Vânzătorul ambulant

în fiecare zi merg către serviciu o parte din drum cu tramvaiul,  o scenă în mişcare, un fel de teatru ambulant, un amestec de lume, gânduri şi atitudini.

în perioada sărbătorilor de iarnă aproape la fiecare călătorie am avut parte de compania grupurilor de ţigănuşi colindători. Acum, după ce sărbătorile au trecut, au reapărut vânzătorii ambulanţi care vând tot felul de nimicuri la preţuri derizorii.

Dintre aceştia, în ultimul timp mi-a atras atenţia în mod special unul anume. Un bărbat înalt, uscăţiv, cu o mustaţă uriaşă şi neagră pe mijlocul feţei, în jur de vreo 35-40 de ani. Acum, în anotimpul rece, umblă îmbrăcat într-o geacă murdară din tercot maron, căptuşită, iar pe cap poartă un fes negru, ţuguiat în sus, ca al lui Oblio (personajul acela simpatic din desenele animate).

Imediat ce urcă în tramvai începe să-şi strige în gura mare oferta de produse. Ieri vindea lanterne cu brichetă la 2 lei bucata. însă ceea ce mi s-a părut interesant şi amuzant a fost modul cum ne atrăgea atenţia. Ieri striga zâmbind, întorcându-se către fiecare călător în parte „cine mai doreşte lanternă cu brichetă la 2 lei? dar brichetă cu lanternă cine mai doreşte? haideţi, domnu’, şi cu, şi cu, doar 2 lei”. în demersul lui se adresa numai bărbaţilor, mă gândeam eu, poate dintr-o intuiţie inconştientă care-i spunea lui că spiritul de vânător, căutător şi descoperitor, specific masculin, îi va determina mai ales pe aceştia să-i cumpere marfa pe care o oferea. Sau, cine ştie, mult mai banal, poate doar din rutina ce îi adusese această deprindere.

Era atât de amuzant cum repeta în mod obsesiv “lanternă cu brichetă”, apoi “brichetă cu lanternă”, iar, apoi, la final, şi mai convingător, “şi cu, şi cu”, încât, mult timp după ce el a coborât din tramvai, nişte tineri tot mai glumeau pe seama lui şi repetau şi ei continuu “reclama” ce încă ne mai răsuna în urechi tuturor „lanternă cu brichetă, brichetă cu lanternă, şi cu, şi cu“.

De cele mai multe ori nimeni nu cumpără nimic de la el, dar lui nu-i dispare zâmbetul de pe chip. Mereu îl văd cum îşi strigă fericit şi entuziast replica de parcă ar fi un actor în plină reprezentaţie pe o scenă impresionantă în faţa unui public încântat de apariţia lui. După felul apăsat în care rosteşte cuvintele şi din emfaza lui, ciudată de altfel, ai putea crede că este cea mai bună şi mai căutată marfă din lume de care nu te poţi lipsi sub nici o formă. Când cineva îl opreşte să-l întrebe câte ceva despre produse sau când cineva chiar vrea să cumpere, el se opreşte din strigat şi schimbă câteva cuvinte cu clientul cu o atitudine aşa de specială încât îi transmite non-verbal mesajul “felicitări, domnu’, aţi făcut cea mai bună afacere cumpărând produsul ăsta la un asemenea preţ extraordinar!!!”. Glasul lui puternic, teatral, recitativ îmi rămâne şi mie totdeauna ca un ecou în minte mult timp după ce el coboară.

şi mă gândeam ieri, când l-am reauzit:  ”uite un om care pare atât de mulţumit de condiţia lui!!”. Aşa pare, însă cine ştie ce-o fi în sufletul lui după ce coboară fără să fi vândut măcar o amărâtă de brichetă cu lanternă, cine ştie ce-o fi în sufletul lui când se îndreaptă spre casă, spre familie sau spre vreo bodegă la colţ de stradă să-şi înece amarul în băutură după multele ore petrecute prin tramvaie strigând continuu, încercând să-şi vândă marfa, de cele mai multe ori fără succes”.

Sentimente amestecate mă tulbură de fiecare dată când drumul mi se intersectează cu astfel de personaje: milă, reticenţă şi, da, uneori chiar şi admiraţie faţă de aceşti oameni, faţă de aceste destine. îşi au şi ei rostul lor în lumea asta. Mulţi trec printre noi de cele mai multe ori neobservaţi, ca nişte umbre şi, chiar când ni se pare că îi vedem sau când ni se pare că îi auzim, ei parcă nu contează pentru lume.  Totuşi, uneori, la un moment dat, cineva chiar îi vede şi chiar îi aude. şi se produce un declick, o scânteie, un gând, o emoţie,  un rost,  o brichetă cu lanternă vândută, o lecţie învăţată.

Pentru că nimic nu este întâmplător.

Bucuresti : 11.01.2011

***