Strategii teritoriale, lupta pentru influenţă şi putere

Titlul nu este doar unul conjunctural naţional ori mondial. Sugerează o stare de fapt care este resimţită concret, de ceva vreme, chiar în Grădina lui Dumnezeu, exact în acestă perioadă de mari schimbări planetare. Ştim deja toţi de marile transferuri de putere la nivel mondial, de uimitoarea preluare a puterii în SUA, în mod surprinzator, de către Trump, ştim de ocultele strategii mondiale pentru dizolvări de structuri economice, politice şi statale şi ştim deja că şi în Romania, în Bucureşti şi în mai multe oraşe din ţară, au loc zilele acestea proteste consistente, manifestaţii de stradă, scandări şi revendicări. Pro şi contra. Dar mai ales contra, desigur. Căci, atunci când ai un dinte contra cuiva sau a ceva, parcă ai mai mult aplomb, mai multă vigoare, mai multă determinare, nu-i aşa? Şi mai multe motive, desigur, care cântăresc, evident, mai mult decât ale altora, ale acelora care ţi se împotrivesc şi, bineînţeles, acestea te fac să te simţi mult mai îndreptăţit să ţi se dea câştig de cauză, să ţi se restituie, să ţi se recunoască adevărul, dreptul, locul, istoria, puterea.

Când energiile vin peste tine şi par a se ţi împotrivi ori par a declanşa altceva decât ceea ce aştepţi să se întâmple, parcă simţi, aşa, deodată, cum începe să-ţi clocotească sângele în vene, cum acesta ţi se urcă în cap şi cum îţi explodează ceva acolo, nişte nervi poate, de nu mai ştii ce să faci şi cum să ieşi din situaţie. Aşa că te împotriveşti. Mai pe faţă ori mai disimulat, mai temperat ori mai răbufnind din toate încheieturile, mai mârâind de la distanţă ori atacând feroce, cu colţii la vedere, direct jugulara potrivnicului.

Cam aşa se desfăşoară lucrurile în orice macro sau micro dimensiune şi/sau univers dual. Lupta pentru teritoriu, pentru influenţă şi pentru putere este în centrul existenţei unora. Iar aceasta se exacerbează cu atât mai mult cu cât inamicul nu este chiar la vedere ori când atacul lui nu este ostentativ. Poate că acesta, inamicul, nici nu este interesat să acapareze teritoriul, influenţa şi puterea celuilalt, ci doar de propria supravietuire. Dar contează asta? No way! Este inamic doar prin simpla lui existenţă, prin simpla lui respiraţie în proximitate, prin simpla lui privire către acelaşi bol cu mâncare, casă cu etaj, maşină, limuzină, piscină, către aceeaşi persoană cu potenţial de partener/ă ori către acelaşi titlu de glorie. Aşa că trebuie suprimat din faşă ori, dacă nu, măcar pus la punct, oprimat, umilit, obligat să-şi înveţe şi să recunoască public care îi este locul şi, apoi, să stea acolo, la locul lui, supus, tăcut, smerit, izolat, limitat, înlănţuit, înrobit.

Da, sunt furioasă. Încă sunt. Foarte. Ceea ce este de bine, credeţi-mă! Pentru că asta înseamnă că am depăşit faza de depresie. De resemnare. Aceea de “lăsat totul baltă”. Iar înainte de depresie a fost tot furie. “Poate să şi moară, că nu mă mai uit!” Grav, nu? Pfiuuuu..... nu vreţi să ştiţi! Plâns, lacrimi, nervi...  plâns, suspine, ochi împăienjeniţi... iar plâns, cearcăne, revoltă... “de ce, doamne, trebuie să trec eu prin aşa ceva?”... apoi din nou plâns....... Păi, ce credeaţi, că se trece prin crize existenţiale aşa uşor, floare la ureche?!?!? Nuuuuu.......!!!!

Acum, furia asta, cea de după depresie, are rol doar de întreţinere a unei baterii, atât cât să pot scrie textul ăsta aşa cum l-am trăit. Altfel, e de bine. O să treacă, o să-mi revin, doar viaţa merge înainte, iar timpul le rezolvă pe toate, nu?

Buuun, după aceste fraze de început prin care v-am introdus în atmosferă, să vă povestesc şi ce s-a întâmplat.

Ei bine, totul s-a declanşat odată cu apariţia în curtea noastră a lui Bobiţă.

El – mic, smerit, speriat de bombe, slab şi pricăjit, cu sechele de pe urma unor tentative de atac la viaţa lui, scăpat ca prin urechile acului, prin adopţie de către noi, oarecum fortaţi de împrejurări. Deh, lecţii de viaţă. Cum nimic nu-i întâmplător, ea, viaţa, ne-a pus faţă în faţă cu noi înşine şi ne-a scos la lumină “inamicul” împotriva căruia credeam că nu mai luptăm, pe care îl credeam deja învins, pus la locul lui şi strunit bine. Controlul, adică. Nevoia de control.

Noi, oamenii în general, credem că putem şi avem dreptul să controlăm totul pe acest pământ. Sau, cel puţin, ne inducem această credinţă, invocând anumite motive, mai mult sau mai puţin îndreptăţite, în speranţa că viaţa va deveni pentru noi din ce în ce mai simplă, mai predictibilă şi mai uşoară. Aşa credeam şi eu. Că aici, la ţară, unde sunt mult mai puţini stimuli în jur, viaţa noastră ar putea să fie mult mai simplă, mai predictibilă şi, astfel, mult mai uşoară. Obişnuinţa noastră de a ţine totul sub control s-a manifestat, desigur, şi aici, în multe din aspectele vieţii. Chiar dacă, de multe ori, am constatat că nu putem ţine în frâu toate lucrurile şi evenimentele prin care trecem, noi tot am încercat. Chiar am insistat. “Nu se poate, trebuie să reuşim!” – spuneam.  Veţi vedea la ce mă refer.

Între timp, Bobi a mai crescut. Au trecut câteva luni de când e cu noi şi se vede că îi prieşte viaţa în Grădina lui Dumnezeu. Nu numai că a mai crescut un pic, s-a revigorat complet şi a devenit un căţel frumuşel şi jucăuş, dar deja a început să se orienteze prin curte şi să descopere multe din aspectele traiului în acest mediu. Mai concret, a început să înţeleagă că, în lumea asta duală, există bine şi rău, mult şi puţin, sus şi jos, puternic şi slab, victorios şi umilit, că există ierarhii sociale şi că cei de la putere se vor lupta până în pânzele albe pentru teritoriul lor, câştigat în felul lor propriu, dar şi pentru influenţa şi privilegiile pe care le au în faţa mai-marilor de deasupra lor. Noi, adică.

Să ştiţi, a fi câine nu-i deloc uşor! Mai ales un câine mic, nou sosit în curtea în care Şef la guvernare este.... Toni. Bine, şi Chichina, prin alianţă, dar... Toni.

Iar Bobi......

Offff..... mă doare şi acum inima de mila lui............

Nu vă îngrijoraţi, el e bine, sărăcuţul, n-a păţit nimic, viaţa nu-i e pusă în pericol şi nu suferă cine ştie ce opresiuni. Pentru că el trăieşte în Eternul Prezent, nu în Trecut şi nu în Viitor, ca noi, oamenii. Ce-a fost ieri a trecut, ce va fi mâine va vedea, nu se îngrijorează pentru mâine. Doar Prezentul îi dezvăluie, treptat, clipă de clipă, cine-ce-are-de-făcut prin curtea noastră, cine-ce-unde-mănâncă, cine-cum-unde-doarme, cine-cu-cine-se-joacă, cine-la-cine-latră, cine sunt duşmanii şi cine sunt... nu, prieteni nu prea sunt pe aici.... toţi sunt doar duşmani. Inamici, adică. Toţi trebuie bine lătraţi cu înverşunare, cu obidă, cu furie năprasnică şi cu tenacitate, să se înveţe odată minte şi să nu mai îndrăznească să mai treacă prin faţa porţii noastre! Trebuie îndelung mârâiţi, cu colţii la vedere, cu ghearele bine înfipte în pământ sau în grumazul cuiva, cu urlete prelungi, fie noapte, fie zi, de sus, de pe gard, ca lupii cei sălbatici şi hămesiţi. Da? E clar? Aşa ştie Toni să ducă lupta de clasă. Competent.

Bobi priveşte cu mare atenţie totul în jur şi înregistrează. Este conştiincios şi analizează cu mare grijă şi admiraţie fiecare mişcare a Marelui său Maestru, Toni. Îl urmăreşte pas cu pas şi învaţă tot. Daaaar.... de la distanţă. Precaut. Foaaaarte precaut. Nu cumva să intre prea mult în raza de acţiune a Marelui Şef. Căci a văzut el, Bobi, de câteva ori, ce-a păţit biata Chichina când i s-a împiedicat printre picioarele Marelui Toni taman când acesta se înrăia mai tare şi mai convingător, printre gard, la Locotenentul Contesei de York din vecini. Sărăcuţa Ginuţa.... Nu, n-a muşcat-o să-i facă răni, doar a tăvălit-o bine de tot pe jos şi doar a pus-o pe fugă schelălăind şi jelindu-se înciudată că e scoasă din scenă aşa, brusc, cu blana ciufulită şi cu onoarea de Mare Păzitoare “nereperată”. Aşa că Bobi şi-a dat seama bine că nu-i tocmai indicat să se afle prea în proximitatea lui Toni. Că, cine ştie cum i se pune pata acestuia din urmă şi se răcoreşte cu primul pe care-l găseşte mai aproape. Primul găsit, primul servit. Cu năduf!

Ufffff..... că nu mai pot!

Şi să nu credeţi că nu m-am pus şi în pielea Marelui şi Fiorosului Toni. Care, altfel, este un ştrumfuleţ scumpic şi mare amator de giugiuleli.

Păi, nu era el Şeful curţii până nu demult? Era. Şi este încă, drăguţul, dar, nu ştim de ce, îşi simte, cumva, poziţia ameninţată de pocitania aia mică şi negricioasă de Bobi. Îl vede crescând, îl vede giugiulit zi de zi de mai-marii locului, de noi, adică, îl vede obişnuindu-se prin curte, amuşinând pe urmele lui, urmărindu-l cum îi latră pe duşmani, îl vede cum începe să se simtă în largul lui, cum aleargă pe colo-colo prin grădină, cum prinde curaj şi încredere, cum nu se mai sfieşte să mănânce chiar din vasul lui, al Marelui Toni, când nu-i prin preajmă, îl vede dormind în loc bunuţ, călduţ, amenajat cu grijă, loc parcă mult mai bunuţ şi mult mai călduţ decât al lui şi al Chichinei, îl vede, apropos, jucându-se şi gudurându-se pe lângă Chichina – mare pezevenghi, Bobi ăsta! - şi, uite-aşa, cum-necum, treptat, parcă nu-l mai suportă, domn’ne, prin curte!

 

“Primeşte Bobi mâncare în vas separat? Ahaaa, mâncarea lui e mai bună, sigur! Sunt aceleaşi boabe? Neah... sigur sunt mai bune alea, ale lui! Oricum, uite, parcă vasul lui Bobi e mai mare! Nu e? E la fel? Nu, atunci sigur e mai curat! Aşa că o să mănânc eu din vasul lui. Aşa, să fie clar! Eu sunt şeful!”

Bobi se teme de Toni şi păstrează distanţa. Şi, aparent, îi lasă boabele la discreţie. Însă, mai târziu, când Toni nu mai e prin preajmă, intră pe furiş în magazie, acolo unde sunt boabele lui Toni şi ale Chichinei, fură câte o boabă dintr-un vas de-al lor şi iese rapid şi victorios, ca şi cum i-ar fi reuşit cea mai spectaculoasă acţiune politică subversivă posibilă, cu un aer şugubăţ în priviri, de parcă i-ar trânti-o franc în faţă: “Na, că ţi-am făcut-o şi eu ţie!” Apoi, după un timp, iar mai fură o boabă. Şi iar fuge ca din puşcă să nu fie surprins în flagrant, cu aceeaşi privire şmecheră şi satisfăcută a hoţului neprins după o spargere reuşită.

Eu, de la geam, văd tot spectacolul lor şi mă umplu de nervi. Ies afară, îi cert, îi alung, îi strunesc, le umplu vasele cu boabe la fel, ca să nu tânjească nimeni la castronul plin al celuilalt, îi păzesc să mănânce, să se sature, să nu sufere, nici unul, nici celălalt, vezi Doamne, că altul a  avut cu o boabă în plus şi, uite, acela este mai sătul, mai mulţumit, mai fericit. Egalitate deplină să fie! Adrian îmi spune adesea: “Dar, puiuţ, Toni e şeful şi este şi mai mare, el trebuie să primească mai mult.” Eu, rugător şi ferm totodată:  “Nu concep, sufleţel! Ce-i aia, discriminare? Egalitate! Au toţi mâncare din belşug şi, oricum, niciodată nu mănâncă tot ce le pun, mereu le rămâne ceva în vas pentru mai târziu. Atunci de ce?!? Fiecare cu vasul lui şi fiecare la locul lui!”

Doar că, pentru Toni, vasul lui Bobi este mai... şi mai.... şi mai.... Şi, prin imitaţie, pare-se ca şi Chichinei vasul lui Bobi i-a devenit tot mai tentant. Revoltător!!!! Păi, şi tu Brutus?!???

Apoi, alta. Toni şi Ginuţa dorm în magazie. Au două coşuri mari, uriaşe, din răchită, căptuşite cu ziare, cu blăniţă de miel, aranjate confortabil. Amândouă la fel, să nu tânjească unul la locul celuilalt, că ar fi mai bun. Se mai schimbă între ei uneori, căci aşa e Toni, mereu vrea ce are altul, mereu i se pare că la altul e mai bun decât la el. În fine, păreau că sunt mulţumiţi şi se înţeleg între ei. Doar că apariţia lui Bobi în peisaj a adus o variabilă nouă în problemă şi, brusc, echilibrul creat natural s-a dezechilibrat. Culcuşul pregătit pentru Bobi în fosta afumătoare a foştilor proprietari a devenit, dintr-o dată, mult mai atrăgător, mai călduros, mai confortabil.

Toni s-a arătat interesat, desigur. N-am mai avut un al treilea coş identic, iar cădiţa de plastic cu blăniţă de miel (cea în care îl cazasem pe Bobi în toamnă) nu încăpuse în afumătoare, aşa că am aplicat ultima soluţie de urgenţă: i-am cedat lui Bobi fostul coş portocaliu, din burete, al Emmei, cel cumpărat din Bucureşti. Woooowwwww!!! Păi, ăsta era lux în ochii lui Toni! Confort sporit! Deci, discriminare!!!! Aşa că şi l-a însuşit instant. Dezastru!

Acum e iarnă. Ziua mai e cum e, temperaturile sunt, cât de cât, suportabile pentru ei, câini de curte. Dar noaptea, evident, noi, doi foşti bucureşteni, cu milă şi grijă de animăluţe, nu puteam concepe ca vreunul să doarmă afară. Aşa că îi urmăream care-pe-unde dorm. Toni era găsit mai mereu în culcuşul lui Bobi. Aşa că era dat afară, alungat în magazie, la locul lui, iar Bobi era băgat cu forţa în afumătoare, că, bietul, îl văzuse deja acolo pe Toni şi îi era frică să mai intre. Credea că Toni îşi adjudecase definitiv culcuşul portocaliu, iar el, nou venit în curte, nu putea decât să accepte şi să se supună vrerii şi regulilor impuse de guvernul condus de Şeful Haitei.

Cineva, însă, nu se putea supune acestor reguli, respectiv, exact Guvernul din umbră, cel care trage sforile, carevasăzică. Noi. Şi mai mult eu. M-am revoltat, am plâns, m-am înfuriat, am strigat când la unul când la celălalt, i-am certat, am luat măsuri de blocare a uşii în afumătoare, i-am pârât lui Adrian când pe unul, când pe celalalt, l-am implicat şi pe el în această luptă pentru putere şi teritoriu, am aplicat apoi, amândoi, fel şi fel de strategii pentru a-i învăţa pe fiecare unde-cum-cât, daaar...... degeaba. Cum ieşea Bobi din culcuş, cum intra Toni.

Din fericire, când Bobi este înăuntru, Toni nu se mai duce peste el să-l dea afară. Acceptă dreptul primului sosit. Problema era că Bobi, căruia îi cam place hoinăreala prin curte, iese după un timp din culcuş, lăsându-l pradă invadatorilor. Pericolul era mai ales seara şi noaptea, când ieşeau toţi afară să-şi facă rondul de noapte, lătrând ca disperaţii la lună, la bufniţe şi la tot ce mişcă pe-te-miri-unde, şi când, la final, Toni se retrăgea direct în culcuşul lui Bobi, cel din urmă rămânând pe dinafară.

Tot din fericire, avem montat pe peretele exterior al casei un proiector cu senzor de mişcare şi, astfel, după vreo două nopţi în care am tot suspectat că proiectorul se cam stricase, că prea se aprindea singur şi prea uşor, poate de la pânzele de păianjen, ziceam noi iniţial, ori, poate, de la frunzele purtate de vânt, ne-am dat seama că, de fapt, cineva prea se plimba pe întuneric, de colo-colo, prin curte, fără rost. Şi cine putea fi? Bobi. Că Toni lătra ce lătra, apoi se retrăgea la culcuş, la somn. Chichina, la fel. S-ar fi retras şi Bobi, de bună seamă, dar nu mai avea unde. Culcuşul lui era ocupat de Toni. Iar dincolo, în magazie, în coşul lui Toni, nici vorbă să se ducă.

Pentru furat o boabă, două, e altceva. Intră, fură boaba şi iese în goana mare, ca un hoţ. “Veni, vidi, vici”. Rapid. Silenţios. Nedescoperit. Nu face altceva, nu întârzie pe-acolo mai mult. Doar când suntem şi noi prin preajmă prinde puţin curaj să mai inspecteze în plus, altfel iese afară mâncând pământul. Deeeci, de dormit în magazie, în coşul lui Toni, nici vorbă. Bobi se fereşte ca de “Paşol na turbinca!” de Toni. Are grijă să nu fie prins la înghesuială, în loc strâmt, închis, fără posibilitatea de retragere şi de fugă la cea mai piezişă uitătură (şi poate aţi observat prin poze ce uitătură are Toni chiar şi când nu-i supărat, cu atât mai mult când e  - vă daţi seama! Bagheeera!), nu mai zic de un mârâit scurt, cu subînţeles. De apropierea cu tentă revendicativă nici nu mai pomenesc. Aia este deja explozie a bombei atomice. Este rău-rău-rău de tot Toni al nostru când îl supără cineva! Nu degeaba are renumele în sat de “cel mai rău câne, ăl’ negru, a lu’ Baciu”.

 

Aşa că Bobiţă, înţelegând repede în curtea cui a nimerit, mânat de Dumnezeu ca să fie salvat de moarte, a dormit pe-afară vreo două nopţi, până ne-am prins noi că Toni făcea rocada de culcuş. Eu mai ales, cea cu controlul vigilent şi cu egalitarismul omniprezent în minte, m-am opus imediat, am protestat, am făcut manifestaţii şi am revendicat drepturi. Apoi le-am reamenajat culcuşurile, împreună cu Adrian, de vreo două ori în mod diferit, le-am îmbunătăţit confortul, le-am arătat co-locatarilor că n-au motive să se plângă, că nu exista favoritisme, nici privilegii şi că este cazul să se conformeze politicii superioare internaţionale oculte. Adică impusă de noi doi. Dar cu cine să te înţelegi? Guvernul lor era, cică, ales democratic, nu impus de forţele interioare, locale, de putere. Totuşi, se ştie, cine e la putere se ţine bine de ea, puterea, şi nici nu vrea să audă de scandările celor din stradă, nici să iasa la tratative şi negocieri şi nici nu concepe compromisuri de dragul armoniei, al bunei înţelegeri, al bunei convieţuiri.

Eu, de asemenea, hotărâtă să menţin controlul asupra situaţiei, am trecut prin mai multe etape. De la a fi asertivă şi concisivă, am trecut la a fi proactivă, revendicativă şi incisivă. Un pas mai lipsea în a deveni agresivă de-a binelea. Adică, un pic, tot am devenit. Că Bobi şi-a cam luat-o peste bot într-o zi, că nu stătea în culcuşul lui şi, din cauza asta, venea Toni şi-l ocupa. Păi, da, tot Bobi, săracul, a încasat-o. Ca-n viaţă, nu? Tot ăla micu, sărmanu’ şi pricăjitu’ primeşte şi o încasează. Totuşi, nu m-am lăsat descurajată. Pentru drepturile lui Bobi mai aveam un pic şi săream şi la jugulara lui Toni. Păi, ce? Cine se credea el în curtea asta? Ce-şi imagina el? Adică noi nu aveam nici un cuvânt de spus în toată povestea asta? Nu noi eram stăpânii lor? Nu noi decideam aici şi ce, şi cum, şi cine, şi de ce? Nu noi eram cei care ne străduiam atât de mult să găsim soluţii la problema lor?

De faaaapt, asta era! Nu numai că nu trebuia să găsim soluţii la problemă, ci să încetăm a crea însăşi problema. Asta a fost cel mai greu de înţeles.

Păi, care era miza luptei lor pentru putere, pentru teritoriu, pentru influenţă?  Noi. Adică, atenţia şi dragostea noastră manifestată făţiş, fără reţinere, fără dozare şi fără gândul că exact ăsta ar putea fi motivul care provoacă disputele şi destabilizarea socială canină.

Căci, da, dragii mei, exact aşa stau lucrurile. Mângâierile noastre, giugiulelile şi drăgănelile noastre oferite fără număr, fără număr, cu toată bucuria şi exaltarea de care (eu mai ales) suntem capabili faţă de animăluţe, au devenit nod al discordiei între patrupedele noastre şi motiv de invidie între ele.

-“L-a mângâiat pe Bobi? O să-i mănânc şi eu boabele, să vadă cine e şeful şi cine trebuie să beneficieze de toate privilegiile, de toate mângâierile!”

-“Vreau şi eu mângâiere, ceeee? numai ei doi? Toni e mare şi bătrân, iar Chichina, la fel. Eu sunt mic şi prostănac, vreau să fiu mângâiat mai muuuult decât ei!”

-“Ia uite ce culcuş are! Ce atâta grijă pentru el? Eu merit mai mult, eu sunt şeful aici! Eu apăr curtea, eu mă lupt cu duşmanii, eu îi latru pe periculoşii ăia din drum, eu asigur paza şi protecţia în curtea asta! Aşa că eu am dretul să dorm unde vreau, chiar aici, adică.”

-“Daaaa? Bineeeee. O să-ţi fur o boabă. Uite-aşa! Ce, numai tu să mănânci de la mine? Uite că mănânc şi eu de la tine! Şi beau şi apă de la tine! Şi am primit şi o mângâiere în plus, sic!”

-“Ia uite ce mângâiat e! N-ai voie! Numai eu am dreptul la ăsta. Ai mare noroc că eşti un sfrijit de pui şi nu-mi pun mintea cu tine, altfel te-aş face zdrenţe. Şi mai ai noroc că eşti protejat de ei. Zdrenţe te-aş face! Zdrenţe, auzi???? Zdrenţe!!!! Mrrrrrrrr............ mmmrrrrrrrrr.........”

-“Na, na-ni, na-na-na..... sic! sic! sic! Că ţi-am mai furat o boabă! Şiii nu m-ai priiiins! “

-“Sfrijitule, vezi că dormi şi noaptea asta afară, la uşă, în ger. Nu te potoleşti?”

-“Ete-na! Şi ceee? Tu o să fii dat afară şi certat! Iar eu mângâiat! Sic!”

Şi, uite-aşa, telenovela asta a durat ceva vreme, timp în care eu am trecut prin o mulţime de stări, care mai de care mai furtunoase şi mai greu de îndurat. Eram supărată pe toţi şi, totodată, nu mă puteam supăra pe nici unul. Ştiam că instinctele lor primează şi că legea lor e... legea lor. Punct. Noi, cu dresajul nostru, nu am putea face altceva decât să le formăm oarece deprinderi uşoare şi să le întipărim nişte reacţii simple la anumiţi stimuli, însă nu puteam interveni şi schimba modul lor de percepţie canin, instinctul.

Adrian mi-a spus într-o zi, înţelept şi salvator: “Puiuţ, hai să nu-i mai mângâiem deloc un timp, măcar o săptămână. Nici pe unul, nici pe altul. Nici o vorbă de alint, nici o atenţie specială. Nimănui. Să-i ignorăm. Poate, astfel, se vor linişti.”

Eram în perioada de furie dinaintea depresiei, aşa că mi-a fost oarecum uşor să fac asta. Ieşeam afară ca un fulger să le dau de mâncare şi apă, apoi intram înapoi în casă la fel. Aproape că nu mă uitam la ei. Adrian – la fel. Pe el îl mai urmăreau prin curte oriunde se ducea şi îi cerşeau insistent atenţia. I se împleticeau printre picioare, îl urmau în grădină ori ieşeau în drum, după maşină, când el pleca în oraş după cumpărături, fără mine. Eu m-am ţinut la distanţă. Supărată. O zi, două, trei, patru, apoi..... depresie. Deja lupta devenise a mea, nu mai era a lor. Şi m-am simţit învinsă. 

Credeţi că asta a schimbat ceva? Nici vorbă. Adică... sunt un pic mai reţinuţi în a cerşi mângârieri şi atenţie. Daaar.... Ei tot îşi mănâncă boabele unii altora, Toni tot îi vânează culcuşul lui Bobi, Bobi tot mai doarme uneori pe-afară, pe pragul uşii de la bucătărie. În cursul zilei, mai degrabă. Şi poate că şi noaptea s-ar întâmpla asta dacă, de câteva seri încoace, n-am aplica o strategie care funcţionează cât de cât: îi verificăm, restabilim locurile fiecăruia, aşa după cum le-au fost alocate conform repartiţiei de la partid, îl blocăm pe Bobi înăuntru noaptea, ca să nu mai iasă din culcuşul lui, apoi îl eliberăm dimineaţa. Măcar până trec gerurile nocturne. Scenariul ăsta pare că dă roade. Acum este de ajuns doar să ne audă paşii apropiindu-se, că Toni iese imediat spăşit din culcuşul lui Bobi şi se duce în magazie, în culcuşul lui. Iar Bobi nu mai este chiar atât de speriat de bombe ca la început, când nici nu vroia să intre deloc, nici după ce vedea că Toni nu mai e acolo, de trebuia să-l luăm noi în braţe să-l băgăm înăuntru. Acum intră singur în culcuşul eliberat, chiar dacă uşor timid, uşor circumspect şi după câteva încurajări din partea noastră. Ştie că Toni e şeful haitei şi că trebuie să fie prudent.

Iar, şefia asta a lui, Toni are grijă să şi-o impună în fel şi fel de moduri prin curte. Nouă ni se pare ca o şefie a copilului mai mare printre copiii de grădiniţă, dar între ei e ceva foarte serios şi are loc un adevărat ritual prin care îşi etalează puterea şi ierarhia. Deseori le urmărim interacţiunea prin curte ca să-i înţelegem şi să învăţăm să interacţionăm cu ei. Sunt ceeeva de groază!

Se urcă Bobi pe un buştean să stea la soare? Toni, de sub coşer, locul lui însorit şi, până de curând, locul preferat, îl priveşte invidios şi acaparator. Taie curtea înciudat, cu capul în jos, dar hotărât, înspre buştean. Bobi, mereu în gardă, sare iute jos, se îndepărtează precaut şi rămâne în expectativă, cu privirea ţintă la Toni, care se urcă pe buşteanul însorit al lui Bobi ca pe un  tron imperial. Bobi renunţă la buştean şi, cu o oarecare bucurie, nedisimulată şi frenetică, abia înfrânată, de victorios în luptă, se îndreaptă iute şi mândru, cu capul sus, înspre coşer, pe locul unde stătuse Toni înainte, fără a-l scăpa din ochi pe Marele Şef.

 

Buşteanul, locul proaspăt cucerit de Toni, fără luptă, doar prin abandon, este, însă, cam mic pentru el. Cam incomod. Se uită lung spre coşer, acolo unde îl vede pe Bobi fericit, şi decide că locul ăla este, totuşi, mult mai bun. Aşa că renunţă la buşteanul-trofeu şi se, întoarce mucalit, cu capul în jos, călcând alene, dar apăsat, spre coşer. Bobi fuge de acolo, parcă muţumit de reuşita unei presupuse strategii, evitându-l pe Toni pe o cale ocolitoare, înapoi la buşteanul lui. 

 

Fiecare ajunge pe locul pe care era iniţial. Toni, însă, tot nu este mulţumit. Parca tot buşteanul ăla, fir’ar să fie, pare mai bun. E şi mai înalt, se vede curtea şi mai de sus, parcă e şi mai însorit, nu? Iar Bobi prea stă ţantoş acolo, în vârf, ca un cocoş şi încrezut ca un prinţ. Ori ca un potenţial şef. Porneşte iar spre buştean, de unde Bobi, tot pe o cale ocolitoare, se îndreaptă fericit spre coşer, luându-i locul, ca înainte. 

Toni? Nemulţumit.  Se învârte, se suceşte, se aşează, se ridică, vede că n-are loc, înţelege că nu se simte confortabil pe buştean şi renunţă. Coboară înciudat şi se întoarce la coşerul lui cu capul în jos, mormăind ceva printre dinţi pe limba lui. Vreo mantră, da. Bobi îşi recâştigă buşteanul, de data asta el fiind câştigătorul fără luptă al buşteanului, prin abandonul celuilalt.

Sunt amândoi cevaaaa de speriat! Ştrumpfi.

Singura care şi-a menţinut neutralitatea în toată povestea asta despre putere şi luptă pentru teritoriu şi privilegii a fost Ginuţa. Ea – oportunistă, ca întotdeauna. Mănâncă liniştită de peste tot, de unde apucă, şi doarme în coşul ei aproape tot timpul, să fie sigură că nu-i ia nimeni locul. Este când cu unul, când cu celălalt. Când Toni este prin preajmă şi, mai ales, când este supărat, ea stă pe lângă el, devotată, ca un susţinător fidel, smerită şi ascultătoare, încurajându-l şi susţinându-l cumva din umbră, cu prezenţa şi privirea. Când Toni lipseşte, ea este, pur şi simplu, asaltată de ghiduşiile lui Bobi care, dornic de joacă şi de socializare, ca orice pui, o provoacă necontenit până la agasare şi punere la punct. 

 

Joaca lor, complicitatea asta nevinovată a jocului, i-a apropiat mult pe cei doi, Bobi având acum în Chichina un aliat discret şi util. El are nevoie de interacţiune canină prietenoasă, iar Toni nu-i oferă asta, doar îl tolerează prin curte. Ginuţa, în schimb, îi acceptă ghiduşiile şi se lasă provocată si antrenată în giumbuşlucurile lui. Ceea ce e bine. Măcar cu ea să se înţeleagă. Se mai joacă el şi cu Emma, dar nu-i prea lăsăm împreună. O aleargă Bobi prin grădina de la fântână de-i sar fulgii micuţei. Noroc că ea e foarte agilă, conform caracteristicilor rasei ei, şi fuge mult mai repede decât el. În plus, fiind mai mică, se strecoară mai uşor printre vrejurile golaşe de zmeuri şi viţă de vie, scăpând de urmăritor. 

 

Săptămâna trecută am constatat că Bobi şi Ginuţa se giugiulesc chiar şi sub nasul indiferent al lui Toni. El este tolerant cu jocul lor cu o oarecare nobleţe. Dar asta doar pentru că, momentan, din această perspectivă, pare că nu simte nici o ameninţare la titlul şi locul lui de şef de haită. Ginuţa n-a intrat în călduri deloc de când e Bobi la noi, dar, pentru când se va întâmpla, ne cam temem pentru ei doi. 

Avem în plan să-l ducem pe Bobi la medicul veterinar ca să-l sterilizăm, căci numai aşa îi putem da o sansă la supravieţuire nevătămată în curtea asta, în preajma lui Toni. Pentru că Toni face moarte de... câine... când e vorba de..... dragoste.

Şi, ştim toţi, unde dragoste nu e, nimic nu e!

Iar Toni este doar un etern îndrăgostit.

Ok, Şef de Haită etern îndrăgostit.

Din Grădina lui Dumnezeu: 30.01.2017

***