Aripile mele

Am aripi albe, mari, pe braţe albe,

De Dumnezeu,  din umeri goi, sculptate

şi-n noaptea asta voi zbura spre ceruri,

Spre-naltele tărâmuri înstelate!

Voi fi precum un înger de lumină,

înveşmântat în vise de femeie,

Cu flori de crin pe frunte,în cunună,

şi-un dor fierbinte de Calea Lactee.

Mă voi desprinde de-ale lumii valuri

şi de-ale ei pământuri îngheţate,

De rădăcini mult prea adânc ascunse,

De lanţuri grele mult prea acceptate.

Spre siderale zări îmi voi deschide

Frumoase aripi, sufletului date,

Când trupul de femeie-mi va rămâne

Uitat, în somn, pe patul din cetate.

Plutind în zbor, zâmbind, eliberată,

Voi rătăci pe-a viselor poveste,

Voi fi Nimic şi Totul într-o clipă,

Voi şti că Sunt în Tot Ceea Ce Este.

Mă voi descoperi, printre planete,

Copil frumos, plângând în aşteptare,

Nemângâiat, uita tîn întuneric

şi speriat de-a sa însingurare.

Mă voi lua în braţele-mi de înger,

Redevenind fetiţa care-aşteaptă

Să vin la ea, femeie împlinită,

Să-mi fiu oglindă vie, înţeleaptă.

şi să mă iert că am lăsat copilul

însingurat, departe, printre stele,

Să îl iubesc cum nimeni n-a făcut-o,

Lui dăruindu-i aripile mele!

Bucuresti : 20.11.2011

***