Grădina lui Dumnezeu (22) - Demisia de pe Titanic

„Bună ziua,

Luând în consideraţie faptul că astăzi este o zi ploioasă, este marţi 13 şi că mercur este retrograd, toate semnele îmi arată că azi este momentul cel mai potrivit pentru a vă înainta demisia mea.  Vă rog sa efectuaţi toate demersurile care se impun în consecinţă.

Multumesc”

Aşa mi-am informat eu şefii că demisionez.

Era o zi ploioasă de marţi de după o zi de luni la fel de ploioasă, în care ultima picatură îmi umpluse paharul. Eram la finalul unei telenovele ce începuse în urmă cu aproximativ un an. Aproape în fiecare zi se turna un nou episod plin cu de toate, precum shaorma: cu dulce şi picant, ori cu iute şi sărat, cu vanilat şi parfumat, ori cu amar şi sălciu, sau, pur şi simplu, cu chestii fără gust. Seara, după ce mă întorceam acasă, îi povesteam lui Adrian episodul zilei, iar scenele pline de suspans, cele horror, ori scenele picante făceau deliciul comentariilor noastre. El m-a susţinut şi m-a încurajat în tot acest răstimp, reuşind să mă menţin destul de bine în starea de detaşare şi echilibru. 

 Însă, la un moment dat, acţiunea a fost escaladată către un anumit punct critic. Ajunsesem într-o stare de supraplin. Ori filmul ajunsese să aibă un scenariu insuportabil, ori celelalte personaje îşi luau rolul prea în serios şi prea făceau exces de zel, ori mie mi se epuizaseră toate rezervele de răbdare, înţelegere şi toleranţă de care dispuneam. 

O influenţă certă a avut-o, desigur, şi faptul că deja ştiam că se apropia clipa în care oricum trebuia să-mi anunţ demisia. Planul de a ne muta spre sfârşitul lui noiembrie impunea depunerea demisiei înainte cu cel putin 20 de zile lucrătoare, aferente perioadei de preaviz. De aceea, în ultimul timp, mă eliberasem de aproape orice constrângere şi teamă în aşa măsură, încât mă manifestam mult mai liberă şi cu mai mare largheţe faţă de tot ceea ce nu-mi mai făcea plăcere.  Comunicarea şi colaborarea mea cu cei care încercau să-mi impună ceva, orice, în mod insidios, ori să mă  limiteze în vreun fel, se derulau deja sub alte auspicii. 

Eu fusesem oricum, şi până atunci, un angajat atipic. Deviasem de nenumărate ori, de câte ori mi se întrezărea ocazia, de la comportamentul de roboţel pe care organizaţia încerca permanent să ni-l inoculeze prin tot felul de cursuri, şedinţe, sesiuni de evaluări, examinări, certificări. Apelasem cât se putea de des la limbajul informal, cât mai personal, evitând la maximum formulele specifice înscrise în tiparul impus de dresajul corporatist. Marea mea senzitivitate şi empatie m-au ajutat în decursul timpului să sesizez uşor până unde mă puteam desfăşura în conformitate cu construcţia mea interioară şi când era cazul să mă repliez în rândul soldăţeilor de plumb, pentru a nu-mi atrage consecinţe nefaste. Am jonglat astfel ani la rând. Cu acest fel de-a fi al meu, un pic libertin, un pic jucăuş, dar sincer şi păstrând totuşi limitele bunului simţ, am adunat în jurul meu un anumit capital de simpatie, devenind un fel de portavoce a atitudinii pe care mulţi o împărtăşeau, dar pe care nu aveau curajul nici să şi-o asume şi nici să o manifeste.

 

Eu reprezentam acea parte a lor care se opunea cât de cât sistemului şi manifestam curajul de a-mi exprima opiniile deschis. Cu tact, uneori franc, alteori cu umor metaforizat în pamflete versificate, cu îndrăzneală, ori cu subtilităţi versatile. Un curaj absurd ar putea spune unii, ori un curaj frumos şi nebun, cum ar spune alţii, dar, cu certitudine, unul care aducea o pată de culoare pastelată în tabloul acela şters, anost, cenuşiu, pe care destui se străduiau să-l picteze cât mai tern şi la a cărei compoziţie mecanică, geometrică, închistată şi robotizată eram şi noi dresaţi să participăm. Dar ni se cerea să participăm nu oricum, ci cu implicare proactivă, susţinută, cu autodeterminare şi automotivare, ba chiar şi cu maxim de entuziasm. Câteva accente ale atmosferei de zen profesional pe care o experimentam în ultimul timp am surprins în vreo două însemnări de pe blogul meu, aici  La serviciu în stare de zen şi aici  „Agenturili” străine şi zen-ul de serviciu .

Dacă nu ar fi fost conjunctura aceasta extraordinară a vieţii privind mutarea în Grădina noastră într-o altă localitate, cu siguranţă aş fi adoptat o atitudine mai rezervată şi mai conformă cu mediul, pentru a putea rezista cât mai mult în interiorul structurilor lui. Însă, în ultimul timp, nu mai eram atât de constrânsă de necesitatea de conformare, pe care instinctul de supravieţuire o transforma în nevoie intrisecă, de bază, în interiorul majorităţii angajaţilor instituţiei. Devenisem mult mai degajată şi mă exprimam mult mai deschis, comportament care, bineînţeles, nu putea trece neobservat şi nici prea tolerat. Cum nimeni nu bănuia care erau motivele care mă eliberau pe mine de măştile specifice locului de munca, atitudinea mi-a fost interpretată de unii ca pe o extravaganţă plăcută şi, pe alocuri, binevenită, fiind tolerată şi chiar încurajată de anumiţi şefi, dar asta doar pentru că eram unul din angajaţii care aveau rezultate profesionale foarte bune, numărându-mă constant printre performeri. Alţii, însă, au interpretat acest mod al meu de a fi, mai puţin convenţional, ca fiind o nepermisă independenţă, o ieşire neautorizata din rând, un atac la autoritatea lor, care era şi aşa şubredă şi menţinută doar artificial prin titulatura funcţiei lor. Aceştia din urmă au recurs la aplicarea unui tratament preferenţial, special, din cauza căruia trebuia să fiu mereu atentă, în gardă şi să-mi iau anumite măsuri de precauţie. 

Mergeam, aşadar, pe bârnă. Pentru mine era, pe de-o parte amuzant şi incitant să mă abat de la confomismul general şi gri, dar, pe de altă parte, era destul de obositor şi provocator să mă menţin mereu în stare de alertă faţă de unele persoane. Cert este ca locul meu de muncă nu mai era ceea ce fusese. Vremurile bune trecuseră cam de multişor, ca şi oamenii de valoare, aceia care îşi dovediseră calităţile interioare ale sufletelor lor mai presus de cele trecătoare, aferente statutului de docili angajaţi ai instituţiei. Nu-mi mai plăcea stilul acela nou de lucru. Pe deasupra tuturor plana o permanentă stare de tensiune, de stres şi de iminenţă, amplificată de nenumăratele modificări ale regulamentelor interioare, testărilor şi scadenţelor pripite, mereu în contra timp, ale diferitelor activităţi. 

 

Nu mă mai încălzea nici măcar faptul că lucram singură la etajul clădirii, într-un birou mare şi frumos, izolată de agitaţia şi vacarmul de fiecare zi din clădire. Din cei 11 ani de când mă angajasem acolo, în ultimii 9 ani îmi desfăşurasem activitatea numai în acel birou atât de râvnit de atât de mulţi în decursul timpului şi pentru care fusesem atât de invidiată. Era “turnul meu de fildeş”, cum îl denumise cineva la un moment dat şi era, cu adevărat, un privilegiul de care prea puţini angajaţi cu funcţii de execuţie se puteau bucura. Biroul acela îmi oferise un spaţiu mare şi liniştit, intim şi plăcut, decorat de mine cu flori şi câteva efecte personale (foarte puţine, nefiind permise de politica de imagine a organizaţiei), în care lucram cu plăcere şi în care mă simţeam bine. Şi oricine intra în biroul meu trăia o stare de calm, de  relaxare şi de încredere. Energia prezenţei mele umpluse încăperea şi o amprentase atât de bine, încât era resimţită de toţi cei care îi treceau pragul. Creasem o altă atmosferă, diferită de tot restul. Precum o altă lume. Apoi extinsesem treptat această energie caldă, liniştită, echilibrată şi binevoitoare şi în restul clădirii. Împreună cu celelalte colege cu care dovedeam compatibilitate, lucram zi de zi la starea de bună dispoziţie şi de relaxare a fiecărui suflet care intra pe uşă. Iar acoperişul clădirii, care avea în centru lui o cupolă din sticlă, precum a unei sere, în formă de piramidă, avea şi el un aport important în echilibrarea energiilor din interiorul acelor pereţi în care am lucrat toţi cei 11 ani de la angajarea mea acolo. 

Povestea ajunsese însă la final. Deşi aş mai fi putut amâna cu aproximativ o săptămână înaintarea demisiei, ziua de 12 octombrie mi-a oferit un ultim argument pentru a mă decide mai devreme. După ce i-am povestit seara, acasă, lui Adrian, el m-a încurajat să fac acest gest chiar a doua zi, pe 13. Am glumit amândoi pe baza acestei sincronicităţi. Numărul 13 ne apăruse deja de mai multe ori ca reper al unor schimbări majore, iar atunci ne servea din nou, în mod uimitor, la marcarea încă a uneia. Am făcut câteva calcule şi ne-am dat seama că Universul se învârtise astfel încât să potrivească lucrurile chiar mult mai bine decât le gândiserăm noi iniţial. Da, eram împăcată cu asta. Eram chiar uşor nerăbdătoare să se termine odată şi să ne putem vedea mai departe numai de drumul nostru. 

A doua zi a fost o zi ploioasă şi rece de toamnă, ca la carte. Bătea vântul, oraşul era aglomerat şi plin de maşini, traficul era blocat în marile intersecţii, configurând un haos de nedescris peste întreaga capitală. În drum spre serviciu am luat un maxi taxi care, prins în blocajul traficului, mergea ca melcul. Prima porţiune a drumului, de aproximativ trei staţii, a parcurs-o într-o jumătate de oră, în loc de cel mult 10 minute, cât ar fi durat în mod obişnuit. Mergea un metru, se oprea. Mai înainta un pas-doi, iar se oprea. Aceasta situaţie a creat o conjunctură extraordinară, de care şi astăzi mă mir, prin care Dumnezeu încerca să-mi atragă atenţia asupra unui anumit lucru: consemnul nostru - pasărea colibri. 

Vă mai amintiţi, poate, că stabilisem acest consemn cu Dumnezeu ca reper al confirmărilor din partea Lui că mergeam pe calea cea bună, că acela era pasul corect, că acela era momentul potrivit. Ei bine, în dimineaţa aceea nu cerusem semnul, nu cerusem confirmarea, însă EL s-a gândit că am nevoie de o astfel de încurajare şi susţinere şi mi l-a trimis. Paralel cu microbuzul în care eram, exact în dreptul ferestrei pe care priveam afară, a ajuns un autoturism alb pe care era inscripţionat un slogan de marketing pentru vânzari de produse naturiste, precum şi sigla firmei respective. Sigla era uriaşă, lipită pe întreaga caroserie a maşinii, şi reprezenta mai multe figurine colorate în nuanţe pastelate. Figurinele erau păsări colibri! Vă daţi seama cât de uimită am fost. Cu atât mai mult cu cât maşina aceea a mers pe banda alaturată, în paralel cu maşina în care eram eu, aproape două staţii, înaintand la fel de greu în trafic. Era imposibil să o ratez. Ne-a depăşit abia în apropierea intersecţiei următoare, unde s-a descongestionat banda pe care ea rula. Dumnezeu îmi vorbise cât se putea de explicit. “Sunt lângă tine! Ai încredere. Este bine ce faci.”

Aşa că, ajunsă la birou, am expediat mesajul de mai sus, cel cu care am început acest capitol. A urmat o tăcere mormântală. Linişte deplină. Consternare. După un timp au început telefoanele. Şi email-urile. “Am o altă perspectivă” a fost răspunsul meu scurt, care nu permitea alte comentarii. 

Demersurile standard impuse de o astfel de situatie au început chiar de a doua zi, o zi de mare sărbătoare, ziua Sfintei Paraschieva. Bifarea Notei de lichidare, predarea bunurilor, obiectelor de inventor şi a altor echipamente specifice de muncă s-au derulat pe parcursul următoarelor două săptămâni şi jumătate. Până la urmă, ca să nu mai stau întreaga perioadă alocată preavizului, am convenit cu şefii mei să încetăm raporturile de muncă prin acordul părţilor. Asta îmi înlesnea plecarea mai devreme cu o săptămână, adica exact la finalul lunii octombrie. Nici că se putea mai bine.

Dezarmată de orice motivaţie, a încetat ca prin minune toată simptomatologia aceea de telenovelă care se manifestase în ultimele luni. Aşa că, până în ziua plecarii m-am bucurat de o atmosferă liniştită, relaxată şi fără provocări. În acest timp mi-am strâns din birou lucrurile, florile şi energiile personale, până când acesta a rămas doar o încăpere rece, străină şi cenuşie. Ca toate celelalte birouri ale instituţiei. Nimic din el nu mă mai reprezenta. Nimic nu mă mai ţinea legată acolo. Eliberasem tot. Inclusiv emoţiile. 

Mă contemplam din afara mea şi eram uimită să mă văd atât de detaşată de acel moment oarecum important al vieţii. Lăsam în urmă toţi acei ani în care adunasem atât de multe amintiri pline cu tot felul de evenimente, oameni, satisfacţii, împliniri, emoţii, ambiţii şi altele. Cu toate acestea mă simţeam complet eliberată, de parcă n-ar fi fost vorba despre mine. Trăiam o stare egală, aceeaşi cu cea din ziua în care semnasem actele de vânzare cumpărare a Grădinii. Fără exaltare şi fără regrete, fără preocupări faţă de viitor şi fără ataşamente faţă de trecut, fără grabă şi fără tergiversare. Era o stare de asumare liniştită şi mulţumită. Încheiam capitolul acela al vieţii care făcea referire la activitatea profesională (convenţional, vorbind) şi începeam un altul, mult mai frumos. 

Adrian mi-a spus atunci, într-un mod foarte frumos, metaforic, că ceea ce făcusem eu, prin demisia mea, era un abandon al Titanicului înainte ca acesta să se lovească de aisberg-ul ascuns în apele oceanului, evitând, astfel, să fac parte dintre aceia care aveau să se bată între ei pentru bărcile de salvare.  Eu nu eram nici capitanul vaporului (care, între noi fie vorba, rămăsese cam şocat de demisia mea) şi nici nu făceam parte din orchestra acestuia. 

  

Îmbrăcasem doar temporar hainele unui personaj de film, însă mai presus de acesta aveam, de fapt, aripi albe de Porumbiţă. Venise timpul să renunţ la hainele travestite şi să mă înalţ în zbor alături de Porumbelul meu Alb. Cuibul nostru ne aştepta în Grădina lui Dumnezeu.

 Din Grădina lui Dumnezeu: 27.01.2016

***