Ochi de copil

Ati fost vreodata rascoliti in suflet de ochii unui copil?

Intotdeauna am fost fascinata de privirile copiilor mici.

Acele priviri care ating, care patrund in adanc, care se fixeaza acolo cautand, cautandu-te. Acele priviri care te urmaresc si dupa ce nu le mai vezi ochii din care te-au gasit. 

Acele priviri ai acelor ochi care nu iti spun nimic, dar care nici nu te judeca.

Doar te vezi in ei si atat. Te vezi exact asa cum esti. Te vezi cum nimeni altcineva nu te mai vede, caci nimeni nu te mai poate privi asa cum tu insuti te poti vedea cum esti in interior. Nevinovat, inocent, curat, limpede, simplu, senin si, mai ales, cu sinceritate absoluta.

O astfel de privire mi-a patruns in suflet zilele trecute. A durat doar cateva clipe. Dar ochii aceia plini de candoare mi-au redescoperit propria candoare , ca in oglinda. Si mi s-a parut minunat!!!

Eram in tramvai, abia ma urcasem. Ma tineam de bara metalica si priveam pe geam. Urmatoarea statie in care tramvaiul a oprit avea refugiul pentru calatori in dreptul statiei pentru mersul in sensul opus. Acolo, pe refugiul acela, asteptau o mama cu un copil, o fetita de vreo patru anisori.

Pustoaica era imbracata intr-o rochita alba, inflorata, iar pe cap avea o palariuta din acelasi material de sub care ieseau doua codite impletite de-o parte si de alta a unui chip dragalas si jucaus. Tocmai terminase de mancat o inghetata, iar mama ei ii daduse un servetel sa-si stearga mainile. Ea luase servetelul si isi stergea degetele frenetic, dar cu neindemanarea specifica celor mici, iar cu ochii cautand curioasa in jur.

Deodata, probabil simtindu-se privita de  mine, a intors brusc ochii si i-a fixat in ochii mei zambind. M-a privit cu o asa inocenta si cu un zambet atat de frumos si de natural incat imediat chipul si sufletul meu i-au raspuns copilului cu acelasi zambet prietenos.

Clipele acelea in care ochii fetitei au ramas ancorati in ochii mei mi s-au parut de o duiosie fara margini!!!  Chiar si dupa ce tramvaiul s-a pus in miscare si s-a indepartat incet, privirile copilului m-au condus pana cand distanta dintre noi a taiat contactul vizual direct.

Oare ce a vazut ea in ochii mei? – ma intrebam.

Caci eu stiu ce-am regasit in ochii ei. Pe mine insami.  M-am vazut limpede si zambitoare, calda si senina, curioasa si eliberata de ganduri, de temeri, de nelinisti, de prejudecati, de convenientele lumii, de timp si de spatiu. M-am simtit legata de ea intr-o uniune fireasca, ca si cum am si fost amandoua aceeasi privire, aceeasi inima, acelasi suflet, fiecare avand totusi identitate proprie, constiente fiind fiecare de existenta celeilalte in spatii diferite, precum imaginile reflectate in oglinda. M-am simtit bine, acceptata, placuta, iubita. Si linistita.

O liniste in care sufletul meu zambea!

Doamne, cat de placut este sa te vezi in oglinda ochilor unui copil!!!!

Si cat de bine este sa te lasi privit in suflet de ochii unui copil!!!!.

Bucuresti : 16.06.2012

***