Micul muzicant

în fiecare zi merg către serviciu o parte din drum cu tramvaiul,  o scenă în mişcare, un fel de teatru ambulant, un amestec de lume, gânduri şi atitudini.

Ieri seară am avut parte de o frumoasă surpriză. în tramvaiul cu care mă întorceam acasă de la serviciu s-a urcat un muzicant cu un acordeon. Stăteam pe scaun când l-am auzit apropiindu-se din spate, printre călători. Până a ajuns în dreptul meu cântase deja vreo trei canţonete franţuzeşti. Când am întors privirea spre el am fost tare uimită văzând că era, de fapt, doar un adolescent!! Nu avea mai mult de 16-17 ani, iar fizionomia lui avea şi ea ceva cu adevărat franţuzesc, ceva de genul vagabondului boem. Era scund şi abia de se zărea din spatele acordeonului uriaş. îşi ţinea capul aplecat puţin într-o parte şi îi cădea pe faţă bretonul lung, negru şi bogat dintr-o frizură rotundăşi neglijentă "a la Gavroche".

şi, surprinzător, cânta atât de bine!! Cântecul lui avea o perceptibilă tristeţe în acorduri, notele îi erau prelungi şi parcă anume într-o tonalitate gravă, dar plină de duioşie.  Intenţiona, astfel, să ne mişte inimile şi sufletele şi să ne trezească un sentiment simplu de generozitate. Am ales să mă las în voia emoţiilor de moment şi am vibrat puternic ascultând acele câteva fragmente scurte pe care a reuşit să le interpreteze până la staţia unde am coborât. şi, da, am simţit că vreau să-l răsplătesc pentru tot ce am trăit atât de plăcut în acele câteva minute ascultând cântecele lui. S-a bucurat. Mi-a răspuns politicos cu un "sărut mâna" şi cu o eleganţă în glas care m-a uimit enorm. Am coborât din tramvai foarte impresionată de acest episod.

O scenă simplă, banală poate, dar, prin ea, universul mi-a dăruit într-o seara, aparent oarecare, câteva clipe de o deosebită frumuseţe!!!!  Aseară ochii mei străluceau de bucurie interioară, iar chipul îmi era luminat de un zâmbet pe care nu aveam de ce să mi-l reţin.

Eu ştiu că momentul acela de încântare îmi fusese mie pregătit anume. Eu ştiu că, pentru mine cel puţin, totul s-a petrecut astfel încât să-l pot întâlni pe el. Cine ştie de ce?! Poate pentru ca eu să trăiesc emoţia aceea înălţătoare de care sufletul meu avea nevoie. Sau poate pentru bucata de pâine pe care tânărul acela urma să o mănânce la întoarcerea acasă. Sau cine ştie oare pentru ce alt motiv?!

Pentru că nimic nu este întâmplător.

Bucuresti : 12.01.2011

***