Albastră viorea nemuritoare

Albastră viorea nemuritoare,

Azi am zâmbit când te-am văzut în zori!

îţi străluceau petalele-n lumină

Mai mult decât oricărei alte flori!

Cum s-a-ntâmplat? O aură ciudată

Te-nvăluia şi-n cald parfum de mir

Păreai smerită floare la icoană,

Un vers de rugăciune pe un fir.

Ardeai pe rug în flăcări de iubire,

Cenuşa ta făcând-o legământ,

Popas etern de-aducere aminte,

într-un pocal  - tăcere,  necuvânt.

însă, apoi, alai de-ngropăciune

Ai invocat să-ţi fie pregătit

şi-n mijlocul grădinii fermecate,

Pământului, zâmbind, te-ai dăruit.

Curgeau pe rând, în lacrimi lungi de ceară,

Tristeţile aprinse-n lumânări

şi-n inimi de iubite părăsite

Cânta un clopot ca la-nmormântări.

şi nu ştiam... de ce atâta jale?

Chiar nimeni nu vedea că-i doar un joc?

C-ai vrut să fie-o simplă viziune,

Iar tu doar un închipuit proroc?

N-au înţeles că eşti nemuritoare?

Că veşnicia-ţi curge prin nervuri?

Că ai luptat cu moartea şi-ai învins-o,

Făcând din versuri trainice armuri?

Că eşti frumos cuvânt de înviere

şi înfloreşti mereu, la nesfârşit,

în fiecare inimă în care

Eterna primăvară a venit?

Bucuresti : 07.08.2011

***