Dor de ei

În a doua jumătate a lui noiembrie a fost să fie de-o călătorie.

Bagaje, pregătit mâncare și apă pentru cățeii care rămâneau acasă, îmbrățișat și giugiulit pe aceștia, luat Ema, cățel de buzunar, urcat în mașină și plecat.

Se cerea, pare-se, ceva schimbare în peisaj, așa că nu ne-am împotrivit chemării interioare. Mi s-a părut mie că prea intempestivă a fost decizia asta a noastră de călătorie, mai ales că se anunța un val de frig, cu zăpadă și temperaturi negative, dar am zis amândoi “Fie!” Adică, un fel de “Să se facă Lumină!” Și s-a făcut.  Desigur că s-a făcut, cum altfel? Suntem la munte deja de câteva zile, deci.... s-a făcut!

A început să fulguie abia de azi, ușor, ca-ntr-un dans jucăuș de gărgărițe albe, nici vorbă de ciclon prognozat la știrile meteo, frig este și nu prea, deh, ca la munte în noiembrie, iar stațiunea este pustie în perioada asta, exact cum ne place nouă. Pustiu să fie și liniște, altceva în plus nu ne trebuie. Aer curat și ozonat de munte este, timp de plimbări și de relaxare este, pădure, destinații și trasee.... era să zic “este”.... în fine, tot ce aveam nevoie pentru o scurtă vacanță era deja bifat pe listă, doar pustiu și liniște era cazul să mai fie. Și este.

Bine, noi aproape tot într-o vacanță o ținem și acasă, dar este un soi de vacanță activă, căci acasă doar dacă nu vrem nu avem nimic de făcut. Indiferent de anotimp sau de vreme. Este suficient să ieșim pe ușa casei, să stăm pe treptele de la intrare și să aruncăm o privire în jur.

Dacă e să dau doar un simplu și banal exemplu, numai măturatul curții în fiecare zi poate fi o activitate concretă, însă, alături de multele celelalte de care ne-am putea ocupa, aceasta pare doar un bonus nesemnificativ. Cățeii, un alt exemplu, ne ocupă cam tot timpul. Apoi, chiar și numai dacă ne referim doar la pregătit lemnele pentru focul serii, în sobe, și tot se cheamă că e ceva de făcut.

Și, în plus, nu pot să nu amintesc, măcar în treacăt, despre munca noastră asiduă, consecventă și concentrată de pe facebook, acolo unde muncim și noi ca tot omul serios, cel care are ceva de transmis lumii, ceva din propria experiență, ceva ce poate fi de folos sau, pur și simplu, doar din plăcerea de a oferi din preaplinul inimii un anume fel de dar. Așa că oferim și transmitem și noi lumii cuvintele care ni se par potrivite, cele care izvorăsc din preaplinul nostru și care se cer dăruite cu drag, alături de emoții, gânduri, energie, frumusețe, bucurie, iubire și vise. Multe vise.

Astfel încât, înțelegeți, având destule de făcut acasă (chiar și acum, în perioada de repaos vegetativ al grădinii), precum și în lipsa unui “work-program” impus de oarece șefi și a unor “dead line”- uri stabilite de cine-știe-cine-în-afara-noastră, am constatat că avem tendința de a ne lăsa prinși tot într-o continuă activitate, fără pauze. Motiv pentru care o vacanță din când în când este mai mult decât foarte binevenită pentru a ne scoate din filmul treburilor de tot felul din perimetrul casnic.

Și am ajuns la munte. Care credeți că mi-a fost prima preocupare chiar din prima zi? Oare cum se descurcă acasă “copilașii” noștri? Cum o fi vremea acolo? Oare ninge? OareToni îl lasă în pace pe Bobi cât lipsim? Oare îl mai fugărește prin curte? Oare Țunțurelul-mic reușește să mănânce și el ceva? Îl lasă Toni și Gina? Dorm ei oare în culcușurile lor, la adăpost de frig, vânt și umezeală?  

La fel și a doua zi, și a treia, și a patra...

Griji de mamă....

M-am rugat în prima zi: “Ajută-i, Doamne, să le fie bine până ne întoarcem noi acasă. Ai, Doamne, grijă și de Bobi, să mănânce și el, să nu-l mai alerge Toni prin curte, să-l lase să doarmă în culcușul lui și să fie bine toti trei cât lipsim.”

La fel și a doua zi, și a treia, și a patra...

Rugăciuni de mamă....

Planul era să stăm la munte o săptămână, să ne întoarcem sămbătă. Aseară, după miezul nopții, stând noi amândoi de vorbă încă un pic, pe întuneric, înainte de culcare, Adrian zice: “Ce zici, să ne întoarcem joi?...”

Reacție de părinți...

Da, îi iubim și ne este dor de ei.

Iar anotimpul acesta friguros ne face să vrem să le fim aproape, să le oferim toată atenția și grija de care au nevoie. Ei sunt puii noștri.

Acești “pui” nu vor crește mari și nu-și vor lua zborul din cuib, așa cum se întâmplă, în accepțiunea generală, cu toți “puii” lumii. Și niciodată nu vor putea să-și aibă grijă de ei înșiși, singuri, fără ajutorul omului. Poate doar sălbăticindu-se. Iar noi nu ne dorim acest gen de evoluție. De fapt, de involuție.

Căci efectul primar al prezenței omului în preajma lor (valabil și pentru câini și pentru pisici, deopotrivă), prin oferta de hrană și adăpost, a fost exact acela de a le elimina temerile și instinctele sălbatice, înscrise în ADN-ul lor ancestral, și de a-i elibera din constrângerile luptei pentru supraviețuire. Apoi, oferindu-le iubire, afecțiune, mângâiere și apreciere, omul le-a modelat comportamentul și i-a ajutat să fie din ce în ce mai stabili emoțional, mai echilibrați, mai armonioși și mai receptivi. I-a domesticit.

De atunci, ei ne tot întorc, nemăsurat și necondiționat, darul de iubire și afecțiune, reușind astfel, și ei la rândul lor, să ne modifice nouă, oamenilor, comportamentul în aceeași direcție. Devenim, prin simpla lor prezență,  mai stabili emoțional, mai echilibrați, mai armonioși și mai receptivi.

Daaa.... ei sunt darul neprețuit al acestei lumi, încă insuficient apreciat la adevărata sa valoare.

Din Grădina lui Dumnezeu: 20.11.2017

***