Grădina lui Dumnezeu (23) - Ema-boema, bichonul aristocratic „Hot Couture"

Iată, deci, că, odată încheiate preocupările noastre privind căutarea Grădinii şi a formalităţilor care ne transformaseră în adevăraţi “apropitari”, îmi dădusem şi demisia de la serviciu, cea care avea să pună capăt celor 11 ani de lucru în cea mai mare organizaţie corporatistă din Romania din domeniul său de activitate.

După anunţul public şi șugubăţ al deciziei mele de demisie, atmosfera de la serviciu s-a schimbat remarcabil în ceea ce mă priveşte. Presiunea specifică ce se exercita de obicei asupra noastră de sus în jos, ierarhic, îşi încetase acţiunea coercitiva asupra mea, nemaiavând nici un rost. Ca prin minune se oprise brusc tot şirul necontenit al telefoanelor, bombardamentul intensiv al mail-urilor, precum şi solicitările nesfârşite, mereu urgente, cu termen de scadenţă întotdeauna “ieri” din partea nenumăratelor departamente, direcţii, ori persoane cu care trebuia să colaborez zilnic. Nimeni nu-mi mai cerea nimic, nimeni nu mă mai întreba de sănătate, nimeni nu mai avea nici o urgenţă de rezolvat cu mine. De-neînlocuita mea persoană devenise aproape invizibilă. Practic, aproape că dispărusem din schemă şi aproape că nu mai făceam nimic. Eram ca în concediu. Sau ca în vorba aceea românească, parodiată puţin: “timpul trece, leafa merge fără să muncim”. Ceea ce, nici pe departe, nu m-a nemulţumit. Dimpotrivă. Regretam doar că nu-mi dădusem demisia de încă vreo zece-cinsprezece ori până atunci. Atât era de bine. 

Cum trebuia să-mi umplu timpul dedicat muncii cu o altă muncă utilă şi interesantă, am reluat la “cercetat”  îndeaproape, din nou, blogosfera românească de grădinărit. Seara ajungeam acasă frântă de oboseală. Pe bune, nimic nu-i mai obositor pe lume decât statul degeaba. Neuronii mei erau într-o stare de bine maxim, dar şi de maximă consternare în faţa vidului în care plonjasem. Mi-am dat seama atunci de marele pericol în care îi pusesem ani la rând, fiind obligaţi să-mi suporte “nevoia” de asimilare a fel de fel de regulamente, norme, fişe de produs, manuale şi proceduri. Gradul de încărcare cu stres şi reziduuri informaţionale ajunsese la cota de avarie. Astfel încât, perioada ce fusese destinată aşa-zisului preaviz a avut marele dar de a-mi ecologiza şi salubriza baza de date a memoriei de tot felul de gunoi informaţional corporatist pe care an de an îl ridicasem la rang de înaltă necesitate.  Şi lucrurile ar mai fi continuat aşa mult timp, de bună seamă, dacă n-ar fi intervenit în viaţa mea, în ultimii ani, atâtea schimbări radicale. 

Toate bune şi frumoase, doar că, în acest demers de curăţenie generală prin dependinţele principale ale neuronilor, fusesem atât de eficientă încât, după numai vreo trei-patru zile, eram aproape la fel de fresh ca în prima zi a angajării mele acolo. Doar câteva zile de retragere din iureşul acela au fost suficiente pentru a mă transforma într-o persoană aproape străină locului. Atât de străină încât parcă nici chiar colegele nu mă mai (re)cunoşteau. Conştiente, probabil, că n-ar mai fi descoperit în mine, nici cu lupa, un cât de infim interes, iar în persoana mea nici cea mai mică rezonanţă faţă de ceea ce ele erau încă obligate să presteze, respectiv, muncă, nu mă mai agasau nici ele cu tot felul de solicitări, întrebări, apelări. Se reorganizaseră astfel încât să fie oarecum bine adaptate la ziua nr.1 de după plecarea mea.

Iar eu devenisem atât de detaşată, atât relaxată şi atât de zen încât nu mai aveam absolut nici o preocupare nici chiar faţă de iminenta gaură din cer care avea să se formeze, fără nici o îndoială, odată cu ultima mea zi de lucru acolo. Eram deja cu gândurile spre alte zări albastre. 

O consecinţă a acestei diminuări a fluxului, volumului de activitate şi relaţiilor de colegialitate, a fost şi reducerea considerabilă a listei subiectelor de discuţie legate de serviciul meu, pe care seara le dezbăteam cu Adrian la întoarcerea acasă.  Serialul de telenovelă se apropia de final.

Această conjunctură a fost deosebit de favorabilă pentru încă o schimbare majoră. De ceva vreme cochetam amândoi cu ideea de a ne lua un căţeluş. Eram topiţi după toate mogâldeţele cu patru picioare, codiţă, botic şi mustăţi care ne apăreau în cale şi care dădeau semne că lătratul este îndeletnicirea lor principală. Ne cunoşteau deja toţi câinii cartierului. Şi ai oraşului. Şi ai tuturor localităţilor prin care am trecut. Şi chiar ai lumii întregi, de bună seamă, căci sufletul colectiv al acestor animăluţe iubitoare era, cu siguranţă, foarte alert şi gata de reacţie la orice meteorică apariţie a noastră pe undeva, prin lume, pe oriunde. Tot neamul câinesc şi, pe alocuri, cel pisicesc, ne ştiau drept cel mai feroce mângâietor cuplu din lume, cei mai înverşunaţi giugiulitori şi cei mai tenace drăgănitori de căţei din câţi existau. Eram deja de temut!

Cum situaţia asta nu mai putea trena la nesfârşit, pentru a nu dăuna grav sănătăţii, începuserăm primele demersuri care se impun de obicei când se instalează o asemenea intenţie majoră precum adoptarea unui prichindel patruped. Cercetarea. Făcută mai degrabă de Adrian, decât de mine. Pasămite, eu încă nu primisem undă verde de la Sinele meu mai înalt pentru acest demers. Căci, cum altfel aş fi putut să-mi explic toată reticenţa pe care o simţeam în interiorul meu ori de câte ori ma gândeam mai intens la un căţeluş în viaţa noastră. Inima mea părea închisă din acest punct de vedere. Da, îmi erau dragi căţeluşii, mi-aş fi dorit unul, dar care altul ar fi putut să-l înlocuiască pe Noniţă? Nu. Nici vorbă. Nu putea exista altul pe care să-l mai pot iubi aşa cum l-am iubit pe el. Era exclus. Dar, dacă, totuşi, IPOTETIC, aveam să ne luăm un căţel şi, desigur, cum n-aş fi putut să-l iubesc, atunci putea fi oricare. Ce mai conta rasa, mărimea, vârsta, numele? Nouă ne plăceau toţi, fără excepţie, şi ne lipeam de orice câine, pe oriunde întâlneam vreunul. Aşa că detaliile de mai sus îmi păreau atât de nesemnificative, încât credeam că nici nu era cazul să mă mai aplec prea mult asupra lor. Pur şi simplu, eram convinsă că încă nu puteam face loc în inima mea altui căţeluş. Refuzam s-o fac. 

Totuşi, multe luni la rând am tot vorbit cu Adrian pe tema asta, am tot glumit şi ne-am tot făcut IPOTETICE planuri, comparând, alegând rasa, numele, sexul şi altele. Pe măsură ce timpul trecea, iar subiectul părea să se acutizeze, devenisem din ce în ce mai crispată în această privinţă. Şi nici măcar nu mi-am dat seama de asta de la început.

Treceam prin exact acelaşi proces ca şi în cazul Grădinii. Cât timp a fost doar un subiect de ipoteză, ca o alternativă idilică şi interesantă, am fost încântată şi implicată intens, însă, atunci când opţiunea s-a dovedit foarte concretă şi cu un potenţial de manifestare imediat, am devenit dintr-o dată reticentă şi refractară. Ce mai, am intrat de-a binelea în panică. Cu căţelul, deasemenea. Justificări false mi-au servit imediat ca argumentaţie: „Alt căţel? Alte griji? Alte probleme? Noi aveam să ne mutăm în curând. Cum o să ne descurcăm cu un puiuţ mic şi neajutorat în perioada aceea agitată, ocazionată de mutare şi de adaptarea la noul stil de viaţă? Chiar şi numai noi doi fiind, ne va fi mai greu şi provocator la început! Cu atât mai greu ne va fi cu un ghem de blăniţă plângăcios de care trebuia să avem grijă.” Până la urmă mi-am zis: „Bine, hai, fie, doar ca discuţie, doar să explorăm subiectul...”

Cum momentul înaintării demisiei pusese punct scenariului telenovelei mele profesionale, a revenit, cumva, în imediata actualitate subiectul fierbinte al adoptării unui căţeluş. Astfel, Adrian începuse să urmărească zilnic pe net anunţurile cu vânzări. Avea în vedere în special bichonii albi. Discutaserăm mult pe tema asta, el tatonând îndelung să vadă care îmi sunt preferinţele, ca să se asigure că sunt împăcată cu ideea (a se citi Catelusul din vis" - http://oglinzilesufletului.blogspot.ro/2015/04/catelusul-din-vis.html)

Amândoi mai avuseserăm în trecut căţei. Adrian mai mulţi, unul după altul, fiecare altă rasă, eu doar pe Noni, care se stinsese după 14 ani de viaţă (click pentru a citi detalii: http://oglinzilesufletului.blogspot.ro/2012/08/noni.html)   alături de noi şi după care suferisem foarte mult. De aceea Adrian încerca tot timpul să vadă cât de acomodată sunt şi eu cu ideea. Îi spusesem la un moment dat că temerile mele erau că n-aş mai fi putut iubi un alt căţel aşa cum îl iubisem pe Noni şi că asta mă reţinea în a mă implica foarte mult în alegerea unui alt câine, însă el vedea şi înţelegea şi ceea ce era dincolo de cuvinte: un dor enorm după un alt puiuţ. Un alt căţel putea fi cel mai bun medicament pentru tratarea acelei suferinţe care, deşi deseori o credeam dispărută, ieşea la lumină şi îmi umplea ochii de lacrimi ori de câte ori aprofundam mai mult vreo discuţie pe acestă temă sau când prelungeam mai mult vreo interacţiune cu cine ştie ce patruped mustăcios.

În consecinţă, seară de seară, începuse să crească numărul anunţurilor cu căţei de vânzare pe care Adrian le selecta să mi le arate. Deja devenise primul nostru subiect de discuţie când mă întorceam acasă de la serviciu. “Uite, pisicuţ, azi au fost mai mulţi bichonei albi. Am ales câţiva. Doar aşa, de văzut. Nu facem nimic, nu alegem nimic, doar aşa, să îi vezi…”  - mă lua el de departe, prin învăluire. Seara următoare, la fel. Apoi, după alte câteva zile: “Ştii, m-am gândit, poate n-ar strica să ne uităm un pic şi la alte culori. Ce părere ai? Mă gândesc că un bichon alb ar părea prea preţios în faţa sătenilor, precum ar fi un OZN în faţa oricărui căruţaş. Ce zici, ne mai uităm şi la alte culori? Poate alb, dar cu ceva pete? – tatona el terenul.

Aparent, eram de acord cu orice propunere, deşi abia reuşisem să mă obişnuiesc în primul rând cu ideea de a avea un bichon, apoi cu faptul că acesta avea să fie unul alb. Oricum, desigur, numai la modul IPOTETIC şi doar IPOTETIC. Noni fusese un pechinez pitic. Asta era rasa mea iubită. Cu nasul mic şi cârn, cu blăniţa roşcată şi cu coada stufoasă, ca un palmier, cu ochii bulbucaţi, ca un extraterestru şi cu trufa blondină. Deci, vă daţi seama. Bichonul alb nu părea a fi tocmai rasa mea iubită. Daaaar, până la urmă - doar IPOTETIC - de ce nu? Ok, mi-am zis, ne puteam lua – ipotetic - un bichon alb. La urma urmei, un bichon alb este foarte drăgălaş. Eram încântată de personalitatea lui Cichi-Chan (click pentru a citi detalii - (a se citi detaliile aici:  http://oglinzilesufletului.blogspot.ro/2014/07/cichi-chan-negruta-doctor-watson-si.html), cum l-am botezat noi pe un bichonel minuscul care locuia într-o curte de pe o stradă lăturalnică, în apropierea blocului în care stăteam: un piticot drăgălaş, un mop gălăgios şi vigilent, alert la orice mişcare de pe stradă.   Ok, fie, îmi spuneam, cred că unul ca Cichi-Chan mi-ar putea fi drag.

Când a venit propunerea schimbării culorii am fost un pic bulversată. Nuuuuu!!!! Alb e cel mai frumos!!! Dacă tot îl înlocuiam pe Noni cu un alt căţel, măcar să fie unul mic şi frumos. Cel mai frumos! – îmi ziceam eu fermă în gând, convinsă că numai aşa mai putea fi o speranţă să ajung să mă ataşez de un alt noul venit. Să fie pătat? Să fie altă culoare? Un căţel obişnuit?!? Abia mă acordasem la ideea de alb. Nu, nu-mi surâdea altă culoare.

După câteva zile, Adrian m-a abordat cu o altă idee: “Ce-ai zice dacă ne-am uita un pic şi la pechinezi? Nu prea sunt anunţuri pe net, dar pot să mai caut, dacă vrei. Ce zici?” Pekinez?!? Woow! Am fost surprinsă. Totuşi.... Ok, ar fi foarte drăguţ şi un pechinez – i-am răspuns eu cu jumătate de glas, gândindu-mă, bineînţeles, doar la un pechinez care să-i semene impecabil lui Noni, dar stabilind ferm în sinea mea, categoric şi fără nici o concesie, că nici un alt pechinez din lumea asta şi chiar din tot universul nu-i va putea semăna vreodată cu adevărat. 

Însă, în momentul în care s-a conturat ideea unui pechinez negru, ori, de ce nu, poate a unui bichon negru, ceva în mine a răbufnit. Toate rănile mi s-au redeschis şi foarte greu am reuşit să-mi opresc plânsul cu suspine. Deja nu mai conta, putea fi oricum, orice culoare, orice rasă. Dacă trebuia să fie un alt căţeluş în locul lui Noni, atunci  nu mai conta, putea să fie oricare. Oricum, ştiam că nu-l voi putea iubi. Deci, ce mai conta cum era? Putea fi şi negru – am încuviinţat eu cuminte şi sincer în cele din urmă, acceptând şi selecţia anunţurilor cu căţei negri. 

A urmat apoi perioada cu telefoanele date fără nici o finalitate. Aparent, părea să fie prea târziu: “s-a dat”, “nu-l mai avem”. Este inutil să mai spun că după fiecare astfel de răspuns parcă ceva se rupea în mine. Dezamăgire, pierdere, deznădejde?… De ce mă simţeam oare astfel dacă tot nu-mi doream cu adevărat un căţeluş? De ce simţeam atâta tristeţe şi dezamăgire şi un aşa gol în stomac după fiecare răspuns negativ, după fiecare anunţ care se dovedea că nu mai era valabil? 

Deşi tot acest proces mi s-a părut extrem de solicitant şi răscolitor, nimic nu a fost întâmplător.  A fost cel mai potrivit scenariu pentru a mă elibera şi de ultimele reziduri de suferinţă depuse acolo, în adâncul fiinţe mele, în urma plecării sufleţelului lui Noni de lângă noi. A fost medicamentul care, deşi amar, m-a ajutat să mă eliberez şi să mă detaşez de anumite preferinţe, de alegeri fixiste, de  motivaţii maladive, de acceptări resemnate.

Până într-o seară. Era 17 octombrie. La întoarcerea acasă, seara, Adrian mi-a arătat câteva anunţuri. “Le-am selectat doar să le vezi şi tu. Doar aşa, să explorăm. Nu decidem nimic, pisoiaş, doar ne uităm. Ce părere ai?” Am încuviinţat şi am văzut împreună câteva anunţuri, apoi m-am retras în bucătărie cu treburi culinare de toamnă. Era ora 7:30. După nici zece minute, Adrian a deschis uşa bucătăriei şi mi-a spus pe nerăsuflate: “Au mai apărut câteva anunţuri chiar acum! Poţi să vii să le vezi? Bichonii havanezi se dau imediat, ai văzut şi tu. Dacă îţi place vreunul, poate sunăm chiar în seara asta. Poate chiar mergem în seara asta să-l vedem.” Mă uitam la el perplexă şi nu-mi venea să cred! În seara asta? Când? Se făcuse deja aproape 8. Ok, sunăm şi vedem – mă aud zicându-i fără prea mari speranţe. Parcă îl auzeam chiar şi pe omul de la capătul celălalt al telefonului răspunzând scurt: “anunţul nu mai e valabil, ne pare rău, l-am dat”. Poate de aceea am şi încuviinţat atât de uşor să sunăm la ora aceea. Era doar un simplu telefon, mă gândeam eu. Ca şi celelalte dinainte. Unul fără nici o finalitate.

Proprietarul a răspuns imediat. I-a spus lui Adrian că mai are doar doi pui, un băieţel şi o fetiţă. A întrebat ce preferăm şi în ce zonă locuim. Înţelegând că nu aveam nici un fix, nici în privinţa culorii şi nici a sexului, a spus că are programată o întâlnire la ora 8:30 în apropiere de noi, la câteva staţii, pentru a-i duce unul din pui unei doamne care nici ea nu avea vreo preferinţă. Şi că se va opri mai întâi la noi să ni-i arate, să ne alegem, urmând să-i ducă doamnei respective puiul care rămânea.

Din acel moment am avut din nou senzaţia aceea ciudată, de parcă nu mai era vorba despre noi. Păream, din nou, transpuşi într-un alt film pe care doar îl urmăream de la distanţă. Ne-am schimbat hainele de pe noi şi am rămas în aşteptarea telefonului. “Pisoiaş, uite, hai să facem o convenţie: dacă omul vine şi ne sună, e ok, mergem şi alegem unul din pui, iar dacă nu vine, să considerăm că nu acum este momentul potrivit pentru a ne lua un căţel şi o lăsăm pentru la primăvară. Ok? Ce zici? Să fim fără nici un ataşament faţă de rezultat, ok? Dacă va fi acum, bine, dacă nu, amânăm pentru anul viitor?” Ok, i-am răspuns eu nu prea convinsă. Pentru că deja mi-l doream pe puiuţul ăla. Nu mai conta cum era. Fată sau băiat, alb, negru sau pestriţ, bichon, pechinez sau altă corcitură, cu coadă sau fără, cu antene sau cu bube pe el, turbat sau milog – nu mai conta. Patru picioare să aibă şi să facă “Ham!” Eram hotărâtă: vroiam căţeluşul! Doar atât: să fie unul mic. Atât îmi mai doream. Speram să nu ne trezim cu vreun San Bernard…

Când a sunat telefonul stăteam amândoi pe canapea vorbind şi ţinându-ne de mână. Părcă eram înaintea unui examen. Am tresărit ca arşi. Ne-am încălţat repede, ne-am luat gecile şi am coborât cele opt etaje cu liftul aproape fără nici o vorbă. Parcă eram în transă. Ori anesteziaţi. Tranzacţia s-a făcut rapid. Văzut, lipit suflet de albicioasă tremurândă, ales, plătit, plecat.

În nici 10 minute urcam înapoi în apartament ţinând la piept, în interiorul hainei, un ghemotoc de blăniţă alb şi pufos, din care se vedeau doar trei năsturei negri şi două urechi în degrade, dinspre bej spre o bordură neagră, subţire şi ciufulită. Absolut adorabilă! Până am ajuns în casă se încălzise şi se liniştise în braţele mele. Imediat ce am lăsat-o jos, pe covor, a început să-şi dezvăluie personalitatea extraordinară, jucăuşă şi agilă. I-am spus Ema din primul minut.  

Este inutil să mai spun că toată seara aceea ne-am învârtit amândoi doar în jurul ei, încercând să o acomodăm pe ea în spaţiul nostru şi să ne acomodăm pe noi cu ea în rutina noastră domestică. I-am amenajat mai întâi un loc cu ziare (provizoriu), vasele pentru apă şi pentru bobiţe, cutia pentru culcuş, prosoape, păturici. N-am avut nimic pregătit dinainte. Nu ne-am vizualizat nici unul din noi în postura aceea finală, în care aduceam puiuţul acasă. Pentru că, bineînţeles, totul trebuia să rămână până în ultima secundă doar la stadiul de IPOTEZĂ. Dar, iată, realitatea se manifestase deja în mod evident, devenind maxim de concretă, palpabilă şi audibilă. Realitatea din faţa noastră scâncea şi avea nevoie de atenţie şi iubire. Aşa că am improvizat totul pe loc. Urma să cumpărăm ulterior tot ce aveam nevoie: jucării, lesă, ham, hăinuţă de iarnă, bobiţe şi alte alimente speciale pentru ea, vitamine şi minerale.  Noroc că o mare parte din ele ne-au fost dăruite cu mare drag de sora lui Adrian care ne-a vizitat chiar a doua zi împreună cu băiatul ei de 13 ani, fiind amândoi foarte nerăbdători şi curioşi să o vadă pe Ema. Accesoriile dăruite erau de la căţeluşul lor, Oscar, un Yorkshire pitic şi scump. Ema era atunci, la cele doar două luni ale ei, doar un pic mai mică decât Oscar, care tocmai împlinise 5 anişori.

Prima noapte a trecut mai bine decât ne-am aşteptat. Cu foarte puţine scâncete. Dar, desigur, nu de la colici. Poate doar de la cutia în care îi amenajasem culcuşul provizoriu. Cam nepotrivit, bineînţeles, pentru rangul ei. Parese că au cam deranjat-o cutele prosopului de sub ea. Deh, doar era o prinţesă! Îi lipseau mătăsurile. Nu după mult timp, însă, avea să aibă propriul ei "baldachin".Abia atunci s-a declarat mulţumită.

Primele zile s-au dovedit a fi extrem de solicitante pentru noi.  Dorea să roadă tot, inclusiv degete, ciorapi, covoare... Ne trăgea de pantaloni, de papuci şi de tot ce putea să apuce. Ne provoca la joacă tot timpul şi nu puteam să facem nici un pas fără ca ea să nu alerge imediat în aceeaşi direcţie, riscând să ne împiedicăm de ea. Nu puteam s-o lăsăm nici o clipă singură într-o încăpere fără să nu scâncească. În plus, nu avea educaţie. Trebuia să stăm tot timpul cu ochii pe ea ca s-o direcţionăm către locul special amenajat pentru a-şi rezolva necesităţile fiziologice până când aveam să începem plimbările pe afară. Încă nu avea voie, neavând toate vaccinurile făcute.

Din fericire, după ce obosea şi mânca un pic adormea tun câteva ore. Stătea permanent lipită de noi şi nu dormea la mai mult de un metru. Cutia mare şi înaltă de aproximativ o jumătate de metru în care am cazat-o iniţial şi unde doream s-o ţinem izolată în primele zile, când noi aveam treabă prin casă sau pe afară, s-a dovedit chiar de a doua zi prea mică, reuşind, cu efort şi cu foarte multă tenacitate, să sară peste margini. Deşi ne propuseserăm să nu o lăsăm să doarmă în pat, sub nici o formă nu am avut cu cine să ne înţelegem. Chiar dacă seara adormea în cutia ei, peste noapte se trezea şi se cerea să fie urcată în pat. „Taci, Ema!”, „Dormi, Ema!”, „Şşşşt, Ema!”- nu aveau nici un efect. Până n-o luam în pat, lângă mine, nu tăcea. După aceea, însă, se transforma într-un ghemotoc pufos de blăniţă albă şi adormea. Dar, apoi, dimineaţa, era prima care se trezea. Cu noaptea în cap. Nu mai aveam nici o şansă să mai dormim după ora 6-6:30. Cerea la „oliţă”. După un timp ajunsesem atât de epuizată de trezitul acela atât de matinal, încât nici nu mai apreciam cu adevărat că învăţase după doar două zile să facă la „oliţă”. 

Cert este că, după prima săptămână eram atât de solicitaţi şi tensionaţi amândoi, iar perspectiva ni se părea atât de îngrijorătoare, încât într-o seară, Adrian s-a gândit că era mult prea mult pentru noi.  Şi că, poate, era cazul s-o dăm înapoi. Universul nostru atât de liniştit şi armonios fusese puternic perturbat de apariţia acestui ghemotoc de viaţă agitat şi cu o mulţime de nevoi. Ne agita şi pe noi peste măsură. Totuşi, deşi resimţeam şi eu stresul acomodării la noile condiţii existenţiale generate de prezenţa Emei, deja mă ataşasem de ea. Iremediabil. La auzul alternativei „s-o dăm înapoi”, ochii mi s-au umplut de lacrimi instant, iar sufletul mi s-a încolăcit cu totul în jurul ei, nedorind să-i mai dau drumul. Adrian m-a simţit imediat. Chiar dacă vorbele mele îmi urmau cursul raţiunii, dându-i dreptate şi răspunzându-i că „da, ar trebui s-o dăm înapoi, că, uite, nu putem să facem faţă tuturor provocărilor la care ea ne supune”, inima mea o ţinea pe Ema strâns înlănţuită. Iar Adrian a înţeles asta. Şi-a dat seama imediat că deja o iubeam şi că nu mai puteam renunţa la ea. Până la urmă am decis amândoi să mai avem răbdare un timp, măcar o săptămână, să vedem cum se mai adaptează ea la noi şi noi la ea. Ne-a mai încurajat şi sora lui Adrian care trecuse prin exact aceleaşi etape cu Oscar al ei când îl luase de pui. Ba, Oscar chiar îi făcuse pagube cu adevărat mari la început, căci îi rosese covorul din sufragerie atât de tare, încât l-a suspectat mai întâi pe băiatul ei (care avea la vremea aceea 7 ani) de o asemenea poznă, nicidecum pe prichindelul acela cu codiţă ce părea prea mic şi prea nevinovat.

Astfel, Ema-boema, Emelina-blondina, pufoşenia albă, aristrocrată şi răsfăţată, nebună şi chiar isterică uneori, dar pisicoasă şi cuminte alteori, a rămas alături de noi, cu tot cu coafura ei chic, „hot couture”,  cum a etichetat-o  Adrian, inspirat de atitudinea şi de şarmul franţuzesc al zulufilor ei cochet ciufuliţi pe o parte, peste privirile-i canine, a la Coco-Chanel. Încăpăţânată şi plângăcioasă, dar extraordinar de dulcică şi nemaipomenit de iubitoare şi de pupăcioasă, zăpăcită şi agitată, dar jucăuşă, adorabilă şi”mereu lipicioasă cu sufletul şi fină în trupuşorul ei cârlionţat şi micuţ cât un fulguleţ de zăpădă delicat, dar colţoasă, zgâriecioasă şi nesuferită în momentele ei de nebunie, în care jocul atât de foarte drăgălaş şi distractiv se transforma în unul fără limite, fără reguli şi teribil de enervant, neagră în cerul gurii, dar albă şi strălucitoare în întreaga ei fiinţă cu care ne-a însoţit din prima zi. Un bichon cu personalitate care ne-a cucerit din prima clipă în care am văzut-o zgribulită şi speriată şi care ne-a inspirat imediat o infinită duioşie, oferindu-ne ulterior, necondiţionat, ataşamentul, atenţia şi toată iubirea ei. 

Iar pentru felul în care s-a lăsat iubită de noi, zmotocită şi drăgănită după placul inimilor noastre, pupăcită şi gugulită oricând şi oricum, îi rămânem recunoscători deplin. Abandonul total în mâinile mele ori de câte ori mi-e drag de pupăceală de cuţuluş mic şi pufos a fost marele ei atu cu care m-a dat gata, topindu-mă cu totul. Ca fi reacţiile teribil de comice de gelozie pe care le are ori de câte ori ne vede pe noi doi îmbrăţişându-ne sau sărutându-ne: teribil de indignată şi extrem de scârţâită, precum un copil răsfăţat care cerşeşte atenţia permanentă şi totală.

Prezenţa Emei avea să-şi pună definitiv amprenta în viaţa noastră, influenţând-o memorabil şi determinant. Toate deciziile noastre ulterioare aveau să fie luate ţinând cont şi de ea. Făcusem o alegere care avea să ne înfrumuseţeze şi să ne îmbogăţească nesperat de mult povestea. 

 

Din Grădina lui Dumnezeu: 29.01.2016

***