Oglinzile Sufletului: Sărbătorim 2 ani în Grădina lui Dumnezeu (1)

Azi împlinim doi ani de când ne-am mutat din buricul Bucureștiului în Grădina lui Dumnezeu, din Ardeal. Doi ani!!!! Vă vine să credeți? Voi, cei care ne cunoasteți personal sau voi, cei care ne-ați citit povestea de la început și le știți pe toate cele prin câte am trecut, realizați că au trecut doi ani de când am renunțat la viața de bucureșteni, alegând-o pe aceea de.... nici nu știu cum să-i spun..... rezidenți la sat? Mie nu-mi vine a crede! Ce-i timpul ăsta!?... Un an, doi, cinci, șapte, zece, cincispreceze, cincizeci, o sută, două.... Cum trece el dincolo de noi, peste noi, prin noi și nici nu știm când s-a întâmplat asta. Doar uitându-ne în jur și văzând schimbările oamenilor și ale mediului în care trăim sau doar privind în interior și simțind transformările din noi înșine începem să percepem trecerea anilor într-un mod mai palpabil. Acum, după doi ani – doi!!! nu pot să cred! - de Grădină, rememorez începuturile, privesc fotografiile și parcă... tot nu pot să cred.

Parcă mai ieri abia sărbătoream primul revelion, cel care ne-a adus pe noi doi alături, unul lângă altul, parcă mai ieri călătoream împreună în lung și-n lat, peste munți și văi, peste țări și peste mări (sau parcă era viceversa?) și doar ne bucuram unul de altul fără nici o grijă, fără planuri, neavând ochi pentru nimic și nimeni altcineva în afara noastră. Apoi, peste noapte, nici nu știu când și cum, parcă mai ieri începeam să cochetăm amândoi cu ideea mutării din București undeva, la țară, pe un petic de pământ în mijlocul căruia aveam să ne înfingem țărușul nostru, dovada că ne aparține. Așa glumeam atunci! Parcă mai ieri organizam întâlniri de taină cu prietenii noștri în apartamentul în care locuiam, la etajul 8 al unui bloc central al capitalei, loc unde împreună creionam vise, dezbăteam planuri, împărtășeam idei, ne exprimam entuziasmul, dorința și încrederea în ceea ce ne doream să împlinim. Parcă mai ieri începeam să căutăm pe internet anunțurile de vânzare cu “casă și teren”, cele la care ne atrăgeau mai ales pozele cu grădini, și plecam în prima călătorie de vizionare, apoi în următoarea și tot așa, până aveam să o găsim. În momentul acela, al deciziei, trecusem deja de partea cea mai ușoară, dar noi nu știam asta și nici nu bănuiam ce avea să urmeze.

Am povestit toate peripețiile noastre atât pe blogul meu, Oglinzile Sufletului, cât și pe blogul creat special pentru Gradina lui Dumnezeu. Puteți citi despre etapa începuturilor în episoadele 0-25 de pe blogul Grădina lui Dumnezeu, începând cu prima însemnare cu titlul “Grădina lui Dumnezeu (0) - Cuvânt înainte“ și continuând cu toate cele 24 de articole care descriu călătoriile, casele vizionate, emoțiile, gândurile și sentimentele trăite atunci, temerile și provocările, pregătirile de mutare și primele impresii din ziua mutării, până la însemnarea cu titlul Grădina lui Dumnezeu (25) - Am ajuns ACASĂ, ÎN GRĂDINA LUI DUMNEZEU!

Și, da, parcă mai ieri ne mutam aici. Cu bagajele noastre împachetate în câteva zeci de cutii, cu Ema în brațe și cu încrederea că facem ceea ce trebuie. Era în 29 noiembrie 2015. Venea iarna și noi nici măcar nu știam să facem focul în sobe. A rămas de pomină! Dar nu ne-am îngrijorat. Știam că putem învața tot ce aveam nevoie să învățăm. Iar Dumnezeu ne-a ocrotit și ne-a ajutat, trimițându-ne pentru sprijin oamenii potriviți la timpul potrivit.

Primele impresii, primele peripeții, primele provocări ale vieții noastre de la țară aveau să se deruleze pe repede înainte și, până să ne dezmeticim bine, a venit primăvara, anotimp pentru care aveam planuri mărețe, entuziaste, cu o agendă bogată și cu o dorință incomensurabilă de a “schimba fața lumii noastre”.

Începusem deja primele intervenții asupra casei, odată cu schimbarea geamurilor și a ușilor vechi cu altele de termopan, dar nici pe departe nu ne gândeam ce șantier arheologic amplu aveam să dezvoltăm în casa si curtea noastră pe parcursul verii ce avea să vină (2016) și, apoi, în vara următoare (a anului 2017). Începutul lunii martie ne-a găsit foarte optimiști și, după ce în lunile de iarnă, stând la gura sobei, deja povestisem pe blog toate peripețiile cumpărării Grădinii și mutării în mijlocul ei, ne gândeam noi atunci că, gata, asta a fost partea cea mai interesantă si că, de acolo înainte, nu prea mai aveam lucruri demne de povestit. De fapt, de acolo abia începea adevărata aventură!

Despre primele zile, detaliate amănunțit, cu umorul de rigoare, cel care ne-a ajutat de depășim momentele cele mai critice ale începutului, despre cele mai comice situații, precum cea în care ne-am apucat noi, marii meșteri tâmplari de ocazie, să ne montăm singuri noul pat cumpărat on-line și primit acasă prin curier, despre vizita polițistului și a starețului mănăstirii, care doreau să afle ce-i cu noi prin satul lor, sau despre schimbarea dulapului verde (Dinozaurux-Rex) cu mobila nouă de bucătărie, și despre toate primele luni ale acomodării după mutare, puteți citi în episoadele 26 – 42, respectiv cele cuprinse între însemnarea cu titlul Grădina lui Dumnezeu (26) - Prima zi în Grădina lui Dumnezeu și cea numită Grădina lui Dumnezeu (42) - A venit primăvara! Cuvânt de încheiere.

Acum, după doi ani de viață la tară, sărbătorim detașați, echilibrați și liniștiți, căci toate au intrat pe făgașul lor, iar condițiile de trai, pe care ni le-am îmbunătățit și modernizat între timp, ne asigură un confort citadin, aproape la nivelul celui cu care eram obișnuiți la București.

La început, însă, imediat după mutare, sărbătoream după fiecare zi trecută cu bine, după fiecare zi încheiată la căldura sobei, după fiecare zi în care mai reușeam să mai bifăm ceva în agenda ce ni se părea interminabilă, copleșitoare. Fiecare episod este o poveste în sine, o etapă, un prag peste care am trecut. Fiecare însemnare descrie modul în care am depășit noi cele mai grele momente ale începutului, cele mai mari provocari. Uneori cu umor, alteori cu tupeu, uneori cu revoltă, alteori cu disperare, uneori cu speranță, alteori cu entuziasm. De cele mai multe ori, însă, cu răbdare și nerăbdare. Și cu încrederea că va fi, la un moment dat, mai bine, mai ușor, mai simplu, mai frumos. Din fericire, chiar a devenit, treptat, din ce în ce mai bine, mai ușor, mai simplu și mai frumos. Și, pe măsură ce mai depășeam câte o bornă a timpului, mai făceam încă un bilanț, și încă unul, și încă unul, și vedeam că merită.

Apoi, treptat, sărbătorirea și bilanțurile au urmat din săptămână în săptămână, apoi din lună în lună, din semestru în semestru, și, iată, acum, din an în an. Este de bun augur. În ritmul acesta vom ajunge să sărbătorim din cincinal în cincinal și apoi o dată la zece ani. Când vom depăși și faza asta, respectiv după următorii 10 ani aici, toate în lume vor fi fost schimbate radical și chiar și noi înșine vom fi fiind altfel. Sărbătorirea ne va fi fiind atunci fără cuvinte, doar cu simțire. Dar să nu anticipăm.

Deocamdată, să mai privim un pic în urmă și să ne mai minunăm împreună când au trecut cei doi ani de când suntem în Grădina lui Dumnezeu.

Primăvara lui anului 2016 ne-a oferit primele luni calde în care ne puteam desfășura în voie în grădină și ne puteam exersa talentele teoretice în ale grădinăritului. Atunci doar teoretice, de bună seamă, căci citisem mult înainte și ne documentasem din greu până la momentul acelei primăveri, de ne puteam da și doctoratul în ale grădinăritului, atât de multă informație parcursesem amândoi cu gândul la viitoarele noastre culturi. Abia din aprilie am început să trecem și la practică și să ne jucăm cu primele răsăduri, cu primele semințe puse în pământ și am testat pentru prima oară instrumentele de lucru adecvate: sapa, grebla și toate celelalte. Ne-am cumpărat propriile noastre “jucării” de grădinărit și ne-am apucat de treabă. Parcă descopeream America, așa de mare ne era entuziasmul!

Și, văzând noi că povestea devine cu fiecare zi tot mai interesantă și cu mai multe peripeții inedite, ne-am zis că ar fi bine să împărtășim și altora din bucuria noastră și din frumusețea jocului de-a “grădinăritul pentru începători”. Așa că am decis să mergem înainte cu povestirea pe blog atât timp cât vom avea ceva de împărtășit și atât timp cât o să simțim plăcerea de-a o face.

Apoi a venit Paștele în luna mai, primul Paște sărbătorit în Grădină, apoi a trecut Paștele si ne-am trezit în prima lună a verii, când, cu emoție, am ajuns să culegem prima legumă cultivată de noi, cu mâinile noastre însămânțată, săpată, udată, îngrijită și urmărită cu vigilență de polițist, nu care cumva să atenteze la ea vreo coropișniță înfometată, vreo pasăre hulpavă ori vreo cârtiță zăpăcită, încurcată printre parcelele noastre. Despre primele succese ale primăverii, atât în ale grădinăritului, cât și în ale amenajărilor curții noastre, care avea, inițial, un aspect dezolant, (specific gospodăriilor țărănești în care cresc animale; noi nu crestem nici păsări și nici animale, altele decât cățeii noștri), despre darurile primite de la Mămăița-vecina, despre hoardele de insecte descoperite peste tot, care mai de care mai nevăzute și mai neauzite pentru mine, dar răspunzând perfect pasiunii lui Adrian, și despre toate reușitele noastre din acea primăvară, ce s-au transformat pentru noi într-un adevărat palmares olimpic, neînchipuit și neprețuit, puteți citi în episoadele cuprinse între însemnarea Blogul Grădina lui Dumnezeu și După primele şase luni în Grădina lui Dumnezeu. La acel moment am renunțat la numerotarea episoadelor, gândindu-mă că titlurile trebuiau să fie relevante, oferind cititorilor mai degrabă o tușă descriptivă a conținutului însemnărilor, decât o evidență arhivistică.

Vara lui 2016 a însemnat demararea șantierului arheologic în casa noastră, în paralel cu lucrările zilnice din grădină, ambele aducându-ne provocări mari, dar și satisfacții pe măsură. Poveștile curgeau pe blog una după alta, peripețiile noastre păreau ca rupte din basme, cu ciuperci uriașe și crini imperiali, cu pepeni fermecați și comori ascunse în pod, cu greieri, furnicuțe și porumbei magici și, astfel, peste noapte, din nou fără să știm când și cum, ne-am trezit în septembrie.

Atunci aveam să aprindem din nou primul foc în sobă, foc de toamnă grăbitv, inopinantă, coborând peste dealuri după o vară bogată, plină cu experiențe, cu activități finalizate ori în curs de finalizare, cu multe recolte adunate din grădină, incredibil de multe și de frumoase, așa cum numai Dumnezeu le putea îngădui unor începători ca noi, care lucraseră pământul abia atunci pentru prima dată în viața lor, dar care făcuseră din lucrul lor un joc distractiv, iar, din grădină, un parc de distracții interesant, plin de curiozități nebănuite și în care zilnic descopereau ceva tot nemaivăzut și nemaiauzit, ceva fabulos, magnific, extraordinar, fantastic, inimaginabil, nemaipomenit și imposibil de descris cu adevărat.

Deveneam pe zi ce trecea tot mai puternici, tot mai rezistenți, tot mai pricepuți, aprinderea focului nu mai avea demult secrete pentru noi, creșterea plantelor ne dezvoltase simțurile în ritm sincron cu natura, cu anotimpurile, cu ziua și noaptea, cu vremea și cu celelalte variabile ale vieții de la țară. Simțeam deja mult mai multe decât știam, intuiam deja mult mai multe decât am fi crezut că vom reuși atât de repede, totul avea asupra noastră un impact formator, transformator, înălțător. Aproape nimic din viața noastră trăită la oraș nu avusese darul de a ne pregăti pentru ceea ce avea să fie viața noastră de la țară. Și, totuși, ne-am descurcat!

Dacă sunteți curioși în privința detaliilor poveștilor acelei veri din 2016, le puteti afla citind în continuare însemnările scrise din iunie până în septembrie, odată cu Poveste de Sânziene - “Dumbrava minunată” până la La gura sobei în care arde focul.

Sfârșitul de an 2016 ne-a adus alte provocări. Continuarea șantierului de renovare a casei, adoptarea lui Bobiță, apoi prima zăpadă a acelui an, sărbătorirea primului an de viață la țară, a primului 1 decembrie și a primului Crăciun, după care, apoteotic, a urmat și primul Revelion în Grădina lui Dumnezeu.

Bilanțul primului an aici avea să ne aducea în prim plan esența crezului nostru interior: “Vor fi câteva momente în viaţa ta când inima îţi va spune să faci ceva, ceva care îţi sfidează logica, îţi tulbură toate planurile şi care pare nebunie curată în ochii celorlalţi. Când se întâmplă asta, fă acel lucru. Ascultă-ţi instinctele şi ignoră orice altceva. Ignoră logica, ignoră complicaţiile şi urmează-ţi instinctul” ~ Judith McNaught

Viața ne-a dovedit adevărul acestor cuvinte. Am făcut pasul care sfida logica și care părea nebunie curată în ochii celorlalți. Ne-am ascultat instictele și am ignorat orice altceva. Am ignorat (într-o oarecare măsură) logica, am ignorat complicațiile și ne-am urmat instinctul și intuiția.

Pentru nici unul din noi nu era pentru prima dată în viață când făceam chestia asta cu instinctul și cu intuiția, știam cum e, știam ce înseamnă să treci peste obstacole, să spargi bariere și colivii și să te înalți în zbor pe deasupra genunilor și nu doar să-ți imaginezi că îți deschizi aripile. Știam ce înseamnă să crezi în tine și în visul tău și să mergi efectiv în direcția împlinirii lui, nu doar să depeni cuvinte despre ceea ce ți-ar plăcea să trăiești. Știam ce descătușare enormă de energii înseamnă să pornești efectiv pe drumul împlinirii de sine, pe drumul deschis de cele mai ascunse năzuințe, urmându-ne chemarea sufletului, a inimii, având încredere în reușită, în noi înșine și unul în celălalt și nu doar să visăm că timpul ne va aduce cândva împlinirea dorită. Exersasem toate acestea înainte. Nu ne-am descurajat, nu ne-am speriat, nu am renunțat. Am acționat, am pus energiile în mișcare, ne-am fost sprijin unul celuilalt și, cu fiecare pas înainte, vedeam că totul devenea din ce în ce mai ușor, mai frumos, mai plăcut.

Primul an petrecut în Grădina lui Dumnezeu a fost, o dată în plus, confirmarea că noi doi puteam împlini împreună orice ne-am fi dorit. Aluatul din care amândoi suntem plămădiți este cel al cutezătorilor. Avem în noi suflete călătoare, de semințe stelare, de exploratori neînfricați, și nimic nu ne poate opri din zborul nostru.

Odată cu sărbătorirea primului an în Grădină aveam să sărbătorim și patru ani de când noi doi am devenit o frumoasă “pereche de porumbei”. Revelionul ne va rămâne mereu un moment special în inimile noastre, căci pragul dintre ani, încununat cu artificii și cu ciocnit de pahare, este momentul magic ce ne-a legat unul de altul și ne-a deschis o cale împreună în această lume, după ce Dumnezeu ne legase mai înainte în Ceruri, cu mult înainte ca noi să ne cunoaștem, țesându-ne unul de altul în mod miraculos, prin firele nevăzute ale unor frumoase și divine sincronicități.

Cu aceste sentimente și gânduri am încheiat anul 2016. Despre peripețiile toamnei, despre gândurile și emoțiile care ne încercau spre sfârșitul anului, precum și despre Darul special al lui Dumnezeu pentru noi, copii curajoși și încrezători în El, puteți citi în însemnările cuprinse între Fetiţo! Fetiţo! Vino să-ţi dau struguri. și La mulţi ani! Întâmpinăm 2017 în Grădina lui Dumnezeu.

(Va urma)