Grădina lui Dumnezeu (13) - Un telefon surpriză

Cele două săptămâni de concediu din iulie 2015 se terminaseră fără să ne fi găsit Grădina. Am ajuns în Bucureşti cu o stare de spirit amestecată. Pe de o parte eram mulţumiţi de toate experienţele de care avuseserăm parte şi de toate informaţiile şi învăţăturile cu care rămăseserăm de pe urma acelei călătorii, pe de altă parte eram uşor dezamăgiţi. De fapt, eu eram aşa. Adrian rămăsese echilibrat şi centrat în flux, privind mai degrabă în perspectivă, fără ataşamente faţă de aşteptările iniţiale. Dar copilul din mine era necăjit. Plecasem la drum entuziasmată, gândindu-mă că mai aveam de stat în Bucuresti cam până spre sfârşitul anului. Se părea, însă, că planul acela nu era menit să se împlinească. Eram atât de dezamăgită încât pierdeam din vedere că eram abia la mijlocul anului şi că până la sfârşitul lui se putea întâmpla orice şi oricand. Totuşi îmi conştientizam starea şi înţelegeam că trebuie să mi-o depăşesc cât mai repede, nu atât pentru că nu-mi plăcea cum mă simţeam, cât pentru a fi capabilă de recalibrările care impuneau.

După peregrinările noastre provinciale prin mijlocul naturii, pe drumuri rurale de sate retrase şi liniştite şi printre oameni atât de diverşi, unii binevoitori, amabili, ospitalieri şi prietenoşi,  alţii suspicioşi, ori anofelici, întoarcerea în capitală, după o absenţă de două saptămâni, ni s-a părut sufocantă. Canicula extremă, cu temperaturi ajunse din nou la cote alarmante, chiar de peste 40 grade Celsius, oboseala drumului, reconfruntarea cu haosul oraşului, dezamăgirea şi tristeţea că încă nu ne găsiserăm Grădina, plus gândul că se sfârşise concediul şi că, după el, urma întoarcerea la serviciu, cu tot ce însemna asta, erau factori care făceau ca aerul să mi se pară irespirabil şi apăsător.

Priveam înapoi şirul tuturor evenimentelor derulate pe parcursul celor două săptămâni şi realizam amândoi că beneficiasem de ajutor divin la tot pasul. Am fost lăsaţi să explorăm, să învăţăm, să înţelegem, dar ne-au şi fost revelate aspectele importante de care depindeau deciziile noastre. Seria de sincronicităţi, oamenii întâlniţi, discuţiile şi relaţionările de care am avut parte în acel periplu estival ne-au adus în centrul atenţiei tot ce aveam nevoie ca să ne putem da seama încotro este mai indicat să mergem. Totuşi nu ne-am pierdut din vedere nici propriile abilităţi co-creatoare. Ştiam că aveam capacitatea de a transforma orice loc ne-am fi ales în Grădina mult visată. Ştiam că era suficient doar să ne oprim asupra uneia din proprietăţile care se apropia cât mai  mult de imaginea pe care noi o aveam în minte pentru ca apoi, prin acţiunea energiilor noastre de manifestare, să facem din ea un cuib confortabil, plăcut şi protector pentru anii care urmau. Ştiam că semnele întâlnite în cale ne orientau paşii înspre cea mai bună alegere pentru noi. Însă mai ştiam şi că puteam să transformăm, în orice moment, orice alegere care ni s-ar fi părut potrivită, în cea mai bună alegere pentru noi, pe termen lung. 

În lumina acestor idei, ne-am bazat deciziile atât pe intuiţiile noastre, cât şi pe experienţa rezultată în urma tuturor călătoriilor. Totuşi, deşi ştiam că totul a servit celui mai înalt bine al nostru, trebuie să recunosc că aş fi preferat ca drumul acela să se fi terminat cu o alegere. Întoarcerea în Bucureşti am resimţit-o epuizantă. Entuziasmul meu era la pământ. Speranţele abia pâlpâiau. Încrederea privind finalizarea acestui proiect până la sfârşitul anului îmi era serios afectată. Gândul că în primăvara următoare nu ne-am fi putut apuca de culturile pe care abia aşteptam să le începem mă deprima. Asta însemna că o mare perioadă din anul agricol ulterior era irosită şi că urma să ne bazăm mai mult pe rezerve şi cumpărături. Noi ne doream să devenim chiar din primul an aproape integral autosustenabili din propria grădină, iar asta părea să nu se împlinească. În plus, se contura din ce în ce mai mult perspectiva de a fi nevoită să mai rezist mai mult de o jumătate de an, până în primăvara-vara anului următor, într-un mediu profesional ce devenise în ultimul timp deosebit de stresant, nemulţumitor, apăsător şi chiar ostil.

Plecasem în acel concediu cu o oarecare detaşare de locul meu de muncă şi de tot ceea ce el presupunea. Îmi amintesc acum că, în ultima zi de lucru de dinaintea acelui concediu, am avut un sentiment de eliberare, de evadare. Îmi strângeam energiile de peste tot şi mă eliberam de toate constrângerile şi presiunile la care fusesem supusă zi de zi prin prisma atribuţiilor de serviciu. Ieşirea din clădire, la sfârşitul programului, am simţit-o ca o plecare dintr-un loc străin cu care nu mai aveam nimic în comun. În ziua aceea însorită vântul adia uşor, fluturând pe stradă frunzele îngălbenite şi scuturate de caniculă. Am rămas în minte cu tabloul acela pe care l-am perceput ca pe un decor de toamnă târzie şi pustie. Era un tablou în care nu mă mai regăseam. Sperasem că, găsindu-ne Grădina, după întoarcerea din concediu, aveam să mai lucrez acolo doar vreo trei-patru luni, până fix înaintea mutării. Sufletul meu se calibrase pe acest termen. Abia aşteptam să-mi pot investi eforturile, timpul şi încrederea în ceea ce-mi făcea plăcere şi să mă îndepărtez de ceea ce mă storcea de energie, de bucurie şi de speranţe. Iată că lucrurile se prefigurau altfel, iar gândul că trebuia să mă reconectez cu tot agrenajul problemelor de la serviciu mă copleşea. Mă simţeam obosită, vlăguită, demotivată şi total dezinteresată. Dar n-aveam încotro. Aşa că, după concediu, mi-am reluat atribuţiile profesionale fără nici o tragere de inimă. Următoarele două săptămâni am funcţionat aproape pe pilot automat, cu mult autocontrol şi auto-observare. Nimeni nu trebuia să bănuiască nimic.

Despre planurile noastre şi despre ceea ce am făcut în acea călătorie de căutare a Grădinii nu puteam vorbi decât unui grup foarte restrâns de prieteni care aveau aceleaşi interese, predispoziţii şi preferinţe ca şi noi în materie de viitor. Şi ei, ca şi noi, doreau retragerea din oraş şi plănuiam împreună să ne adunăm cumva în aceeaşi zonă geografică. Să ne fim aproape unii altora, să ne susţinem reciproc şi să ne ajutăm la integrarea şi adoptarea noului stil de viaţă. Primul pas însă avea să fie făcut doar de noi doi. Prietenii noştri erau încă prinşi în diverse scenarii de viaţă, iar ei aveau încredere în modul nostru vizionar de a aborda lucrurile şi oarecum se bazau pe discernământul nostru în privinţa găsirii celei mai potrivite locaţii în care urma să ne mutăm toţi, rând pe rând, aşa cum ne era planul.

Ne-am întâlnit cu ei la scurt timp după ce ne-am întors şi le-am povestit experienţele noastre, detaliindu-le atât aspectele importante, cât şi pe cele comice. Ne-am dat seama că şi ei au resimţit aceeaşi dezamăgire pentru modul în care se finalizase acea etapă a căutărilor. În plus, în comparaţie cu noi, ei erau mult mai puţin pregătiţi pentru această mutare. Dacă noi am fi putut să ne mutăm chiar şi peste noapte, în cazul în care am fi avut locul găsit şi amenajat, cu ei lucrurile nu stăteau chiar aşa. Fie mai aveau unele probleme de rezolvat în vieţile lor urbane, fie erau angrenaţi în anumite evenimente din care nu puteau sau nu doreau încă să se extragă, ori, pur şi simplu stăteau în expectativă, informându-se asupra tuturor implicaţiilor acestei mutări. În consecinţă, Adrian şi cu mine aveam să fim pionierii acestei aventuri şi spărgătorii de gheaţă pentru toţi cei care urmau să ni se alăture ulterior. 

În următoarele zile am reluat investigarea anunţurilor imobiliare pe internet. Curiozitatea care ne caracterizează pe amândoi, spiritul exploratoriu, dar şi cel practic şi pragmatic, ne-au împins să căutăm şi în alte zone ale ţării. Ne-au încântat multe imagini, multe descrieri şi preţuri deosebit de atractive şi chiar am fost la un pas de a porni şi a viziona unele locuri. Ne-am oprit totuşi la timp, înţelegând că erau doar ispite frumoase care ne deturnau de la direcţia noastră.

O astfel de ispită a fost şi un telefon primit la începutul lunii august de la nişte prieteni cu care, cu un an în urmă, începuserăm o discuţie despre o potenţială alăturare într-un astfel de proiect. Ei, un cuplu tânăr cu copil mic, îşi cumpăraseră în vara anului 2014 un teren pe care aveau să-şi construiască o casă. Mai exact, aveau contract cu o firmă care se ocupa cu relocarea caselor maramureşene din bârne de lemn, cu recondiţionarea şi refinisarea acestora. Credeau atunci că aveau să se mute în câteva luni, până la sfârşitul anului 2014. Se pare însă că planurile le-au fost date peste cap de tot felul de probleme legate de lucrările de construcţie. Acestea aveau să se lungească pe mai mult de un an. Legătura cu ei în acel interval a fost sporadică. August 2015 i-a găsit tot în Bucureşti, cu casa tot neterminată. Drumurile multe pe care le-au făcut în acest răstimp pe proprietatea lor, dormind într-un garaj bine amenajat pentru locuitul temporar în vederea supravegherii lucrărilor, i-au făcut să-şi dea seama că se simt cam singuri şi stingheri în satul acela. Aveau nevoie să aibă în apropiere prieteni şi oameni asemănători lor, cu care să formeze un grup şi un egregor puternic şi stabil în faţa provocărilor generate de viaţa la sat şi de interacţiunile cu sătenii.  Ne doreau pe noi aproape de ei, însă drumurile noastre păreau să nu coincidă cu ale lor.

Telefonul ne-a surprins. Venea după un an de tăcere aproape deplină. Se ivise o oportunitate:  vânzarea unei case în apropierea lor. Am fi putut să dăm o fugă în weekendul următor să vedem despre ce era vorba. Totuşi ne-am dat seama că locaţia nu era cea mai bună faţă de ceea ce noi aveam în vedere pentru următorii ani. Zona era foarte importantă pentru noi. Motivele erau foarte clare şi deloc de neglijat. Trebuia să punem în balanţă foarte mulţi factori de influenţă a vieţii noastre şi să alegem soluţia care avea să-i acomodeze cât mai bine pe toţi. Stabilisem că era mai bine să facem concesii în alte privinţe, decât să alegem o altă zonă. Telefonul acela a avut darul de a ne întări şi mai mult convingerile şi de a ne fixa şi mai bine pe traiectoria noastră. A funcţionat ca o fereastră deschisă către o privelişte ispititoare, dar care venea la pachet cu anumite probleme insurmontabile în viitor. Aşa că i-am anunţat asupra intenţiilor noastre şi le-am urat succes mai departe în finalizarea casei şi în mutarea lor. Recomandarea lui Adrian de a se orienta totuşi spre o nouă achiziţie dintr-o altă zonă, dacă mai aveau resurse suficiente, i-a surprins şi i-a descumpănit un pic. La acel moment  nu mai aveau ce face, trebuiau să meargă înainte pe calea începută şi să facă toate demersurile necesare pentru a crea acolo un mediu de trai potrivit lor, pe termen lung. Timpul avea să ne ofere tuturor confirmări…

Noi mai aveam disponibile pentru căutări încă patru zile libere la sfârşitul lunii august. Eram pregătiţi pentru o nouă expediţie. Adrian selectase două proprietăţi. Din poze şi din descrierile postate pe internet, promiteau să fie interesante. Pe măsură ce zilele treceau şi ne apropiam de weekendul respectiv starea de spirit ni se îmbunătăţea progresiv. Entuziasmul creştea zi după zi, încrederea revenea, iar speranţele ni se conturau din nou, din ce în ce mai bine, făcându-si loc spre inimile noastre prin crustele de neîncredere, dezamăgire şi oboseală. Acestea din urmă aveau să se transforme treptat în voaluri fine şi transparente, apoi în fire neînsemnate de abur, disipându-se în cele din urmă dincolo de percepţiile noastre. 

Din Grădina lui Dumnezeu: 10.01.2016

***