Catelusul ranit I

In urma cu o luna ma intorceam de la serviciu pe jos spre capatul tramvaiului ce urma sa ma duca acasa. Drumul acesta al meu trece peste un pod peste o cale ferata. Este un pod lung, care separa si face legatura totodata intre Bucuresti si celelalte localitati limitrofe. Este un pod rutier, dar are si un trotuar ingust pentru pietoni, desi rareori vezi pe cineva mergand pe jos pe acolo. Eu il traversez zilnic la intoarcerea spre casa de la serviciu.

In ziua aceea plouase mult. A fost in perioada  lunii mai in care ploua zi si noapte, uneori torential, alteori picurand mocaneste peste lume.

Ma intorceam de la serviciu pe jos printre picaturile rare de ploaie ale dupa-amiezii, dorindu-mi sa nu se sparga norii de deasupra mea macar pana ajungeam la tramvai. As fi putut opri un maxi taxi, dar preferam mersul pe jos chiar si pe ploaie. Umbrela inca imi era suficienta pentru a ma proteja.

La un moment dat, cand am ajuns pe la mijlocul podului, am observant un ghemotoc de blanita roscata pe trotuar, in calea mea. Era un catel. Cand m-am apropiat am simtit o durere in inima. Era prabusit pe jos, plin de sange pe cap, pe urechi, pe piept, pe labutele din fata. Statea pe-o parte, fara vlaga, parca resemnat, cu capul sprijinit de bordura balustradei podului, iar cand m-am apropiat abia a putut deschide putin ochii sa ma vada.

Am simtit atunci cum ma prabusesc in mine insami. Pur si simplu n-am stiut ce sa fac. Era pustiu in jur, ploua, se insera,  masinile treceau in mare viteza peste pod, iar pe o margine a lui eram doar eu cu catelul acela, amandoi parca rataciti de lume. Ma intrebam cum o fi ajuns acolo si de ce era in halul acela. Poate il lovise o masina, imi spuneam, sau poate alti caini maidanezi il atacasera. Era doar putin mai mare decat Noni, pekinezul meu. Poate si din acest motiv mi s-a facut atat de mila, pentru ca era foarte mic. Il vedeam pe Nonita in trupusorul lui.

Dar m-am simtit cumva si eu in pielea lui. M-am privit prin ochii lui si mi-am cerut ajutor.

Mai intai am trecut pe langa el cu inima stransa, nestiind cum sa reactionez, insa dupa cativa pasi m-am intors si m-am trezit rugandu-l pe Dumnezeu sa-l ajute, sa-l salveze, sa nu-l lase sa se chinuie singur. Dar acolo nu mai era nimeni altcineva in afara de mine. Si am inceput sa plang. De mila lui, de neputinta mea. Plangeam si ma uitam la catel ca un copil la o jucarie stricata. La un moment dat am primit un gand. Ca o voce interioara sau poate era vocea ingerasului meu pazitor. Imi spunea ca nu trebuie sa caut in alta parte ceea ce exista in mine deja.

M-am recules, am trecut podul, am cumparat o paine, am rugat o vanzatoare dintr-un magazin apropiat sa-mi dea niste apa intr-o cutiuta si m-am intors pe pod la catel cu gandul de a-l hrani pentru a mai recastiga ceva putere cu care sa reziste in fata durerii. Dar era prea afectat, prea slabit, n-a mancat nimic, n-a schitat nici macar un gest de pofta, cum fac de obicei cainii in fata mancarii. M-am asezat langa el si am inceput sa-i vorbesc. Lui si mie insami.

Nu stiam ce sa mai fac in plus pentru el ca sa-l salvez.

Eram disperata si pur si simplu nu-l puteam lasa singur, in ploaie. Ma simtiteam si eu acolo, langa el, atat de singura!!!...si atat de neputincioasa!!!!......si fara nici un rost pe lumea asta, o lume in care nu ma simteam in stare nici sa ajut un alt suflet aflat in mare suferinta. Imi era si teama si mila......si de el si de mine. De parca as fi fost in locul lui si as fi vrut pe de o parte sa fiu ajutata, dar pe de alta parte sa fiu lasata in pace si sa nu mai fiu chinuita. Parca asa imi transmitea acel catelus prin ochii lui, prin sufletul lui. 

Plangeam si simtiteam nevoia ca cineva sa fie langa mine in acele moment. Am trimis un sms unei persoane dragi care mi-a raspuns printr-un mesaj prin care am primit putere. Stia ca aveam nevoie de cuvinte. Apoi am mai dat un telefon, pentru ca inca ma simteam singura si pierduta. Dupa convorbire si dupa ce am mai plans mult, mult, cu suspine, pana m-am linistit, am reusit sa ma echilibrez si sa ma calmez. Intr-un tarziu am reusit sa ma desprind de catelus.

I-am cerut iertare ca il las singur si i-am spus ca imi pare atat de rau!!!!!

Era o fiinta chinuita, fara nici un ajutor de la nimeni. Caci nici eu nu facusem mai nimic. L-as fi luat in brate sa-l cobor de pe pod, sa-l duc undeva in calea altor oameni, dar mi-a fost frica. Si pentru mine, sa nu ma muste, dar si pentru el. M-am gandit sa nu-i fac mai rau, caci cine stie ce leziuni interne avea, iar eu i le-as fi putut agrava miscandu-l din loc. Am sperat ca Dumnezeu va avea grija de sufletelul lui si nu-l va chinui, ca-l va salva cumva sau ca-l va lua din lumea asta in care suferea. L-am lasar acolo - un suflet singur si chinuit, fara nimeni aproape, fara nici o mangaiere.

Am plecat cu speranta ca va rezista pana a doua zi si ca cineva il va salva, cineva cu un suflet mai puternic si mai curajos decat al meu.

Ceea ce s-a si intamplat. Povestea asta are un final fericit.

Acum stiu, atunci doar speram.

Voi reveni cu detalii.

Bucuresti : 17.06.2012

***