Grădina lui Dumnezeu (40) - Conjugarea lui “a face” tinde către “a fi”

Oricât de mare a fost entuziasmul nostru privind mutarea la ţară şi chiar dacă eram oarecum pregătiti sufleteşte pentru anumite greutăţi, inerente la început, ne-am dat seama destul de repede că nu puteam, nu ne doream şi nu eram nici în postura şi nici în conjunctura de a fi nevoiţi să ne adaptăm şi să îndurăm vitregiile condiţiilor locative ale casei, aşa cum erau ele la momentul mutării. Ar fi presupus să trăim mult prea auster şi nu era cazul să ne impunem o adaptare atât de drastică. Am considerat că anumite condiţii pot fi îmbunătăţite cu puţin efort, timp şi bani, şi cu ceva disponibilitate şi răbdare pentru a trece prin tot supliciul implicat de lucrările necesare. Unele le-am finalizat, altele sunt în curs, iar altele urmează.

Direcţiile principale către care ne-am îndreptat atenţia au fost cele de mai jos.

Problema lemnelor de foc. Am rezolvat-o. Am cumpărat lemnele din noiembrie, dinainte de a ne muta şi au ajuns să fie toate tăiate şi stivuite, numai bune de băgat în sobă. Adrian, împreună cu domnul Ion şi cu soţia lui, doamna Maria, au spart în bucăţi mai mici toţi buştenii ăia uriaşi pe care i-am găsit în curte când ne-am mutat, iar acum sunt frumos depozitate în magazie şi în şură. Încă mai avem şi lemne uscate din cele lăsate de bunici şi sperăm să ne ajungă până în aprilie. Ulterior, vom vedea. Oricum, subiectul ăsta, al lemnelor de foc, este unul constant, mereu de actualitate, pe măsură ce lemnele se consumă, iar rezerva trebuie completată/înlocuită. Am aflat că perioada propice pentru achiziţia de lemne bune de foc pentru iarnă este prin martie-aprilie-mai, astfel încât căldura verii să acţioneze timp de câteva luni asupra lemnelor şi să le usuce suficient de bine până la sosirea anotimpurilor friguroase. Fără lemne uscate bine, focul ori nu se aprinde, ori scoate fum, ori nu este eficient caloric.

Mai departe. Problema apei calde curente la baie. Am rezolvat-o şi pe asta. Din fericire, chiar din săptămâna dinaintea Crăciunului (decembrie 2015). Ne dăduserăm seama, după cele două drumuri lungi în “Cartierul general” de la munte, de la sfârşitul fiecăreia din primele două săptămâni de după mutare, că, pur şi simplu, fără apă caldă la baie ne va fi  foarte-foarte-foarte greu. Aproape imposibil. Fizic, psihic, emoţional, practic – luaţi-o cum vreţi. Şi să nu credeţi că n-am făcut eforturi de adaptare la ceea ce era. După ce am încercat, cu stoicism, o minimă igienă corporală prin utilizarea unei cădiţe de plastic mai mare şi a apei încălzită în oale mari, pe plită, mi-am dat seama că eu nu sunt pregătită psihic pentru o astfel de viaţă primitivă. Şi nici Adrian. Şi nici nu era cazul să ne limităm şi să ne constrângem la aşa ceva. Apocalipsa nu era încă la uşa noastră.

Astfel că, pentru a demara lucrările necesare, la recomandarea domnului Ion, Adrian a luat legătura cu Meşterul satului, omul bun la toate, un fel de showman al lucrărilor gospodăreşti din sat (fie ele instalaţii, electrice, construcţii, ori zugrăveli), un om care ştie multe. Din păcate, asta îl face să fie şi foarte solicitat în tot satul şi chiar prin împrejurimi şi nu prea este disponibil. La noi a venit imediat după ce l-am sunat mai ales pentru că i se vorbise despre noi şi pentru că, bănuim noi, era curios să ne cunoască.

Aflase că suntem de la Bucureşti, că am cumpărat casa bătrânului octogenar atât de binecunoscut în zonă şi era destul de curios în privinţa noastră, pe lângă cele care i se spuseseră deja. Pentru că, ne dăduserăm seama, intrase în vigoare legea numărul 1 a satului: “Scenarita”. Cea care presupune... “datul cu presupusul”. Oamenii cu care am interacţionasem de la început ne-au tot întrebat de ce am cumpărat casă în satul lor, dar, cum nu s-au mulţumit cu răspunsurile noastre, prin care le-am mărturisit că ne-am dorit un loc liniştit de refugiu, pentru a pleca din cel mai aglomerat, mai gălăgios, mai poluat şi mai stresant oraş al ţării, începuseră să-şi imagineze tot felul de scenarii.

Baza unor speculaţii foarte comice, din punctul nostru de vedere, au constituit-o gecile noastre noi (cumpărate din Bucureşti, de la Dedeman), cu care umblam adesea îmbrăcaţi. Fiind amândouă la fel, fiind confecţionate din material de camuflaj şi purtându-le cu pantaloni negri, nici nu e de mirare că oamenii s-au gândit că ar fi costume de iarnă, tip uniformă, ale armatei. Ei bine, ei şi-au imaginat că avem o legătură secretă cu armata. “Aţi ieşit cumva la pensie? De-aia v-aţi retras aici?”  Interesant! Buna treabă! Amuzamentul nostru pe tema asta a fost cu atât mai mare când am constatat că nu numai sătenii trăseseră această concluzie, ci chiar şi angajaţii unui mare supermarket din staţiunea montană unde aveam “Cartierul general”, unde am mers de două ori pentru a ne mai lua din lucrurile lăsate acolo temporar. Văzându-ne îmbrăcaţi astfel, angajaţii şi bodyguarzii magazinului şi-au imaginat că suntem din vreo echipă de comando, cumva, şi, cât am umblat noi cu cărucioarele printre rafturile cu mărfuri, ne-au tot urmărit cu privirea curioşi. Ba, mai mult, la plecare, unul din ei chiar ne-a salutat respectuos, dar milităreşte, în vreo două rânduri, cu “să trăiţi!”. A doua oară, mai că-mi venea să-i răspund cu un “pe loc repaus” în continuarea salutului de “bună ziua” pe care i l-am adresat politicos, serios, dar sec, din mers, ca un şef de stat care trecea prin faţa plutonului ce-i oferea onorul. Păi, dacă-i bal, bal să fie!

Revenind la săteni şi la Meşterul nostru, trebuie să recunoasc că, deşi era foarte aglomerat şi solicitat în prag de sărbători (se apropia Crăciunul şi, pe lângă tăiatul porcului din dotare, îngrăşat un an întreg pentru sacrificiul ritualic de rigoare ce se obişnuieşte cu ocazia Naşterii Mântuitorului – ce ironie a lumii acesteia! - mai avea şi multe lucrări de încheiat pe la diverşi clienţi), totuşi, şi-a făcut bine treaba pentru care l-am chemat şi ne-a asigurat că avea să revină după sărbători pentru restul lucrărilor pe care le mai doream.

 

Astfel, o parte din lucrări ni le-a terminat până în Revelion, altele imediat după. Şi mai urmează şi altele. Cu ce a început? Păi, mai întâi, a scos afară din baie cazanul ăla uriaş şi greu, de încălzit pe lemne, rămas de la bunici, iar, în locul lui, a montat boilerul pe care l-am cumpărat noi pentru încălzit apa. Încălzirea băii o asigurăm deocamdată lăsând deschisă uşa care dă înspre cameră, pentru a primi din căldura degajată de soba de teracotă amplasată chiar pe acel perete, iar apoi, pentru menţinere, folosim caloriferul electric sau aeroterma. Mai departe: schimbase bateriile la chiuvetă şi la cadă, montase duşul, schimbase toate furtunurile vechi de alimentare cu apă cu ţevi de pvc cu inserţie metalică, făcând, astfel, baia pe deplin funcţională înainte de sărbători. De atunci putem face baie civilizat. Iar, după ce am cumpărat (prin comanda on-line şi livrare prin curier) şi o maşină de spălat semiautomată cu storcător, am rezolvat şi problema spălării hainelor, lenjeriilor de pat şi a rufelor, în general. Subiectul “igienă corporală” putea fi considerat rezolvat în condiţii acceptabile. Pentru moment, este deja mult mai bine. În curând, odată cu venirea primăverii, ne vom aduce maşina noastră de spălat automată şi celelalte lucruri rămase în “Cartierul general”, apoi, în cadrul lucrărilor de renovare, vom include gresia şi faianţa pentru baie, după montarea toaletei şi a fosei aferente (eventual, şi după schimbarea căzii, care este cam mică).

Problema apei calde la bucătărie. Am rezolvat-o imediat după sărbători. Am cumpărat un instant, iar Meşterul ni l-a montat imediat. Minunat aparat! Este practic, economic şi extrem de util. Nici nu mai concep spălatul fără apă caldă!

Problema mobilei din casă este o problemă în curs de rezolvare. De la început am intenţionat să cumpărăm, înainte de orice, o mobilă de bucătărie nouă ca să schimbăm dulapul cel verzuliu şi păcătos, cel care ne-a generat o stare de disconfort de necrezut. Cu atât mai mult cu cât cel mai mult timp al primelor luni după mutare l-am petrecut în bucătărie. În general, la ţară, bucătăria este folosită ca şi cameră de zi. Aici este instalat televizorul, aici se găteşte, aici se serveşte masa, aici se stă la poveşti, la căldura focului care arde tot timpul în sobă şi, de regulă, toate bucătăriile oamenilor care trăiesc la sate conţin şi o canapea, unde, dacă este nevoie, se poate şi dormi peste noapte. Bătrânii, mai ales, folosesc bucătăria şi ca dormitor, pentru a nu mai face focul şi într-o cameră, făcând, astfel, ceva economie la lemnele de foc. O astfel de canapea avem şi noi în bucătărie şi, în ciuda aspectului uşor învechit, este, întradevăr, foarte confortabilă, mai ales când mai aruncăm câte un ochi la TV, pe Discovery. Încă deliberăm dacă s-o înlocuim cu un colţar sau nu.

Pentru înlocuirea dulapului verde ne-am informat asupra modelelor de mobilă de bucătărie disponibile on line, dar şi în magazinul specializat din orăşelul apropiat şi, în plus, am avut şi o discuţie cu un meşter particular de mobilă din oraş, pe baza unei recomandări. L-am ales pe acesta din urmă. După ce a venit la noi acasă, a făcut măsurătorile, am stabilit configuraţia dulapurilor şi i-am achitat un avans. La începutul lunii martie trebuia să fie termenul de livrare. A fost gata pe 25 februarie. Verzuliul avea să devină doar o amintire.

Nici nu ne-a venit să credem când, pe la miezul zilei, ne-a dat telefon şi ne-a anunţat că, pe la ora 16:30 – 17:00, soseşte cu echipa lui şi cu mobila. Adrian l-a sunat repede pe Meşterul nostru Universal şi l-a rugat să fie şi el prezent la montarea mobilei pentru racordarea noii chiuvete de inox la reţeaua de apă rece şi la instantul pentru apă caldă. În câteva ore toate erau la locurile lor şi toţi meşterii erau plecaţi din casa noastră.

Ei bine, da, mobila cea nouă a schimbat radical şi incomparabil aspectul bucătăriei.  Spaţiul de depozitare a fost, astfel, optimizat, iar starea noastră de spirit a cunoscut de atunci o explozie incomensurabilă de bucurie. Dulapul acela ancestral, marţianul acela urât şi verde, uriaş, mirositor şi pandaliu, declanşatorul de nervi şi atractorul de lovituri eliberatoare de energii nebenefice,   relicva aceea preistorică, dinozaurul Verziozaurus-Rex, o piesă rară de muzeu, un reper al punctului de plecare în evoluţia mobilierului de bucătărie folosit de înaintaşii noştri, dacii şi romanii, un important exponat al civilizaţiei antice şi de demult, un mobilier ce fusese, cu siguranţă,  o monumentală capodoperă deosebit de admirată în vremea apariţiei sale în lanţul trofic al dulapurilor de bucătărie ce au revoluţionat lumea, atât de râvnit şi atât de greu accesibil în trecut, a ajuns în cele din urmă exilat şi abandonat în şura noastră, după ce Adrian i-a demontat, cu o mare satisfacţie, uşile alea şui, grele şi mari.

Acolo, însă, în şură, prezenţa lui a devenit brusc foarte interesantă. Şi asta numai datorita lui Adrian, care a avut o inspiraţie magnifică, transformându-l într-un loc inedit de depozitare a lemnelor tăiate pentru foc. Am fost extraordinat de uimită şi încântată când am văzut cât de bine se integra verzuliul ăla în şura noastră, cu lemnele frumos stivuite in interiorul lui. Îşi recăpătase, vezi, Doamne, în ochii mei, şi prestanţa şi demnitatea.

În locul lui din bucătărie s-a teleportat mobila cea nouă, făcută la comandă, care ne place peste măsură şi care pare un fel de OZN aterizat din viitorul îndepărtat, ultratehnologizat şi ultraperformant al omenirii. Culoarea albă a lemnului de brad, textura delicată cu fine striaţii crem, blatul crem, marmorat, chiuveta de inox, frumos încastrată, bateria cu gât înalt, de lebădă, felul în care s-a încadrat de la  început în geometria încăperii, felul în care reflecta lumina şi modul în care a înviorat întreaga bucătărie erau motive de maximă satisfacţie. De extaz! De Nirvana!!! Da, exagerez. Ei, şi? Nu mai are voie omul să se bucure aşa cum îi place???

Eu, cel puţin, ştergeam din două în două minute fiecare microscopică picătură de apă ce părea să fi sărit cu tupeu tocmai pe blatul nostru de lucru cel nou şi îndepărtam temeinic şi cu grijă, orice fir de praf, oricât de invizibil sau de imaginar, ce părea să fi poposit, în mod inadmisibil, pe mobila noastră cea nouă, modernă şi frumoasă. Păi, nu? Păi, cum altfel? Bucătăria întreagă a devenit mult mai luminoasă şi mult mai veselă, iar imaginea aceasta impecabilă nu putea fi ştirbită de te miri ce picături de apă neruşinate şi rebele, ori de cine ştie ce fire de praf neobrăzate. Abia aşteptăm să facem şi celelalte modificări care se impun acolo, respectiv, schimbarea geamurilor şi a uşilor cu termopane, izolarea podelei care se află chiar desupra pivniţei şi care trage foarte rece iarna, schimbarea sobei celei vechi a bunicilor (prost concepută, prost construită şi care scotea şi fum şi flăcări pe nări mai ceva ca un balaur furios) cu una nouă şi eficientă. Mai sunt finisările cu gresie, faianţă, rezugrăvirea şi....câteva alte nimicuri. Dar... toate la timpul lor.

Buuun, mai departe. Problema patului din dormitorul nostru a fost şi ea rezolvată. Recamierul bunicilor fusese cam mic. Pe lângă faptul că era prea îngust, amplasarea lui în spaţiu nu ni se păruse cea mai ergonomică soluţie. Oricum, noi de doream un pat de mijloc, unul cu sertare în spaţiul de sub saltea, pentru depozitare. Văzusem modelul potrivit pe internet. Noi ne-am mutat fără a avea mobila noastră, ci preluând mobila veche a bunicilor, dar nu ne simţeam prea în largul nostru cu ea. Chestie de energii impregnate şi de adaptare emoţională. Aşa că, treptat, vom schimba o mare parte din ea.

Deocamdată, schimbarea restului de mobilier din celelalte camere nu reprezintă o urgenţă. Vom vedea ce schimbăm şi ce păstrăm pe măsură ce ne lămurim ce este mai bine.

Problema schimbării geamurilor cu termopane şi a uşilor este şi ea în curs. Am schimbat geamurile de pe faţada casei, urmează şi restul după ce se încălzeşte vremea. Treptat le vom schimba pe toate, avantajul termic fiind, indiscutabil, cel mai important. De cel estetic nici nu mai încape vorbă.

Problema schimbării acoperişului tradiţional de ţiglă cu unul nou şi modern va fi rezolvată în această primăvară. L-am comandat deja, probabil săptămâna viitoare (7-11 martie) ne va fi livrat (vreo 3000 de buc de ţiglă nouă, tip solzi) şi, sperăm, până la final de martie, Meşterul nostru Cel Priceput să reuşească să-l finalizeze. Nu vrem să stăm mereu cu grija plăcilor de ţiglă la fiecare furtună puternică, ploaie, ninsoare sau la cine ştie ce alte intemperii. Pe termen lung, este mult mai avantajos să avem un acoperiş durabil, de calitate. În plus, ne dorim instalarea unor panouri solare, iar acestea au nevoie de o bază mult mai stabilă decât o oferă actualul acoperiş.

Problemele izolării pereţilor casei şi a montării de parchet şi gresie prin restul casei sunt şi ele pe lista noastră, cu termen de rezolvare până în toamna/iarna viitoare. Ca şi problema fosei şi montării unei toalete în baie. Toate ultimele lucrări majore menţionate sunt preconizate a fi rezolvate în cursul acestei veri.

Ne mai dorim să montăm în grădină o seră de mărime medie (am comandat-o deja, este pe fluxul de fabricaţie şi o aşteptăm să ne fie livrată) şi să aducem o echipă de meşteri care să ne sape şi să ne construiască o fântână chiar în grădina de legume. Fântâna pe care o avem acum este în curte, în faţa casei, şi este destul de departe de locul unde avem nevoie de apă pentru legume. Soluţia furtunelor întinse pe toată distanţa nu este cea preferată.

Şi la final, dar nu în ultimul rând pe lista priorităţilor noastre, se afla problema amenajării proprietăţii cu plante, pomi, tufe, flori, culturi. Am început deja cu unele. Noi am preluat de la bunici 80 de pomi fructiferi, existenţi pe tot terenul, din care în majoritate sunt pruni, dar şi câţiva nuci, vreo cinci, un măr, un păr, un gutui, doi piersici, un smochin şi câţiva salcâmi. De asemenea, am găsit aici zmeuriş bogat în mai multe locuri din grădină, stoloni de căpşuni nenumăraţi (pe care va trebui să-i mai rărim şi să-i replantăm, atât de mulţi sunt!) şi viţă de vie pe rod (o vie mare, întinsă pe spalieri – aproximativ 350 butaşi – şi o vie mică, înălţată pe araci, alţi vreo 250 de butaşi), alături de florile bunicii: trandafiri (tufe şi agăţători), gladiole (mai multe soiuri), bujori şi nu mai ştim ce alte flori vor mai ieşi treptat din pământ (am găsit grădina plină de bulbi din care au ieşit o mulţime de pâlcuri de frunze ce seamănă a frunze de lalele – vom vedea ce sunt când vor ieşi florile).

Am plantat deja un pin foarte frumos în faţa casei, un salcâm parfumat şi o salcie parfumată argintie, un sequoia, încă un smochin, vreo 20 de tufe de fructe de pădure (puieţi de coacăzi negri, comandaţi de la „Permacultura Strâmbeni” – livraţi foarte promt - mulţumim!), un pui de coacăz roşu, un goji, un pom de stafide şi doi puiuţi mici de brad. Am mai comandat 13 pomi fructiferi pe care i-am plantat imediat (chiar azi, 04 martie), sub atenta supraveghere a specialiştilor noştri, Toni şi Chichina, care şi-au dat ok-ul de final, în urma CTC-ului (controlul tehnic de calitate), dar nu înainte de mult râvnitele giugiuleli şi mângâieri, de care nu se mai satură: vreo şase soiuri de meri, două soiuri de cireşi, un cais, un vişin, un piersic, două soiuri de peri, un castan comestibil şi doi pui de muri.

 

 

Pe lângă toate acestea, am mai comandat pe internet şi alte plante pe care le aşteptăm să ne fie livrate: clematite mov, albastre şi mov cu alb, forsiţia (ploaia de aur), o magnolie mov, salcâmi japonezi mov (glicina), mahonia, iederă veşnic verde şi iederă roşie (viţă sălbatică roşie), un brad mare, gard viu lemn câinesc – 25 buc. Ne mai dorim mai mulţi pini pitici decorativi, poate, câţiva ienuperi, un tei şi două sălcii pletoase.

Şi, să nu uit, avem deja cumpărate foarte multe soiuri de seminţe de flori, de legume şi plante aromate, de condimente şi altele care aşteaptă doar vremea caldă ca să fie puse la germinat. Ar mai fi multe altele, dar, din tot ce avem acum în vedere, vom aprecia treptat ce rămâne de făcut şi ce nu, când şi cum.

Revenind la aspectele referitoare la casă, trebuie să recunosc că cele enumerate mai sus sunt cele mai importante pentru noi şi, în consecinţă, prioritare. Adevărul este că, doar după ce am stat câteva luni în casă, trăind în acele condiţii care au fost disponibile la început, ne-am dat seama ce impact important îl are ambientul casei pentru starea de spirit a bucureşteanului mutat la sat. Cel puţin, în cazul nostru. Poate că, după un timp mai îndelungat, ne-am fi putut adapta, la ce-am găsit aici, dar cu ce preţ? Şi pentru ce motiv am fi făcut-o? Nu era cazul unei asemenea austerităţi. Ar fi fost destul de deprimant să trăim aşa. Facilitatea de apă caldă curentă la bucătărie, toaleta la baie, geamurile şi uşile din toată casa nu prea ermetice, pragurile prea joase, pereţii prea neregulaţi, absenţa izolaţiei tavanului, a pereţilor, dar şi a podelei bucătăriei, amplasată chiar deasupra pivniţei, ce duceau la pierderi termice considerabile, aspectul învechit al mobilei, au fost subiecte al conversaţiilor noastre prelungite pe tema îmbunătăţilor locative necesare şi atât de importante.

Diferenţele evidente dintre condiţiile şi calitatea vieţii  trăită de noi la bloc, în capitală, faţă de cele de la sat, de după Marea mutare în Grădină, au avut, mai ales asupra mea, un impact destul de puternic, motiv pentru care, în primele săptămâni, am reacţionat deseori sub stare de şoc. Numai Adrian ştie cât de greu mi-a fost. Şi de câtă răbdare a avut nevoie în efortul lui de a mă susţine şi a mă încuraja. Nervii, frustrarea, tristeţea şi depresia primelor zile s-au atenuat abia după începerea primelor demersuri de îmbunătăţire a condiţiilor casei. Nu ne dorim ca viaţa noastră în această casă să fie un chin, ci să fie una confortabilă, plina de pace şi frumuseţe.

Abia acum pot să recunosc că, pe parcursul tuturor drumurilor noastre de căutare a Grădinii, am fost tot timpul uimită că proprietarii îşi preţuiau mai degrabă casele construite pe pământul lor, decât terenurile agricole foarte întinse şi foarte fertile. Am fost uimită, nu o dată, de preţul uriaş  al vreunei case care avea un teren aproape nesemnificativ ca mărime, ori, dimpotrivă, de preţul foarte mic al unor terenuri agricole imense, întinse pe foarte multe hectare, dar care aveau nişte dărăpănături de case, de nici nu-ţi venea să intri în ele.

Preţul reflecta, de fapt, valoarea construcţiilor, a rezistenţei lor în timp, a izolaţiilor, tipul şi calitatea acoperişului, a zidăriilor, a modului de încălzire (sobe de teracotă, ori centrală), a îmbunătăţirilor aduse în interior şi funcţionalitatea lor, a ferestrelor şi uşilor, existenţa termopanelor, a parchetului, a gresiei şi faianţei, a apei calde menajere curente, a băii amenajată cu toaletă şi cadă/duş, existenţa şi calitatea mobilei, a tuturor finisajelor şi dotărilor tehnice, a branşărilor la sistemele publice şi centralizate de gaz, canalizare, electricitate, telefonie, televiziune, internet.

Toate aceste detalii reflectă, de fapt, calitatea vieţii ce poate fi trăită în interiorul acelor case, mai mari sau mai mici, locuibile imediat sau nu, la adăpostul acelor ziduri, mai groase sau mai subţiri, sub acoperişurile acelea de ţiglă, de tablă, ori de stuf, în camerele acelea încălzite sau friguroase, care aveau să te ferească sau nu de frig şi de caniculă, de ploaie şi furtună, de viscol şi ger, zi şi noapte, iarnă şi vară, primăvară şi toamnă.

Noi nu ne dorim un confort de lux, însă avem nevoie de acele condiţii care să ne permită o viaţă uşoară, liniştită, fără chin şi stres, fără suferinţe fizice. Dorim să simţim plăcerea vieţii şi să ne bucurăm de frumuseţea ei. Dorim să ajungem în acea situaţie în care “a face” să nu mai determine sincope ori degradări ale simţirii stării noastre naturale de “a fi”. Dorim  să ajungem SĂ FIM Grădina şi Lumina ei aurie, Divină, mai degrabă decât a face atâtea în ea.

Din Grădina lui Dumnezeu: 04.03.2016

***