Oglinzile Sufletului: Primul musafir al Grădinii lui Dumnezeu în Tabăra Initiaţică de Iarnă

Telefon de Crăciun de la Roxana, o foarte bună prietenă din Bucureşti.

Spicuiri:

-“Hei, ce mai faceţi? V-am sunat să vă urez de Crăciun......”

-“Mulţumim.... şi noi îţi dorim ţie...”

-“Ce mai faceţi?.... mi-e dor de voi....”

-“... Noi...facem aia... şi cealaltă... şi aşa... şi pe dincolo... bla, bla, bla.... nu ne-am auzit cam de multişor.... tu ce mai faci?...”

-“Şi eu...una... alta... şi aşa... şi pe dincolo....”

În câteva cuvinte ne-am făcut reciproc un scurt up-grade al informaţiilor. Noi am avut relativ puţine de spus în plus faţă de ceea ce am povestit deja pe blog, deci Roxana era oarecum la curent în ceea ce ne priveşte. Despre ea ne-a dezvăluit pe scurt o parte din activităţile derulate în perioada în care nu ne-am mai văzut, iar apoi, spre încheiere, am întrebat-o:

- “...Şi ce faci de sărbători...?”

-“Stau acasă. Am două săptămâni libere şi mă voi odihni.”

-“ Daa? E bine. O pauză de “lume” e necesară din când în când. Chiar şi de sărbători este binevenită, de ce nu?!”

După urările de rigoare de la final ne-am luat la revedere, “La mulţi ani!” şi am închis convorbirea.

-“Ce-ai zice dacă....?” mă întreabă Adrian.

-“Bineînţeles!!!! Excelentă idee!!!!”

Format număr de telefon, enunţat ipoteza, acceptată ipoteza, confirmată ipoteza cu bucurie şi, peste o săptămână, imediat după revelion, Roxana avea să ne fie primul musafir în Grădina lui Dumnezeu.

Lucrurile s-au sincronizat şi s-au derulat atât de lin, de firesc şi de armonios, încât ne-a fost clar că vizita aceasta fusese pusă la cale de Cineva de Sus, dincolo de planurile şi previziunile noastre. Fiind în plină iarnă, cu frig afară şi focuri de întreţinut în sobe, noi doi eram convinşi că primii vizitatori în Grădină aveam să-i avem cel mai devreme în a doua jumătate a primăverii, când – ne gândeam noi - ar fi fost mult mai confortabil atât pentru musafiri, cât şi pentru noi. Dumnezeu, însă, ne-a aprins în inimi un beculeţ de semnalizare şi o dorinţă puternică de întâlnire încât nu numai că n-am rezistat nici un pic, ci, dimpotrivă, ne-am lăsat conduşi cu bucurie înspre manifestarea Planului Său.

Aşa că, luni, 2 ianuarie, dis de dimineaţă, Roxana se afla în primul tren spre noi, iar puţin după prânz Adrian o lua de la gara din orăşelul apropiat.

A fost un sejur de o săptămână deosebit! Deosebit! Atât pentru ea, cât şi pentru noi.

A fost, evident, o Tabără Initiaţică Spirituală, dragă domnule, că tot este monden, în trend şi prinde bine la public, una dedicată intens preocupărilor elevate şi înalte ale sufletelor noastre, cu un program frumos, divers, colorat şi relaxant. (sic!) Glumesc, aţi înţeles voi.

Mai întâi am făcut un tur complet al Grădinii lui Dumnezeu. Casă, curţi, grădini, vii, livezi, animăluţe din dotare. I-am prezentat Roxanei fiecare fir de iarbă, fiecare tulpiniţă de copac şi fiecare butaş de trandafir. I-am depănat povestea fiecărei plăntuţe din grădină şi a fiecărei schimbări şi amenajări făcută de noi pe parcursul anului 2016. “Cursul de Istorie a Grădinii” a venit cu o avalanşă de informaţii care i-a făcut Roxanei capul mare de tot şi din care, mai mult ca sigur, n-a reţinut mai mult de 10%. Păi, nici n-avea cum! Că noi prea am bombardat-o cu sute de poveşti! Aşa că o aşteptăm să mai revină cu altă ocazie ca să-i dăm un extemporal, să vedem ce-a reţinut din tot ce i-am spus şi să o luăm de la capăt cu ce a uitat. Hi, hi,hi.....

Am continuat apoi cu o plimbare până la marginea satului în cadrul unei activităţi denumită “Incursiune în împrejurimile Grădinii” pentru a o familiariza pe Roxana cu atmosfera rurală pe timp de iarnă. Sincronicitatea în acest sens a fost perfectă, nici nu se putea mai bine. La marginea satului ne-a ieşit cale, dintr-o curte, o turmă de oi însoţită de vreo patru câini albi şi uriaşi, care erau gata-gata să ne facă o demonstraţie pe viu de tehnici spirituale elevate de sfâşiere, muşcare şi alergare disperată de frică. Lătratul lor era evident de sugestiv pentru acest scop.

Adrian, însă, mult mai experimentat cu astfel de situaţii, ne-a spus să ne oprim pe loc şi să nu ne temem. Apoi li s-a adresat namilelor acelea de câini ciobăneşti cu un glas atât de duios încât ai fi zis că vorbea cu nişte bebeluşi drăgălaşi, inocenţi şi plini de candoare, ignorând cu desăvârşire colţii lor fioroşi pe care, iniţial, şi-i tot expuneau cu ostentaţie, lătrând şi mârâind către noi. Când au auzit, însă, glasului lui Adrian, toţi au tăcut ca prin farmec şi au început să se gudure primprejurul nostru liniştiţi, amuşinându-ne de la distanţă şi privindu-ne curioşi. Ca printr-o minune, câinii aceia, care păruseră la început, în cele câteva secunde după ce ne-au văzut, nişte fiare dezlănţuite şi sălbatice, se transformaseră în nişte căţelandri docili şi cuminţi. Totuşi, n-am avut încredere deloc în noua lor postură.

Din fericire, au apărut din curte şi doi ciobani care şi-au luat turma în primire, precum şi namilele lor patrupede, şi s-au îndreptat către culmea dealului pentru îndeletniciri specifice. Noi am răsuflat uşuraţi şi ne-am văzut de drum, făcând cale întoarsă spre mănăstire.

Astfel, abia cu această ocazie, împreună cu Roxana, am reuşit şi noi, pentru prima dată, să urcăm dealul din apropierea Grădinii lui Dumnezeu şi să vedem de aproape mănăstirea luterană, aceea albă şi frumoasă, vizibilă de la foarte mare depărtare, iţindu-se maiestuoasă din mijlocul pădurii de salcâmi. Ne-am plimbat cu mare plăcere pe platoul vârfului înalt de deal, în jurul clădirii bisericii, care este de mai mulţi ani în plin proces de degradare, fiind închisă şi părăsită definitiv din lipsă de enoriaşi şi clerici din această confesiune în sat.

Cerul era atunci acoperit cu o peliculă cumva străvezie de nori prin care soarele învăluia dealurile din jur cu o lumină stranie, mistică, parcă anume filtrată astfel pentru noi. Cimitirul din jurul bisericii contribuia şi el la crearea acelei atmosfere misterioase, dar limpede, liniştită şi relaxantă. Am dat toţi trei ocol zidurilor groase, ca de cetate fortificată, ne-am încântat privirile cu perspectiva orizontului iluminat atât de interesant, am inspirat aerul tare de iarnă, cu miros de zăpadă şi ger, prefigurând, parcă, zăpezile ce aveau să cadă din cer nu peste mult timp şi apoi am coborât alene spre vale, pe drumul tăiat printre salcâmii desfrunziţi, către mănăstirea ortodoxă şi către biserica aferentă.

Şi am fi vizitat noi şi acest complex monahal dacă, tocmai când noi ne îndreptam spre ea, n-ar fi coborât dealul chiar maşina stareţului, plină cu persoane, probabil un grup care îşi încheiase sejurul de sărbători în incinta mănăstirii şi care, probabil, erau conduşi la gară sau autocar. Ne-am salutat reciproc din mers, toţi cu mâinile în aer şi cu feţele zâmbitoare şi ne-am îndreptat spre casă, amânând vizita la mănăstire pentru altă dată.

Acasă lăsasem focurile aprinse în sobe şi preferam să ne întoarcem înainte să se stingă jarul, ca să n-o ia Adrian de la capăt cu aprinsul. Pe drumul de întoarcere ne-a ieşit, însă, înainte tatăl domnului Ion (pentru cei care nu sunt la curent cu detaliile poveştii – domnul Ion este nepotul foştilor proprietari de la care am cumpărat noi Grădina lui Dumnezeu, iar doamna Maria este soţia lui), care şi-a chemat imediat toată familia afară (pe soţia lui, nana Mina, pe fiul Ion şi pe nora Maria) pentru a ne convinge să intrăm pentru câteva minute la ei să ciocnim împreună un pahar de ceva bun. N-am fi vrut să-i deranjăm, motiv pentru care eu, “poliţistul cel rău”, tot insistam categoric să plecăm.

“Ne pare rău, dar ne grăbim acasă, că am lăsat focurile aprinse în sobe şi trebuie să ne întoarcem să le verificăm, să nu se stingă.”

“Doamna, dumnevoastră sunteţi contra, iar dânşii sunt pentru.” – m-a certat scurt nana Mina, cu reproş glumeţ în glas, dar zâmbind complice către Adrian şi Roxana.

Nu m-am mai putut împotrivi. “Eu sunt contra??” Am deschis larg braţele, m-am îndreptat zâmbind către dânsa şi am pupat-o pe ambii obraji, îmbrăţişând-o strâns ca pe o bunică dragă, ceea ce a făcut-o să se înmoaie imediat şi să-şi lumineze toată faţa, glasul şi toată fiinţa. Mi-am dat seama că tare s-ar mai fi supărat dacă n-am fi acceptat să intrăm putin şi pe la ei.

Ne-au servit cu cozonac şi ţuică, dar ţuică n-am băut. Au sărit cu vin. Nici vin n-am băut. Ştiau că noi nu bem, dar aşa e pe aici, nu laşi omul să plece fără să-l îmbii cu un pahar de licoare bahică din struguri ori cu ceva tărie. Până la urmă am servit câte un pahar de suc. Am râs, am glumit, ne-am prezentat musafira, am făcut schimb de impresii şi, spre final, domnul Ion ne-a făcut o surpriză extraordinară, care mi-a umplut sufletul de bucurie. Ne-a adus din grajd un miel proaspăt fătat în noaptea precedentă. Ştia el cât sunt de impresionată de mieluţii ăştia drăguţi! Iarna trecută mă văzuse de nenumărate ori aşteptând la poartă seara, când el se întorcea cu turma de oi acasă, doar ca să văd şi mângâi mieii.

Atâta ne-am jucat cu “Vasilică-să aveţi noroc tot anul” încât, bietul, nu mai ştia ce i se întâmplă şi a început să behăie subţire şi plângăcios după mama lui. Mie nu-mi venea să-i mai dau drumul din braţe, aşa drag îmi era! Am făcut câteva poze, ne-am luat la revedere de la întreaga familie şi ne-am întors acasă, la căldurică, la o ciorbă fierbinte cu ardei iute, cu tarhon aromat în oţet şi cu lapte covăsât de la nana Mina, la câte o porţie de orez brun cu ciuperci şi legume, cu usturoi şi castraveţi muraţi, la cafeluţe, cacao şi ceaiuri aromate de soc cu lămâie, la cozonac, chec şi alune, la fructe de tot soiul, de am ajuns să lenevim apoi toată seara, ghiftuiţi ca un paşă.

Mai departeeee....

În una din zile următoare, fără să se aştepte la aşa ceva şi fără nici o acţiune pregătitoare anterioară, Roxana a primit o iniţiere deosebită de la Adrian, de pe urma căreia a rămas cu beneficii extraordinare şi de neuitat. Aceasta poartă numele de “Iniţierea Toporului Sacru”.

Cunoscătorii ştiu. Vine din negura timpurilor. Este o iniţiere deloc uşoară şi deloc simplă, dar extrem de importantă în procesul evoluţiei personale către înaltele culmi spirituale ale sufletului. Şi trupului, desigur, căci mai degrabă acesta a fost cel mai solicitat. Explicaţiile, demonstraţiile şi exemplificările lui Adrian i-au generat Roxanei o bază de date teoretică foarte importantă, care i-au determinat descoperirea şi confirmarea practică a unor talente şi abilităţi uimitoare, ce stăteau ascunse în stare latentă în câmpul ei energetic. Acestea s-au adăugat veleităţilor ei profesionale din domeniul psihologiei, din viaţa citadină bucureşteană. Iniţierea i-a declanşat activarea unor importanţi centri de putere care se vor dovedi cândva de un real folos pentru........ de un real folos, deci.

Iniţirea s-a încheiat cu mulţumire maximă. Capul şarpelui a fost sfărâmat! Lemnul a fost crăpat! Iar noi tare ne-am mai distrat!

Printre picioarele noastre s-a aflat tot timpul Bobiţă, în calitate de asistent de Maestru. El a păzit cu străşnicie recuzita şi a fugit mâncând pământul când Toporul cel Sacru, în lumina lui violetă nărăvaşă, propulsat înainte de Roxana cu mişcări hotărâte, dar fără o direcţie foarte precisă – ca la orice novice, deh! - părea a se îndrepta direct spre coada lui, bietul. Din fericire, şi-a salvat coada într-un moment de mare inspiraţie, prin fuga cu ea între picioare. Printre surcele şi rumegus, printre aşchii şi bucăţi de lemn, printre mantre protectoare şi hohote de râs purificatoare, iniţierea Roxanei a fost încununată de fotografia de onoare alături de Maestru şi de fotograful de serviciu, respectiv, subsemnata.

În această calitate depun mărturie şi consemnez cu imagini că butucul a fost bine crăpat şi că Roxana şi-a însuşit cu “magna cum laude” toate tehnicile şi protocoalele predate. Abilităţile iniţiatice i-au fost activate deplin, intrând în tagma noastra, a celor cu Toporul (alţii sunt cu Sabia, deh!), cu mintea eliberată de gânduri, cu inima plină de iubire şi cu un ego frumos disciplinat. Trebuie să recunosc, totuşi, că am văzut, pentru o clipă, în privirile ei din una din fotografii, o scânteie de mândrie exacerbată. Pentru că...... Daaaa!!!!! Reuşise!!! Parol.

Ziua următoare am sărbătorit împreună succesul trecând la o altă nouă şi delicioasă iniţiere. Am organizat “Iniţierea în Dulceaţă Divină din Coji de Portocale”.

Despre asta ce să vă spun? Pozele vorbesc de la sine. Eu am fost cea care a consemnat momentul artistic, în timp ce Roxana înşira pe aţă melcişorii portocalii, trăind Prezentul foarte intens, pe fundalul armoniilor plăcute ale melodiilor lui Asher Quinn ce ne ridicau vibraţia şi ne mângâiau sufletele. Mantrele lui Deva Premal au surprins finalizarea acestei iniţieri în aburi parfumaţi, în arome de portocală, în priviri pofticioase şi mâini dibace, satisfăcute. Deşi Roxana mai primise această iniţiere cu ceva vreme în urmă şi cunoştea secretele oculte cuprinse în protocol, m-a lăsat, cu generozitate, să-mi joc şi eu rolul de Mare Preoteasă a Dulceţurilor, că doar trebuia să mă dau şi eu în spectacol cu ceva, nu?

Dacă am fi fost în alt anotimp, aş fi dus-o eu în Grădină şi i-aş fi aplicat o iniţiere în dat cu sapa ori în rupt buruieni, de mai mare dragul! Aş fi fost Maestra Grădinăreasă Prima! I-aş fi predat lecţii la prima mână, adică. Fără să mi-o ia altcineva înainte. Că n-a mai trecut, cred, prin astfel de experienţe. Sau... da?? În fine, prin Cursul de Dulceaţă de Coji de Portocale doar am făcut o actualizare a cunoştinţelor ei anterioare şi am ridicat-o în grad. Adică şi-a luat Măiestria. Mă rog, ea o avea deja, dar, hai, aşa, de dragul jocului, să zicem că am avut şi eu un mic aport acolo, da?

Buun, ce altceva am mai avut în program? Încă un curs, fireşte. Cursul-seminar denumit “Parfumuri Mystice din Uleiuri Esenţiale”.

Aici trebuie să menţionez că Roxana ne-a adus din Bucureşti nişte daruri, printre care şi câteva esente de uleiuri parfumate. Cu ce arome mai aveam noi şi cu ce ne-a mai adus şi ea, am încropit rapid încă un Curs în Miracole, preparând un minunat Elixir de purificare a aurei, de relaxare şi de expandare a conştiinţei în timpul meditaţiilor (sic!). Am combinat parfumuri, am experimentat arome şi am umplut toata casa de amestecul acela plăcut de mirosuri, după ce, în prealabil, mai făcusem şi o demonstraţie de fumigaţie pe bază de frunze de salvie uscate şi de lemn de santal.

Bănuiesc că nu mai este cazul să menţionez că, după un timp, a trebuit să deschidem toate uşile şi geamurile să aerisim bine de tot, că nu mai aveam ce respira. Ştim că acest curs a fost deosebit de apreciat de toţi participanţii, mai putin de Ţunţurica Ema, care începuse, mititica, să strănute întruna, afişându-ne o mină foarte încruntată şi dură, pe motiv de agresiune asupra simţurilor ei olfactive atât de sensibile. Cred că o săptămână de acum înainte nu va mai simţi prin grădină nici un pic din mirosurile acelea canine, atât de agreabile, de la una şi de la alta, din cele care-i plac ei, ci numai miros parfumat de uleiuri esenţiale. Bleah! Şi acum ne poartă pică! Cu atât mai mult cu cât nici afară n-am lăsat-o, acolo unde îi vedea – tot de la geam, fir-ar! - pe ceilalţi trei câini zbenguindu-se în libertate. Curat discriminare, mon’şer!

A fost o săptămână de pomină! Exact cum era scris să fie! Am râs, ne-am jucat, pardon, ne-am iniţiat, ne-am cursat şi ne-am seminarizat până n-am mai putut, ca tot omul spiritual, nu? Dar am avut program lejer, fără ore fixe şi fără coffee-break programate. Ne-a fost masa – masă, somnul – somn, joaca, pardon, cursul – curs, exact când şi cum am vrut fiecare.

Ce am apreciat deosebit la Roxana a fost încadrarea ei totală în asentimentul meu în privinţa trezirii de dimineaţă. Eu, după cum ştiţi – ştiţi, da??? – mă trezesc în jur de ora 10. Plus, minus, un minut. Hai, două. Ce-ar fi fost ca Roxana să fi fost un cursant matinal, cu exces de zel la trezirea de dimineaţă? Dezastru!!! Incompatibilitate maximă! Din fericire, ea a manifestat, ca şi mine, o aplecare deosebită şi o aprofundare specială mai ales către orele de somn ale dimineţii, astfel încât, noi două studiam intens somnul spiritualic încă vreo ora-două după ce Adrian se trezea, spărgea lemne şi aprindea focurile în sobe. Iar camera pe care i-am pregătit-o Roxanei, cu soba de teracotă pe colţ, în care focul şi-a făcut bine datoria, cu patul cel mare şi cu pilota uriaşă de puf, dar mai ales cu salteaua cea groasă şi moale din burete de 10 cm pusă peste salteaua patului, au contribuit major la exercitarea studiului ei aprofundat. Pot spune că, pentru salteaua aceea moale din burete, Roxana chiar a făcut o pasiune. Şi, se ştie, somnul de dimineaţă este somn de frumuseţe – cum altfel? - iar noi am avut grijă să nu fim superficiale în exercitarea acestei tehnici din procesul... bla, bla, bla.... v-aţi prins.

După cum se face de obicei în mediile elevate şi exclusiviste, îmi exprim şi pe această cale mulţumirea mea profundă şi din toată inima pentru această sincronicitate în cadrul armonizării grupului participant la Tabăra de Iarnă din Grădina lui Dumnezeu! Roxana, te îmbrăţişez! Eşti de-a mea!

Cu atât mai mult cu cât serile se prelungeau până târziu, în ceasuri înaintate, cu diverse activităţi de tabără, specifice, precum momente de retreat, meditaţii, muzică de vibraţie înaltă, aromoterapie, discuţii, împărtăşiri, sfaturi de taină în miez de noapte şi altele.

Sfârşitul apoteotic al sejurului Roxanei a fost marcat vineri dimineaţă, de Bobotează, când am dus-o la gară şi am urcat-o în trenul spre Bucureşti. Cu o seară înainte începuse uşor să fulguie, iar ştirile din mass-media vuiau de alerte de cod galben, portocaliu şi roşu pentru timp nefavorabil. Ninsori, viscol şi ger năprasnic. Doar urma Boboteaza, nu? Dumnezeu avea şi el o agendă de urmat, aşa că şi-a pus la lucru pe pământ toate instrumentele meteorologice potrivite pentru a împlini aceste predicţii extreme.

Când ne-am trezit vineri în zori (pe la 8:30 atunci, că aveam un tren de prins, fir-ar!) afară era alb peste tot şi frigul muşca deja din obrajii noştri îmbujoraţi. Bobiţă alerga de colo-colo ca disperatul şi ne-am dat seama că, pentru el, era prima zăpadă din viaţa lui. Ne-am amintit de Ema cum făcuse şi ea cu un an în urmă şi ne-am amuzat de negriciosul ăsta mic cum îşi băga şi el nasul în zăpadă, cum o lingea şi cum îşi scutura capul în toate părtţile, exact cum făcuse şi Ema iarna trecută. Tare caraghioşi sunt căţeii la prima lor zăpadă! Iată, deci, cum, prin Bobi, Dumnezeu mai împlinise, în cadrul acestei Tabere de Iarnă, încă o iniţiere importantă pentru un membru al comunităţii noastre: “Sfânta Iniţierea a Zăpezii”.

Bobi părea în culmea fericirii! Era în extaz! Iniţierea i-a activat maxim întregul sistem locomotor patruped, dar, se pare, i-a dezactivat temporar ceva neuroni importanţi, respectiv, pe aceia responsabili cu coordonarea şi cu răspunsul la apelările noastre disperate. “Bobi, stai! Bobiţă, termină!” Degeaba. Sărea Bobi al nostru în toate direcţiile, scăpat de sub control, de parcă ar fi fost iniţiat cu o supradoză de ayahuasca, fără călăuzire. Abia după ce aveam să ne întoarcem de la gară, Ema avea să-şi intre şi ea în rol, cel de Mare Maestru în tainele Zăpezii, şi să-l iniţieze cum se cuvine pe Bobi în “Arta ocultă a tăvălirii în zăpadă”. Să nu cumva să zică cineva că nu şi-a etalat şi ea talentele şi abilităţile personale şi că nu şi-a adus şi ea contributia la succesul Taberei noastre, da?!

Dar, înainte de a intra Ema în scenă, au venit la rând cafeaua, micul dejun şi bagajul, drumul printre dealurile încărcate de zăpezi, apoi gara. Trenul a avut întârziere o jumătate de oră, tocmai potrivită cât să dăm o raită prin supermarket pentru provizii de drum. Pentru Dulciurile de rigoare, desigur. Căci fructele şi altele cele pe care i le-am pus eu la pachetel Roxanei pentru drum nu puteau compensa sub nici o formă absenţa dulciurelelor. Iar eu... o înţeleg. O înţeleeeeg!!! Şi o aprob.

Trenul a tras la peron după două minute după ce ne-am întors în gară. Sincronicitate perfectă. Urcat bagaje, urcat Roxana, luat la revedere şi...... asta a fost. Pe la ora 8 seara era acasă. Trenul a ajuns relativ bine în Bucureşti.

La cât de armonios şi în Flux au curs toate aspectele legate de această vizită a Roxanei la noi, nu ne îndoim nici o clipă că ea a fost programată dinainte, într-un loc mult mai înalt.

Mulţumim, Doamne!