Oglinzile Sufletului: Noniţă, sufleţel de căţeluş

Este timpul purificarilor.

Este timpul despartirilor.

Este timpul eliberarii de atat de multe rani adunate in suflet si nevindecate.

Azi incerc sa scriu despre o rana inca vie, proaspata, dureroasa.

Am lacrimi in ochi si mi-e greu sa scriu, mi-e greu sa-mi aleg cuvintele, gandurile mi se incurca, sufletul ma doare si... nici nu stiu cum sa incep...

De curand am fost parasita de cel mai bun prieten al meu. Un prieten drag, care mi-a fost alaturi in ultimii 14 ani. Noni. Inca nu-mi vine sa cred ca nu mai e. Atat de mult ma doare lipsa lui incat de cand a plecat aproape mi-am interzis sa ma gandesc la el ca sa nu sufar atat de mult, ca sa nu plang intruna, ca sa nu mai doara.

Dar acum simt ca lacrimile trebuie sa curga.... toate... toate... pentru Nonită....

Cine a trecut prin asta stie.....ma intelege....cine nu.....nici nu-i doresc sa afle vreodata cum e...

Este cumplit de greu.

L-am adus intre noi cand abia implinise trei saptamani. Nici nu fusese intarcat. Nu stiam nimic atunci despre cresterea unui catelus si n-am constientizat decat mult mai tarziu ce-a insemnat pentru mica vietate sa fie luata atat de devreme de langa mama lui. Din cauza asta a ramas tot timpul un puiut tanjind dupa mangaiere, dupa o prezenta iubitoare langa el. Tot timpul. Pana cand a murit. A fost tot timpul doar un puiut vesel, jucaus si adorabil!!! Chiar daca imbatranise, la cei 14 ani ai sai, tot mai avea atitudinea unui puiut si sticlirea aceea jucausa in ochi. In ochii aceia ai lui mari si bulbucati ca de extraterestru, asa cum ii spuneam mereu, glumind.

A dormit cu mine, in pat, de la inceput, de micut. Degeaba ne-am dotat noi cu un cos special pentru dormit, gandindu-ne sa-i facem educatie si sa-l invatam cu anumite reguli. Nici vorba! Plangea intruna si nu tacea decat dupa ce il luam in pat, langa mine. Venea pana langa perna mea si se facea ghem lipit de mine. Uneori chiar isi punea capul pe gatul meu si imi era atat de drag cand facea asta incat nici nu mai miscam ca sa nu-l deranjez , ascultandu-i incantata respiratia egala ca a unui bebelus. Si chiar asa a fost tratat in casa in toti acesti 14 ani – ca un etern bebelus.

A fost jucaria noastra vie care ne-a adus atata fericire neconditionata in suflet cat n-a reusit niciodata vreun om din lumea asta s-o faca pentru noi.

Ne-a daruit toata atentia si dragostea lui.

Se tinea dupa mine prin casa pas langa pas. Oriunde ma mutam, el venea dupa mine, iar daca ii inchideam vreo usa in nas nu se misca de acolo pana cand n-o deschideam, asteptand rabdator sa mi se alature. Mereu trebuia sa avem grija sa deschidem usile cu atentie ca sa nu-l lovim, el fiind mereu in spatele acestora. Am ramas cu acest obicei. Inca mai deschidem usile cu grija si ne trezim cautandu-l cu privirea.

Si cu o multime de alte obiceiuri formate in rutina zilnica din timpul cand a fost cu noi.

Cosuletul lui este inca in hol. Acum e gol. Iar alaturi este castronelul lui rosu de apa pe care il mentinem si acum plin.... ca atunci cand Noni era acasa, cu noi...iar in cuier il asteapta lesa lui la care se uita lung-lung de cate ori vroia sa iasa afara.

Inainte, de cate ori ma asezam la masa aveam grija sa-i dau si lui cate putin din tot ce mancam noi. Era atat de pofticios!!!!! Inghitea aproape nemestecat. Mereu ii reprosam „mai usor, Nonită, ca o sa te ineci cu mancare!” Acum, cu ochii in lacrimi, imi retin gesturile mainilor care alta data rupeau bucatele mici pentru Noni si-l hraneau din palma.

Si ma rascolesc chinuitoare sentimente de vina si remuscare pentru momentele in care i-am refuzat anumite pofte. Cat de rau imi pare acum!!!! Cat as vrea sa mai fie langa mine si sa-i dau orice si-ar dori, fara nici o retinere!!!! Doar sa fie aici, cu mine!!!!

Din pacate...asta nu mai este posibil....

El a plecat... iar noi am ramas doar cu amintirile....si cu pozele lui....si cu cateva scurte filmulete.... Cine s-a gandit ca o sa regretam atat de mult ca nu l-am fotografiat mai des, ca nu l-am filmat mai des? Ca nu ne-am jucat cu el mai mult, ca nu l-am mangaiat mai mult... Doamne, cat de mult ii placea sa fie mangaiat!!!! Pe cap, pe burtica, pe gat, sub barbie...

Doar pe botic nu suporta sa fie atins, totusi noi deseori il necajeam in joaca si ii derajam mustatile, si ii mangaiam trufa cafenie, umeda si rece.

Asta a fost unul din semnele lui distinctive: trufa cafenie. Aproape toti cainii au trufa neagra. El era blondut. Chiar asa il strigam uneori, Blonduţul.

Si mai avea o manusa alba pe labuta stanga din fata. De aceea ii mai spuneam si Michael Jackson.

Iar lui ii placea! Si raspunea! Mereu. Il strigam si il alintam in o multime de feluri, dar el stia de fiecare data ca despre el este vorba cand ne auzea spunandu-i: Miţă, Pisicuţ, Bebiţă, Ţucu mic, Botic, Năsuc mic, Urechiusă, Ochiosule, Rasfaţatule, Alintatule, Scumpule, Drăgăniţă, Piticuţul, Michiduche, Sobolan, Prichindel, Botosule mic, Soricel, iar uneori radeam pe seama lui ironizandu-l si spunandu-i Fetiţă, Dulău, Fiară si in multe alte feluri care nici nu-mi mai vin in minte acum.

Dar cel mai des eu ii spuneam Puiucul meu mic.

Intotdeauna stia cand vorbim cu el sau despre el. Ciulea urechile si ne privea complice si jucaus. Iar noua ne crestea inima in piept de mandrie vazand ce catelus destept avem!!

Pot sa jur ca a fost cel mai pupat catelus din lume!!!

Si acum l-as mai pupa, dar nu mai am pe cine...

Si imi este atat de dor de el!!!! De nu mai pot!!!!

Am incercat mai multe metode pentru a ma detasa de durerea asta ramasa in urma lui, dar inca o simt.

Dorul ma arde. N-as fi crezut ca se poate suferi atat de mult dupa pierderea unui catel.

Totusi el a fost pentru noi mai mult decat atat. A facut parte din familie. A participat la toate amintirile ultimilor 14 ani. Ne-a schimbat, ne-a invatat sa-l iubim, ne-a daruit frumusetea unor ani in care ne-am bucurat atat de mult de prezenta lui. Cum sa nu suferim dupa el acum, cand nu mai este? Parca il vad dormind inca pe covor, langa picioarele mele... Parca il aud sforaind sau latrand in somn... Parca ii simt privirea atintita asupra mea asteptand sa-i dau si lui o bucatica de ciocolata sau de mar. Era inebunit dupa mere! Si dupa toate fructele si dupa toate legumele! Crude. Trezea multa uimire in jur cand era vazut cu cata pofta manca varza cruda, ardei gras, castravete, mere, piersici, ciocolata, placinta de orice fel, chips-uri, alune si altele. Niciodata n-a avut probleme de sanatate in cei 14 ani. De nici un fel.

Acum insa...

S-a stins relativ repede. Canicula acestei veri i-a fost fatala. Probleme de respiratie.

Controalele dese la medici, prin spitale, analizele, radiografiile, testele, medicamentele, regimul alimentar si atatea altele din ultima luna nu l-au salvat.

A vrut sa plece. Si a plecat.

Intr-o dimineata ne-a asteptat pe toti sa plecam de langa el si s-a desprins...

Era timpul...

Am ramas cu un gol imens in jurul nostru si in suflete...

Si cu lacrimi in ochi ori de cate ori ne amintim de el, ori de cate ori gesturile noastre repeta rutina atator ani in care am avut grija lui, ori de cate ori ne framanta sentimentele de regret, vina si remuscarile ca n-am facut mai mult pentru el, ca nu i-am oferit mai mult, ca nu i-am aratat mai mult din dragostea noastra atunci cand era langa noi...

Oare el stie acum toate astea?

Iarta-ne, Nonita....

Te-am iubit tot timpul si te vom iubi mereu.....vei fi tot timpul in inimile noastre...

Imi este atat de dor!!!!..... atat de dor!!!!......

A plecat pe 16 iulie. Pe 18 iulie ar fi implinit 14 ani.

Bucuresti : 08.08.2012

***

Autor: Liliana Pașcanu

Notă copyright:

Blogul "Oglinzile Sufletului" este protejat de legea drepturilor de autor. Toate textele și poeziile publicate pe acest blog sunt creația autorului acestui blog, respectiv, Liliana Pașcanu, cu excepția celor care au altă specificație, la care este menționată în mod explicit sursa.

Te rog să nu reproduci texte sau pasaje din conţinutul blogului fără acordul expres al autorului, indiferent de suportul fizic sau electronic, cu excepţia limitelor legale de citare pentru situaţii de promovare sau recenzii, cu menţionarea sursei.

Îţi mulţumesc că recunoşti, apreciezi şi sprijini creativitatea şi unicitatea!

Îţi doresc lectură plăcută!

Cu drag,

Liliana Pașcanu