de geruri sau de arşiţele verii, ori cotcodăcitul găinilor ce-şi strigă lăudăroase marea ispravă ce-o vor produce în cuibarele moi şi parfumate din paie şi fân; să prinzi din aer zgomotele de tălăngi şi clopote agăţate de gâturile animalelor trimise la păscut, vaci şi oi deopotrivă, mânate din scurt de ciobani ursuzi, ascunşi sub tunicile lor lungi, din piei de oaie, abătuţi în gânduri, sprijiniţi în băţul lor lung şi străjuiţi, ca nişte statui, de câini uriaşi, lăţoşi şi vigilenţi; să auzi ploaia curgând prin burlanele învolburate din colţurile caselor, ori viscolul şuierând dincolo de uliţă, printre dealuri, spulberând nămeţii ce se cern din vâltorile cerului, apoi să auzi cum trosnesc şi sar scântei din lemnele arse în sobe dogorâtoare, lângă care omul îşi caută izbăvirea, tainul, pacea şi tihna zilei de azi, îmbărbătat de speranţele ce-l poartă înspre descoperirea unei zile de mâine mai bună; să auzi cântarea clopotelor ce-şi trimit spre om chemarea Domnului în Grădina Lui, în Casa Lui, în Braţele Lui, în Inima Lui, ori, alteori, să auzi, în asfinţitul risipit peste dealuri, ciocănit de toacă vrednică şi cucernică dinaintea vercerniei, ritmată, hipnotică, temeinică, hotărâtă, dar atât de armonioasă, liniştitoare, vindecătoare şi de adevăr-grăitoare.

Dumnezeiesc de frumos este să guşti limpezimea apei de izvor sau de fântână din căuşul palmelor adunate îmbietor, să muşti pofticios din merele şi perele zemoase, ori din gutuile pietroase, dar atât de intens aromate de toamnă şi de dulceaţa pământului tău roditor; să-ţi răsfeţi sufletul cu mierea sticloasă a stupilor tăi darnici, cu frăgezimea căpşunelor culese cu mâna ta de pe vrejurile răsfirate pe jos, pe la baza butaşilor de viţă de vie, ori a murelor, coacăzelor sau a zmeurei ce se întind nestingherite pe garduri în toate direcţiile; să savurezi gustul roşiei, al castravetelui sau al dovleacului dulce, toate crescute sub ochii tăi, îngrijite de mâinile tale, coapte sub privirile tale şi cu binecuvântarea Cerului, asezonate cu menta, coriandrul, muştarul, mărarul, pătrunjelul, ori busuiocul pe care tu le-ai plantat şi pe care acum tocmai le-ai rupt din aceeaşi a ta grădină, din acelaşi al tău pământ, cu satisfacţia împlinirii, cu recunoştinţă şi laudă trimise îndumnezeirii din toate câte sunt.

Dumnezeisc de frumos este să pui tu, cu mâna ta, bobul mic de sămânţă, soi după soi, fiecare la timpul său, în pământul tău proaspăt frământat în palme, frăgezit, reavăn şi gras, şi să vezi cum iese la vremea potrivită frunza şi floarea, fructul şi parfumul, iar apoi, din nou, sămânţa aceea spornică, aceea care te va duce mai departe, într-un nou ciclu al vieţii, al pământului, al naturii; să sapi în jurul vrejurilor tale pline de roade, să le păzeşti de buruieni sau de vietăţi ce lor le sunt dăunătoare, să le aperi de vânt, de ploi, de ger sau de soarele dogorâtor; să le pui apă binecuvântată la rădăcină; să le aduni roadele, să le pregăteşti în conserve de iarnă, apoi să le depozitezi ordonate şi aliniate pe rafturi, spre odihnă hibernală, spre degustare şi îndestulare;

Dar cel mai dumnezeiesc de frumos este să FII în mijlocul acelei trăiri care este mai presus de viaţa însăşi, să te laşi purtat de braţele Lui mai presus de lume, să FII ceea ce ştii că eşti, nesimţindu-te astfel nicăieri în altă parte, niciodată până acolo, mai presus de cuvinte, de percepţii, de imaginaţie, de dorinţă şi vis.

Îţi mulţumim, Doamne, pentru tot!

Din Grădina lui Dumnezeu: 05.03.2016

***