Grădina lui Dumnezeu (16) - Casa bunicilor

Nr. 15 – casa (mobilată integral) + teren 2400 mp  

Soarele ne îmbia cu blândeţe să urcăm dealurile ale căror roade erau gata de cules. Grâul fusese demult treierat şi pus în hambare, însă porumbul abia acum îşi lăsase ştiuleţii în jos, semn că era timpul culesului  şi depozitării pentru iarnă. Floarea soarelui, de asemenea, avea  pălăriile aplecate cu faţa la pământ, iar lujerii lungi aveau frunzele uscate, cerând recoltarea comorilor uleioase.

Urcând şi coborând deal după deal şi vale după vale, tăind păduri ori câmpuri pleşuve, admirând măreţia cerului de deasupra noastră, un cer minunat, brodat cu nori scânteietori precum o maramă de mătase cusută cu fir lucios de borangic, am ajuns la următoarea destinaţie. Indicaţiile proprietarului spuneau că, după intrarea în sat, să o luam la dreapta după biserica pe care aveam să o întâlnim în cale. Doar că, după biserică, ne-am regăsit în faţa unei intersecţii încâlcite, cu străzi în toate direcţiile. Am înaintat pe una din ele şi am oprit să întrebăm un bărbat care venea din sensul opus, trăgând de căpăstru un cal frumos, puternic, lucind cafeniu în soarele amiezii. Ne-a arătat direcţia bună şi după nici două minute ne aflam în faţa porţii, dincolo de care era casa aceea mare şi albă a omului care vindea. Asemănarea numelui său de familie cu numele nostru de familie ni s-a părut un aspect remarcabil, demn de reţinut şi de menţionat. 

Imediat ce maşina noastră a oprit în faţa casei, proprietarul a apărut la poartă şi ne-a întâmpinat. Era un bunic de vreo 86 de ani, foarte sprinten, foarte lucid, înfăţişându-ni-se în chip vesel, binevoitor şi puţin şugubăţ. În urma lui şi-a făcut apariţia şi bunica, o femeie de 85 de ani, cu un mers mai greoi, dar foarte bucuroasă şi ea de oaspeţi. Ne-au primit şi ne-au invitat în casă ca pe proprii lor nepoţi. Erau foarte volubili amândoi, aşa cum numai bunicii pot fi uneori, când, după o vreme îndelungată, în sfârşit cineva le trecea şi lor pragul. Au fost atât de încântaţi de prezenţa noastră încât nu mai conteneau să ne povestească. Despre ei, despre casă, despre copiii lor, care erau, unii, plecaţi care-încotro, alţii, trecuţi dincolo, în cealaltă lume, cu mult înaintea lor. Bunica părea că uita uneori ce ne povestea, căci tot repeta şi revenea asupra unor detalii într-un mod ce putea părea cel puţin comic, dacă n-ar fi fost, totuşi, destul de ciudat.

Şi-au luat imediat în primire cu mare plăcere rolurile de gazde şi de ghizi ai proprietăţii şi ne-au propus să ne arate mai întâi casa. Ne-au plimbat din încăpare în încăpere pe îndelete, arătându-ne, povestindu-ne şi invitându-ne să explorăm locul de parcă erau nişte vânzători profesionişti, cu experienţă, chiar insistând cu neobişnuită mândrie asupra unor aspecte care, altfel, din punctul nostru de vedere, nu păreau a se evidenţia mai deloc. De exemplu, existenţa apei curente trasă prin ţevi direct în casă, în bucătărie şi în baie, era un detaliu de confort cu care se mândreau peste măsură. Se simţeau precum nişte boieri căpătuiţi. Păreau că nici nu-şi încap în piele de încântare că, de ceva ani, se bucurau şi ei de acest „lux” al vieţii moderne. Fântâna pe care o aveau chiar în faţa casei şi care avea apă tot timpul, chiar şi în perioadele de mare secetă, aşa cum susţineau ei, o foloseau doar pentru udat grădina, având o pompă submersibilă instalată de mai mult timp, cu care scoteau apa pe o ţeavă îngropată în pământ şi la care montau apoi un furtun lung ce ajungea până spre mijlocul grădinii.

Cele trei camere erau dispuse una după alta, stil vagon. Clădirea avea într-un capăt bucătăria, care dădea printr-o uşă misterioasă, minusculă, precum în basmul Alice în Ţara Minunilor, în cea mai mică dintre cele trei camere ale casei. Aceasta avea acces înspre o baie micuţă (cu o chiuvetă, o cadă ca pentru păpuşi Barbie şi cu un cazan pe lemne; fără toaletă) şi înspre o cămară foarte spaţioasă. În continuare, cu trecere din una în alta, urmau celelalte două camere mari. Toate încăperile dădeau într-un hol lung, întins pe întreaga faţadă a casei, care arăta mai degrabă ca o verandă îngustă sau ca un balcon închis, foarte luminos şi plăcut, din care se ieşea în curte prin două uşi: una într-un capăt al casei, în dreptul camerelor mari, iar alta în capătul celălalt, unde era bucătăria. Arhitectura simplă părea foarte practică şi destul de comodă pentru activităţile casnice.

Exteriorul casei, respectiv pereţii, geamurile, acoperişul şi zugrăvelile interioare, era bine întreţinut şi arăta o preocupare constantă pentru rezistenţa clădirii în timp. Dar, fiind locuită doar de cei doi bătrâni, amenajarea interioară emana un aer învechit şi obosit, în care timpul părea oprit în loc. Icoane şi şfeşnice vechi erau agăţate pe pereţii tuturor camerelor. „Cina cea de taină” a fost prima care ne-a apărut înaintea ochilor, fiind poziţionată pe peretele din faţa primei uşi de la intrarea în casă. Aceasta ne-a atras atenţia imediat, având o însemnătate specială pentru noi. Fotografii alb-negru înrămate, îngălbenite de ani, se vedeau ici-acolo, peste tot, povestind despre tinereţea lor pierdută în negura vremurilor demult apuse, în care viitorul nici măcar nu li se putea întrezări în priviri, în care portul popular ţărănesc fusese surprins în imagini ca fiind ţinuta lor de mare sărbătoare, în care o fetiţă de vreo trei anişori zâmbea timid din trupul fraged de prunc, fiind ţinută de-o parte şi de alta de mâinile părinţilor, copil plecat în lumea cealaltă după ce împlinise 50 de ani. Amândoi bunicii ne povesteau atât despre viaţă, cât şi despre moarte, cu aceeaşi naturaleţe şi detaşare, fără a se simţi din glasul lor sau din atitudinea lor că ar mai fi rămas cu vreo suferinţă, cu vreun regret sau cu vreo durere neostoită.

Bătrânii avuseseră o viaţă plină cu de toate. Copiii, n-am înţeles atunci câţi, plecaseră demult prin lume, nu se ştie care şi pe unde şi nici dacă mai trăia vreunul. Bunica era confuză când vorbea despre copiii ei, iar eu, care am stat mai mult cu ea, în timp ce Adrian împărtăşea mai mult compania Bunicului, n-am înţeles atunci foarte bine ce se întâmplase cu aceştia. Avuseseră o gospodărie mare, cu animale multe, cu păsări, cu grădină bogată, cu pomi fructiferi şi cu vie mare, îmbelşugată. Avuseseră chiar şi un tractor până cu câţiva ani în urmă, dar îl vânduseră, căci era prea greu de întreţinut şi nici nu mai aveau putere să lucreze cu el pământul. Obosiseră. El fusese prizonier politic în tinereţe, pe vremea războiului. Nu ştim dacă fusese închis din vina lui, ori ca o consecinţă a faptului că părinţii lor fuseseră consideraţi moşieri, ori chiaburi. Le-au confiscat comuniştii casa, pământurile şi tot ce aveau. Conducerea politică a acelor vremuri le-a trecut toată averea în proprietatea statului. După 1990, cei doi au dat statul în judecată şi au cerut retrocedarea întregii averi. Au câştigat. Şi-au recuperat casa şi grădina, plus încă o bucată de 6ha de teren agricol pe un deal, alături de o alta de 3ha de pădure. Nu au mai primit şi despăgubirile pentru celelalte acareturi, utilaje şi pentru animalele ce le fuseseră confiscate în trecut. Au luat-o de la zero pe pământul acela şi între pereţii casei înapoiate. Treptat şi-au revenit şi şi-au refăcut gospodăria. Acum însă nu mai puteau. Nu mai vroiau să se mai chinuie muncind. Le trecuse vremea. Era timpul predării ştafetei către reprezentanţii unei noi generaţii. Oare aveam să fim noi aceia? Încă nu ştiam...

Ulterior, după ce am plecat de la ei, aveam să aflu de la Adrian că Bunicul îi spusese la un moment dat, când erau doar ei doi, singuri, prin grădină, că Bunica avea „cancer în sânge” şi că nu se ştia cât mai avea de trăit. De aceea tot uita ce povestea deseori şi de aceea repeta unele detalii. Se hotărâseră să vândă casa în care trăiseră o viaţă, ca să se mute într-un alt sat, în casa unor rude decedate, la insistenţele unui nepot moştenitor, pentru a evita degradarea gospodăriei în care nimeni nu mai vroia să se mute. Bătrânii acceptasera deoarece condiţiile de acolo erau ceva mai bune, dar şi pentru a-l avea mai aproape pe nepot. Pentru bătrâneţile lor aceste motive erau importante. Nu le părea rău de plecare. Mai stătuseră în casa aceea în lunile de iarnă şi se convinseseră că este mai bine pentru ei. Bunicul se mai gândea şi să nu rămână singur după iminenta plecare a Bunicii dintre cei vii. Nu ştim dacă ea avea cunoştinţă de starea ei de sănătate, însă nu avea aerul omului speriat de moarte, ori resemnat. Părea detaşată. Era vorbăreaţă, veselă, foarte dornică de mişcare şi foarte captivată de diversele treburi gospodăreşti. Avea grijă de câteva găini, din care mai tăiau din când în când câte una, la sărbători, dar şi de doi căţeluşi de talie mică, de o pisică şi de un motan care aduseseră pe lume doi pisoiaşi vărgaţi, jucăuşi şi foarte pofticioşi, puşi pe şotii şi dornici să-şi ascută ghearele pe orice mătură, ori de câte ori  prindeau vreuna la vedere, sprijinită de vreun zid. Mai avuseseră încă vreo şapte oi, dar le dăduseră definitiv la stână, la cioban, în schimbul a câtorva kilograme de caş pe care le primeau periodic şi din care îşi făceau singuri brânza, după o reţetă proprie. Chiar am văzut într-o parte a curţii, pe o sârmă întinsă între doi copaci, două legături mari de tifon pline cu caş, din care se scurgea zerul. 

 

După ce am terminat de vizionat casa, ne-am îndreptat spre şură şi grajd, trecând printr-o curte intermediară, separată de un gard de sârmă. În mod surprinzător, înăuntru mirosea frumos, a fân curat şi proaspăt, pus la uscat. Nu am simţit nici un pic de miros urât de dejecţii de animale, ca în alte părţi. Asta deoarece acolo nici nu mai erau crescute de foarte mult timp animale. Era curat şi uscat. Nici din jur, de pe la vecini, nu se simţeau mirosuri de la grajduri. Cel puţin nu atunci, cât am fost noi acolo. Asta era ceva remarcabil! Aerul era curat şi plăcut, iar în văzduh pluteau doar aromele pământului, legumelor, prunelor de prin copaci, ori ale viţei de vie ce ocupa o mare parte din teren. Prunele pentru ţuică şi strugurii pentru vin erau la mare preţ peste tot în lumea satului, iar gospodăria aceea era dedicată cu preponderenţă acestor îndeletniciri agricole. Avea Bunicul în pivniţă şi în şură câteva butoaie de mărimi diferite pentru aceste licori bahice. Cealaltă parte a terenului, cam jumătate, era folosită pentru legume şi zarzavaturi (am văzut acolo, în treacăt, roşii, ardei gras, varză, cartofi, fasole verde, căpşuni şi zmeură) şi pentru porumb pentru păsări, care atunci, la sfârşitul lui august, era mai înalt decât noi.

Ce ne-a atras atenţia imediat şi ne-a plăcut extraordinar de mult a fost culoarea pământului. Un humus negru şi gras ne încânta privirile de printre rândurile de legume, porumb ori viţă de vie. Nu eram eu cea mai în măsură să apreciez calitatea pământului, neavând absolut nici o experienţă în această privinţă, alta în afara creşterii unor plante în apartamentul nostru de la bloc, dar simţeam că acela era unul cu adevărat bun. Mă uitam la pământul negru şi afânat şi-mi spuneam că aşa vroiam să fie şi în Grădina noastră: bogat şi harnic, bun şi hrănitor. Am intrat apoi în livada de pruni care fusese proaspăt cosită, iar Bunicul tot scutura de zor nevoie când un copac, când altul, la îndemnul Bunicii, care tot insista spre noi să culegem prune şi să mâncăm. Mai mult, când a văzut că noi suntem atât de reţinuţi, s-a aplecat ea însăşi şi a adunat o mulţime de prune direct în poalele şorţului pestriţ, pe care îl purta legat peste capotul ei bleumarin. „Haideţi, luaţi, maică, veniţi şi culegeţi. Mergem apoi  să le spălăm şi vi le dau într-o pungă, la drum”. Degeaba îi tot spuneam eu să nu se deranjeze că nu este nevoie, ea stătea aplecată de mijloc şi culegea din iarba deasă prunele scuturate de Bunic. 

Inspectând pas cu pas fâşia lungă de teren, am constatat că aceasta  era structurată astfel:

-          în faţă erau casa şi curtea principală cu florile şi fântâna;

-          după ele era o curte în care se regăseau depozitul de lemne pentru iarnă, coteţele de păsări şi hambarul pentru porumb;

-          urmau şura şi grajdul, construite de-a curmezişul, ca o delimitare, iar dincolo de ele era încă o zonă îngrădită pentru animale;

-          se continua cu grădina de legume, de zarzavaturi şi lanul de porumb,

-          apoi urma o zonă cu viţă de vie;

-          continua livada de pruni şi alţi pomi fructiferi;

-          şi se încheia cu o încă o zonă cu viţă de vie. 

Proprietatea era mărginită în capătul cel mai îndepărtat, dincolo de gard, de un câmp larg, verde, curat, tocmai cosit, ce urca lin pe culmea unui deal, în vârful căruia se ridicau înspre cer zidurile unei mănăstiri. Crucea de pe turlele ei marca acolo un loc sacru. Cineva, demult, un ctitor de biserică, cunoscător şi simţitor de energii sfinte, benefice şi protectoare, hotărâse că acolo era locul potrivit în mijlocul căruia se putea înălţa un locaş de închinare lui Dumnezeu. Ei bine, chiar acolo, gard în gard cu Casa Domnului, era grădina bunicilor. Oare aceea avea să fie Grădina noastră, cea mult căutată? Nu ştiam. De fapt, la momentul vizitei, eu aproape că nu observasem această proximitate. Revederea şi rememorarea ulterioară, precum şi discuţiile cu Adrian, mi-au revelat acest aspect cu adevărat impresionant. 

Eu mă ţinusem după ei, prin grădină, fotografiind oarecum cam fără chef şi fără prea mare interes, ba chiar cu o stare incipientă de iritare. Mă dezamăgise aspectul acela învechit, bătrânicios şi încremenit în timp al interiorului casei. Încă simţeam în nări mirosul acela greu din camerele prin care trecusem, un miros stătut de haine vechi, de funingine şi lenjerie de pat, de mobilier antic, de tămâie şi ulei ars, ori de ceară topită, scursă din lumânări încovoiate, uitate prin căni, pe mese, ori la capătul patului. Era un miros impregnat în pereţi, în mobilă, în duşumelele acoperite de preşuri împletite şi de covoare, în perdelele simple agăţate la geamuri, în florile muşcatelor de la ferestre, în icoane, în candelele înegrite de fum şi în calendarele ortodoxe îngălbenite, lipite pe pereţi pe lângă tocurile uşilor. Mi-a plăcut însă prezenţa icoanelor peste tot, în toata casa. Erau cel puţin câte trei-patru în fiecare încăpere. Mai noi sau mai vechi, mai modeste, ori de factură mai modernă, ele ne aminteau şi ne vorbeau din fiecare cameră, din fiecare ungher, despre Dumnezeu: Cina cea de taină, Naşterea Domnului, Sfânta Treime, Maica Fecioara Maria, Iisus în diferite ipostaze, dar şi alti Sfinti. Până şi în baie era una: Maica Domnului cu Pruncul în brate, înconjurati de porumbei albi (Sfantul Duh) şi de flori albe de crin (Imaculata Buna Vestire).

Am trecut prin grădină destul de absentă, fotografiind mai mult de amorul artei. Mă simţeam încordată şi o atitudine de rezistenţă se instala în mine, făcându-mă să mă detaşez de scopul vizitei şi de orice preocupare faţă de proprietate. Părea că undeva, în sinea mea, adjudecasem: „nu-mi place”. Deci, ce rost mai avea să mă agit întrebând, căutând cu privirea, investigând, fiind atentă la detalii. Vroiam doar să plecăm. Aşteptam însă tăcută, cu răbdare, ca discuţiile să se încheie de la sine şi să ne retragem politicos, mulţumind gazdelor pentru bunăvoinţă şi amabilitate.

Totuşi Adrian se arăta foarte interesat de toate amănuntele. Punea întrebări şi explora totul cu mare atenţie. Ne-am întors din grădină, trecând pe lângă tufele de căpşuni şi pe lângă rugii de zmeură şi am fost invitaţi din nou în casă, la masă, să mai vorbim. Mie mi se părea cam fără rost să mai pierdem timpul pe acolo, dar nu puteam să fiu nepoliticoasă. M-am eschivat cu tact şi am rămas afară cu Bunica vorbind despre pisici, despre flori şi despre alte flecuşteţuri, în timp ce Adrian a intrat cu Bunicul în bucătărie. În faţa unui pahar de vin alb-gălbui, din care Adrian n-a putut să bea pe motiv de „conducător auto”, au discutat câteva aspecte privind actele de proprietate, cadastru, intabulare, internet, orientare faţă de soare, îmbunătăţiri care trebuie aduse casei, dotarea cu mobilă, cu sobe, cu panouri solare şi altele.

Afară, în faţa casei, Bunica îmi punea întrebări, curioasă.

„Aveţi părinţi?”

„Da, avem.”

„Câţi ani au?”

„68.”

„Ei.... tineri, tineri.... când aveam eu 68...” – continuă ea, rămânând cu vorba neterminată şi cu ochii privind în gol, părând că încerca să facă o introspecţie adâncă spre tinereţea anilor ei din urmă, când încă mai era în putere, când încă mai avea vise şi planuri pentru viitor, când încă mai contau multe din viaţa aceasta. Nu se simţeau regrete, ci doar o nostalgie după tinereţe. Acum părea că cele ale vieţii nu mai aveau prea mai multă importanţă dincolo de bucuria simplă, adusă de fiecare zi trăită în plus peste ziua de ieri.

„Da’ copii aveţi?”

„Da, avem.”

„Da? Că păreţi atât de tineri, maică, de nici n-aş fi zis! Şi cât de mari sunt?”

„Mărişori…” - i-am răspuns eu evaziv, nedorind să dezvolt subiecte personale cu ea. De aceea am abătut imediat discuţia spre diversele aspecte legate de casă şi grădină.

Stând aşa de vorbă, la un moment dat am observat în curte două detalii semnificative, ce mie mi s-au părut extraordinare şi demne de a fi menţionate aici. Mai întâi am văzut că în jurul casei era turnată o placă lată de beton, cam de un metru, ca un trotuar la baza zidurilor. La capătul dinspre bucătărie am observat inscripţionată în ciment, cu litere de mână, arcuite şi frumos rotunjite, o dată calendaristică: 22 august 2002. Nu-mi venea să cred. Era chiar data noastră aniversară, mai puţin anul, fireşte. Am întrebat-o pe Bunica ce-i cu data aceea: „Eu am scris-o cu un băţ, maică. Atunci am turnat cimentul ăsta în jurul casei”. Am întrebat-o:„Ştiţi că ieri s-au făcut 13 ani de când aţi scris data asta în ciment?” M-a privit surprinsă şi a început să râdă: „Ei, dar eu nici nu mai ştiu ce dată am trecut acolo, că nu mai ţin minte, maică, şi nici nu mai văd bine.” Apoi a continuat cu o voce gânditoare, mai mult ca pentru sine: „Chiar aşa? Au trecut 13 ani?...”

Apoi atenţia mi-a fost atrasă de un alt detaliu observat într-o parte a clădirii: o stea mare, cu şase colţuri, făcută din şipci înguste de lemn. Era agăţată de un cui, pe un perete exterior al casei. Peste ea atârna o sită ţărănească de mălai. N-am mai întrebat-o pe Bunica ce era cu steaua aceea, căci părea a fi un simbol folosit de colindători iarna, de  sărbători. Însă steaua aceea era uriaşă!! Cercul în care putea fi circumscrisă era de aproximativ un metru. Imposibil de trecut cu vederea. Chiar ostentativă, aş putea spune. Steaua aceea avea şi ea un mesaj ascuns pentru noi. Acasă, în dormitor, aveam agăţată de lustră o figurină făcută din ţevi subţiri de cupru, care ilustra două piramide unite la bază, având vârfurile opuse. Un octogon. Adrian studia de ceva vreme efectele formei piramidei şi experimentase cu mai multe dimensiuni de piramidă, unele cumpărate, altele manufacturate chiar de el (cu un mic ajutor din partea mea şi a unui prieten). Când stăteam în pat şi priveam în sus, către lustră, octogonul acela mi se înfăţişa sub imaginea stelei cu şase colţuri. Vă daţi seama acum de ce am tresărit aşa când am văzut steaua pe peretele casei bunicilor.

Din păcate, când am încercat să fotografiez cele două detalii remarcabile, care pe mine mă impresionaseră atât de mult, respectiv data inscripţionată în ciment şi steaua cu şase colţuri, am constatat că bateria aparatului meu de fotografiat se consumase. Oricât am încercat să-l mai resuscitez, oprindu-l şi repornindu-l de câteva ori, aşa cum mai făcusem altă dată în astfel de situaţii, n-am mai reuşit cu nici un chip să mai fac vreo poză. Am resimţit un mare-mare regret, dar nu mai aveam ce face. Trebuia să păstrez aceste detalii doar în memorie, ca pe două repere importante. Simţeam că aveau un rost.

După un timp Bunicul şi cu Adrian au încheiat discuţia şi au ieşit afară amândoi cu un aer de mare satistacţie în priviri. Eram, în sfârşit, gata de plecare. Despărţirea de ei a fost ca de bunicii noştri. Aşa cum ne întâmpinaseră, aşa ne-au şi condus. Cu voioşie, cu blândeţe şi cu o caldă binecuvântare mai presus de cuvinte.

Am ieşit din curte zâmbind încordată. Am urcat în maşină, am pornit, dar Adrian şi-a amintit să verificăm dacă în zona aceea aveam semnal de Vodafone. Aşa că am oprit cam după vreo 20 de metri. După verificarea semnalului, Adrian m-a întrebat simplu: „Ei, cum ţi se pare, pisicuţ?” Ca obicei, el ştia deja ce simţeam. Fără cuvinte, fără explicaţii. Parcă ştia că, în privinţa impresiilor faţă de casă, de data aceea păream ca nu eram în acord cu el. Simţea. Mai mult decât atât, simţea că manifestam o puternică rezistenţă, în pofida faptului că nu mă exprimasem în nici un fel. 

Îmi dădeam seama că lui îi plăcuse. Puteam identifica şi motivele. Puteam enumera care erau aspectele pozitive şi care erau cele negative. Totuşi, fără să fiu perfect conştientă de motivul real, proclamasem ferm în sinea mea că nu-mi place. Îmi conştientizam starea aceea de maximă încordare şi iritare, dar, în acele momente, refuzam să privesc dincolo de ea. Eram ca un arc tensionat. Adrian mă invita cu blândeţe şi totodată cu o curiozitate firească să-i spun ce părere am, cu bune şi cu rele, iar eu nu puteam să-i spun nimic.

Treptat, pe măsură ce ne-am îndepărtat de satul acela, încordarea mi s-a atenuat. Pe drum, Adrian mi-a împărtăşit impresiile lui. Fără concluzii, fără aşteptări, fără proiecţii. Asta m-a ajutat să mă detaşez. Vocea lui caldă, cuvintele simple şi atitudinea lui răbdătoare şi înţelegătoare m-au relaxat deplin.

Am ajuns la pensiunea Any după aproximativ două ore de condus. Am mâncat, apoi am ieşit la o plimbare pe dealuri. Petrecusem prea multe ore în maşină în ziua aceea şi simţeam în corpuri o energie înţepenită care se cerea eliberată în natură. Aerul răcoros de seară, adierea uşoară şi plăcută a vântului pe deasupra satului, liniştea înnoptării care se aşternea peste câmpuri, paşii noştri perechi pe drumeagul acela răscolit de roţile tractoarelor şi ale utilajelor agricole ce recoltaseră dealurile din jur, ne-au adus relaxarea şi pacea atât de necesare unui somn bun şi odihnitor. Era 23 august, iar a doua zi urma să plecăm de la pensiunea aceea. 

Mai aveam două zile libere - luni şi marti, 24 si 25 august. Ne-am hotărât ca în prima zi să pornim către staţiunea în care aveam „cartierul general” pentru o gură de aer montan şi o plimbare binefăcătoare, iar în următoarea zi să ne îndreptăm spre casă. Ceea ce am şi făcut. Ne-am plimbat, am vorbit, am plănuit şi am decis să punem energiile în mişcare şi să vedem ce se întâmplă. Procesul trebuia să se desfăşoare în ambele sensuri: nu numai noi să descoperim realitatea existentă care se potrivea cel mai bine viselor noastre, ci şi să ne adaptăm visele la realitatea concretă, iar apoi s-o transformăm, modelăm şi îmbogăţim prin propriile noastre puteri creatoare.

Din Grădina lui Dumnezeu: 18.01.2016

***