Grădina lui Dumnezeu (19) - Reîntoarcerea la Casa Bunicilor

Se dovedise că, dintre toate casele vizionate până în acel moment, Casa Bunicilor fusese de departe cea mai întreţinută gospodărie, cu grădina cea mai bună, la preţul cel mai avantajos. Pentru a ne asigura că văzusem tot ce era de văzut, că aflasem tot ce era de aflat, mai aveam nevoie de încă un drum acolo.  Locaţia era însă destul de departe faţă de Bucureşti, iar asta reprezenta o adevărată provocare. Nu puteam face acest drum dintr-o bucată. Ar fi însemnat 6-7 ore de condus continuu. Era mult prea mult şi mult prea obositor chiar şi pentru un sofer profesionist, cu atât mai mult pentru Adrian, căruia nu-i făcea prea mare plăcere şofatul. De aceea am împărţit drumul în două. O escală de două nopţi, joi şi vineri, la Roua Muntelui, pesiunea de la poalele unor munţi impresionanţi, apoi a treia zi, sâmbătă, urma să facem drumul spre Casa Bunicilor, dus-întors. După încă o noapte la aceeaşi pensiune, urma să ne întoarcem duminică în Bucureşti. Era un plan rezonabil, în care îmbinam plăcutul cu utilul, relaxarea specifică de concediu cu concentrarea pe obiectivul nostru principal, găsirea Grădinii. 

Joi dimineaţă ne-am trezit devreme, la ora 6, cu ochii direct într-un minunat răsărit de soare. Ne propusesem să plecăm în jur de ora 7 pentru a evita aglomeraţia dimineţilor bucureştene din timpul săptămânii, când oamenii muncii (ce comic îmi sună acum sintagma asta) roiau toţi către job-uri ca dintr-un furnicar răscolit: fie pe jos, fie cu mijloacele de transport în comun, fie cu propriile autoturisme. Vremea se răcorise brusc după ultimul val de caniculă, iar diferenţele de temperatură dintre noapte şi zi erau semnificative. Cerul era senin în Bucureşti în dimineaţa aceea, iar aerul răcoros ne încânta peste măsură, fiindu-ne astfel create condiţii optime pentru drum. Treptat aveam să prindem din urmă şi un plafon de nori din care o ploaie binefăcătoare stropea pământul încins de arşiţa verii.

După vreo patru ore şi jumătate aveam să ajungem la pensiunea Roua Muntelui unde mai fuseserăm cazaţi în august. Pe măsură ce ne apropiam de munţi, norii dantelau din ce în ce mai frumos cerul şi, din loc în loc, ploaia completa decorul, introducându-ne în atmosfera ei misterioasă, reflectată în stropii de pe parbriz, în bălţile de pe drumuri, în curgerea ei peste case şi pomi, peste umbrelele trecătorilor şi peste maşini, peste vieţile oamenilor ce erau mai degrabă nemulţumiţi de umezeală şi noroi, decât mulţumiţi de relaxarea ambientală de după canicula insuportabilă a verii care era pe sfârşite. Fii Ploii (aşa cum ne autointitulaserăm noi) îşi făceau datoria cu prisosinţă şi atunci.

Am ajuns la destinaţie în jur de ora 11, ploaia se oprise, iar  soarele învăluia zarea. Ne-am cazat, am mâncat şi am pornit-o pe cărări de munte într-o splendidă plimbare de după amiază. Cum vizita la Casa bunicilor fusese stabilită pentru sâmbătă, aveam şi ziua următoare liberă. Plimbările ne-au fost lungi şi relaxante, mai ales cele de pe o vale tăiată de albia unui pârâu ce despica munţii din împrejurimi în două culmi line, nu prea înalte şi împădurite. 

Bineînţeles, nu am ratat ocazia să-l căutăm şi să ne reîntâlnim cu Petrică, micuţul nostru prieten patruped din călatoria anterioară. Când ne-am apropiat de grădina unde îl întâlniserăm prima dată, locul părea pustiu. L-am strigat gândindu-ne că, poate, avea să ne recunoască vocile şi să-şi facă apariţia. Ceea ce s-a şi întâmplat. A apărut de undeva din altă direcţie, alergând în viteză mare spre noi, fluturându-şi fericit urechile şi coada şi gudurându-se pe lângă noi cu o smerenie copleşitoare. L-am mângâiat, l-am giugiulit, l-am drăgănit şi eram toţi, şi noi şi el, foarte bucuroşi de revedere. Şi-a luat din nou în primire numele cu care noi îl botezaserăm, precum şi statutul de mare şef de haită, asumându-şi-le pe ambele cu mare mândrie şi ne-a însoţit apoi peste tot în plimbările noastre, mergând ţanţoş înainte, ori oprindu-se din loc în loc să verifice dacă îl urmăm şi dacă totul este în regulă. 

Împrejurimile ni s-au părut din nou cu adevărat extraordinare. Locul era aproape virgin. Câteva pensiuni răzleţe, o şosea îngustă şi asfaltată printre ele, ori un drumeag neasfaltat prin pădurile din jur, drumul betonat spre mănăstirea de pe o coastă ascunsă privirilor de păduri, de unde am auzit iar, pe înserat, cântecul clopotului, la sfârşit de vecernie, pârâiaşul care făcea uneori mici cascade şi cotituri interesante în relieful sălbatic şi arareori câte o apariţie meteorică a vreunui căruţaş pornind în căutare de lemne de foc din pădure pentru iarna care urma. Chiar ne-am oprit şi am făcut mai multe fotografii unei căruţe la care era înhămat un cal frumos alături de care zburda liber un ponei. Căruţaşul cu nevasta lui şi cu copilul lor de vreo 12-14 ani strângeau lemne căzute pe jos. Au fost încântaţi că le admiram caii şi se uitau cu mare uimire la display-ul aparatului meu foto în care îşi vedeau animalele atât de mici. Păreau că nu mai văzuseră până atunci un aparat foto şi nu le venea să-şi creadă ochilor. Căruţaşul, mai sobru şi mai retras, ne-a rugat înainte de plecare să-i facem şi băiatului lui o poză alături de ponei. Am dat curs rugăminţii, apoi ne-am continuat plimbarea prin pădure. 

Solemnitatea decorului, aerul curat, energizant, pustietatea aceea a naturii, fără intruziunea turismului comercial aşa-zis modern, ne-au transpus şi ne-au făcut să ne simţim ca-n decorul unui basm. Am făcut poze, am glumit, am râs, am povestit şi nu ne venea să ne mai întoarcem la pensiune. Din când în când o ploaie caldă, ca un spray fin, se scutura printre crengile brazilor sau ale foioaselor pădurii. Cu umbrelă sau fără, în lumina zilei sau în întunericul nopţii, cu lanterna în mână, pe şoseaua asfaltată sau pe drumeagul tăiat pe malul pârâului, îmbrăţişaţi sau alergând în sus şi în jos, uimiţi de frumuseţea din faţa noastră, am cutreierat cu paşii o arie foarte largă a zonei şi ne-am încărcat bateriile cu energia aceea vie, cu eterurile care umpleau văile şi culmile încă înverzite. Era o adevărată feerie a muntelui. Deşi era aproape mijlocul lui septembrie, pădurea încă era peste tot verde-verde. Eu sperasem că toamna avea să fie instalată deja la munte şi că avea să-mi ofere cadre impresionante de culori pentru albumul meu cu fotografii, însă constatasem că frunzişul naturii era încă al verii. Totuşi, cuiburile goale de berze deconspirau anotimpul real, paleta florală arăta şi ea altfel, în timp ce roadele pomilor fructiferi încuviinţau că era, cu adevărat,  timpul culesului. Merele roşii, spălate de ploaie, ne zâmbeau vesele din pomi, îmbiindu-ne să le culegem. Şi, pofticioşi, chiar am fi făcut-o, de bună seamă, dacă n-ar fi fost dincolo de gardurile unor pensiuni. Ne-am săturat însă admirându-le, fotografiindu-le şi plănuind să avem şi noi în Grădina noastră asemenea comori delicioase.

Primele două nopţi petrecute la Roua Muntelui au fost un bun popas în care ne-am relaxat, ne-am eliberat de energiile grele, stresante şi agitate ale Bucureştiului şi ne-am recalibrat la liniştea şi pacea muntelui, a pădurilor, la simplitatea ruralului, la ritmul şi firescul naturii. Nu ştim când a trecut timpul. Locul ni s-a părut fermecător şi atemporal, ca rupt de realitate. Chiar am glumit de mai multe ori pe tema asta spunând că cele două zile păreau să fost ca două săptămâni, de parcă evadasem într-o altă realitate, într-o altă dimensiune în care eram numai noi doi, ori că ne aflam într-o altă linie temporală faţă de restul lumii. Căci mai ales absenţa oamenilor ne dădea această stranie impresie. În pensiune nu mai era nimeni cazat în afară de noi. Eram din nou singuri într-o uriaşă clădire pustie. Singurii cu care ne-am întâlnit în timpul celor două zile a fost camerista, preţ de două minute, cât ne-a condus în cameră, şi un fel de om-bun-la-toate care ne-a întâmpinat într-o seară cu câteva cuvinte ospitaliere, la întoarcerea din plimbare. 

Am fost încântaţi de această pustietate umană, bucurându-ne doar de bogăţia şi energia pământului, a naturii, a pădurii,  de aburii albi, lăptoşi, ridicaţi din umbrişurile copacilor spre cerul de un cenuşiu luminos, blând şi liniştitor, din care picura mocăneşte o ploaie plăcută, romantică. Ne-am bucurat de ultimul cântec al greierilor şi al unor păsări de munte, de zborul liliecilor prin văzduhul întunecat, observaţi în timpul plimbărilor prelungite în noapte, de pisicile lenevoase şi dornice de mângâiere ce păreau a fi singurii locuitori ai zonei, alături de Petrică şi de alte câteva vieţuitoare necuvântătoare. Dintre acestea, ştiam că acolo era şi nelipsita prezenţă a fiinţelor eterice de lumină - elfii, fairy şi zânele munţilor. Părea ca Dumnezeu rotise Universul astfel încât să se potrivească în calea noastră exact realitatea care ne făcea cel mai mult plăcere. Iar noi îi eram recunoscători pentru aceasta.

Sâmbăta ne-am trezit lejer pe la 8, iar pe la 9:30 am demarat din parcarea pensiunii. După aproximativ trei ore am ajuns în faţa porţii bunicilor. Ne-au întâmpinat ca şi data trecută, zâmbind, bucuroşi de oaspeţi. Totodată, ne-a întâmpinat şi fata lor, bucureşteancă şi ea, care venise la părinţi special cu ocazia vizitei noastre. S-au gândit că ea vorbea pe limba noastră şi că ne puteam înţelege mult mai bine cu ea decât cu ei. Ea ştia cum stăteau lucrurile cu vânzarea unei proprietăţi, ştia ce documente şi ce demersuri erau necesare, iar ei, bunicii, se simţeau mai confortabil să trateze cu noi având-o pe alături. Cu atât mai mult cu cât am înţeles ulterior că fata lor, o doamnă respectabilă de vreo 40 şi ceva de ani, îi întrebase, cumva suspicioasă, dacă noi chiar eram oameni serioşi şi dacă intenţiile noastre erau serioase în privinţa casei. Fiind temătoare că părinţii ei ar fi putut fi păcăliţi de nişte străini oarecare din lumea largă, ceea ce era de înţeles, se hotărâse să vina personal să ne cunoască şi să asiste la discuţiile despre vânzare. Noi ne-am bucurat de acest lucru, căci, având deja un prim contact cu bunicii, ne-am dat seama că ne înţelegeam destul de greu cu ei. Aceştia erau oameni simpli, de la ţară, fără şcoală, cu un temperament specific, dintr-o bucată şi erau prea puţin răbdători să afle şi părerile noastre, fiind mai degrabă dornici să ne vorbească despre ale lor.

Deşi plănuisem să stăm acolo în jur de o oră, am stat trei. Am revăzut toată casa şi toate acareturile de prin curte, am bătut la pas din nou toată grădina, am pus întrebări, am făcut din nou poze, ne-am uitat mai cu atenţie la vecini, la împrejurimi, am văzut biserica şi mănăstirea, am văzut livada mănăstirii şi chiar pe unul din cei opt-nouă călugări care, aşa cum am înţeles, vieţuiau acolo în mod constant, am gustat din strugurii care erau aproape copţi, chiar în curând buni de cules, şi am admirat din nou pământul acela negru, afânat şi gras care ne îmbia să ne legăm de el. Tocmai plouase cu o zi înainte, iar grădina, prea însetată mult timp, era în sfârşit îmbibată de apă. Chiar dacă ne-am umplut de noroi pe adidaşii noştri albi, nu ne-am reţinut din a merge până la capătul ei, ca să revedem tot ce ne propusesem.

Grădina bunicilor era în prag de toamnă şi era aproape culeasă de roade. Cartofii erau strânşi, ceapa la fel, porumbul era deja uscat, aştepta ca ştiuleţii să-i fie adunaţi şi puşi în hambar, roşiile îşi dăduseră rod bun peste vară, iar acum încă oferea gogonele din belşug, pe care, însă, bunicii nu le agreeau - spuneau că la vârsta lor nu mai mâncau acrituri şi de aceea nu le vor pune la murat. Varza nu era prea mare, dar era sănătoasă, ardeii graşi şi gogoşarii erau încă pe rod, unii roşii, alţii verzi, pătrunjelul şi mărarul încă mai creşteau verzi lângă o margine de gard, fasolea fusese adunată şi era pusă în lădiţe de lemn în podul casei, o tufă de dovleac uriaşă se impunea undeva, în mijlocul parcelei, având o floare ce părea că se încăpăţânează să rodească atât de târziu (bunica spusese că planta aceea ieşise singură, poate dintr-o sămânţă adusă de vânt – ce dovadă mai bună puteam avea pentru fertilitatea foarte bună a acelui pământ?), viţa de vie era plină de ciorchini albi şi roşii, iar spre sfârşitul lui octombrie puteau fi culeşi şi puşi la butoaie pentru vin, aşa cum era rostul satului. Prunii fuseseră şi  ei culeşi, iar Bunicul îşi umpluse deja câteva butoaie în vederea pregătirii licorii galbene apreciată de atât de mulţi, ţuica. Câţiva gutui şi piersici tineri abia rodiseră pentru prima oară şi aveau fructe mici, dar dese, încă necoapte la mijloc de septembrie, dar, cu siguranţă, spunea Bunica, în anii următori aveau să fie mai bine sincronizaţi cu anotimpurile. Un nuc tânăr se înălţa şi el în mijlocul grădinii şi, chiar dacă nu rodise încă, bunicii spuneau că de-abia de anul următor avea să facă nuci. Alţi trei nuci mai mici crescuseră în diverse alte locuri din grădină şi din curte, fără a fi plantaţi de cineva anume, bunicii bănuind că nişte ciori s-ar fi făcut vinovate de asta, după ce, probabil, au scăpat din cioc nucile furate din copacii vecinilor.

Ne-am uitat mai cu atenţie şi la construcţiile de prin curte, la şură, grajd şi magazii, şi ne imaginam deja cum le puteam modifica, ce-am fi putut dărâma şi ce repara, astfel încât decorul acela gospodăresc, ţărănesc, să fie cât mai aproape de gusturile noastre, de necesităţile noastre specifice şi de amenajările suplimentare pe care le aveam în vedere: sere, panouri solare, foişor, garaj, etc. Am redescoperit cu bucurie şi steaua aceea uriaşă cu şase colţuri, agăţată de un cui pe acelaşi perete ca dată trecută şi am fotografiat-o. Însă, când m-am uitat nerăbdătoare pe jos, în locul unde ştiam că văzusem inscripţionată în trotuarul de ciment data de 22 august 2000, aceasta nu era vizibilă din cauza noroiului acumulat în acel loc, în urma ploilor. “Nu-i nimic – mi-am spus în gând – data viitoare”. Deşi aveam un oarecare regret, ştiam că urma să mai am şi alte ocazii ca să revăd inscripţia aceea. Cumva eram sigură de asta. 

După ce am revăzut întreaga proprietate şi am primit răspunsuri la întrebările care rămăseseră nelămurite de la vizita anterioară, ne-am aşezat la o masă în bucătărie şi am discutat detaliile vânzării: preţ, documente, demersuri. Bunicii aveau un titlu de proprietate şi observasem că exista o intabulare, însă nu ştiam ce anume era intabulat, căci nu aveau acte privind documentaţia cadastrală. De aceea nu eram siguri dacă aveau număr cadastral separat pentru casă şi grădină. Averea întreagă deţinută de bunici era formată, pe lângă terenul cu casă, din mai multe hectare de teren agricol extravilan si dintr-o bucată de pădure, toate moşteniri de la părinţi şi rude apropiate. Ei erau amândoi trecuţi de 85 de ani şi deveniseră moştenitori şi după nişte fraţi decedaţi înaintea lor. Noi doream să cumpărăm doar terenul cu casa, drept pentru care era necesară existenţa documentatiei cadastrale distincte, cu număr cadastral individual pentru această proprietate. Iar ei aveau nevoie de acte în regulă pentru toate loturile, astfel încât să poată fi vândute separat, aşa cum intenţionau. Nu eram siguri că asta fusese făcut, iar acte în acest sens nu am văzut, însă Bunicul era sigur că existau şi ne-a spus că va scoate duplicate ale acestora.

Proprietatea avea şi un regim mai special. Istoria ei era cam următoarea: ei cumpăraseră casa şi terenul prin 1950, iar în 1968 statul i-a confiscat-o împreună cu alte terenuri agricole şi pădurile pe care le mai deţineau, el fiind acuzat şi închis ca deţinut politic. După 1975 a ieşit din închisoare, au dărâmat casa veche şi au turnat fundaţie nouă, de beton, peste care au ridicat casa actuală. Chiar dacă locuiseră tot timpul acolo, proprietar rămăsese statul. Abia după revoluţia din 1989 au început demersurile legale de recuperare a averii. Au dat statul în judecată, au câştigat şi în 1993 au fost puşi în posesie, retrocedându-li-se aproape toate imobilele confiscate (ale lor şi moştenirile succesorale) conform Legii 18/1991. În 1999, după ce a fost dată legea pentru înregistrarea proprietăţilor în Cartea funciara, au fost şi ei la Primărie şi le-a fost intabulat Titlul de proprietate, dar nu ştim dacă la vremea respectivă s-a făcut şi individualizarea loturilor sub forma de numere cadastrale distincte. Măsurătorile erau făcute şi trecute în Titlul de proprietate, dar, fără Încheiere de intabulare, nu ştiam dacă existau numere cadastrale diferite pentru fiecare parcelă/lot/teren cu casă/pădure în parte. Acest aspect rămanea de verificat şi de lămurit. Ca şi obţinerea certificatului de performanţă energetică, aşa cum prevedea legea actuală în cazul vânzărilor de imobile cu costrucţii pe ele. După retrocedare, bunicii şi-au înscris terenurile în programul de susţinere a agriculturii APIA, încasând anual venituri bune. Au avut, astfel, bani suficienţi atât pentru traiul de zi cu zi, cât şi pentru întreţinerea constantă a casei, an de an. În rest totul părea a fi în regulă. Convenisem asupra tuturor aspectelor tranzacţiei, luând în consideraţie cazul în care nu mai erau şi alte impedimente şi totul mergea mai departe în acest flux.

Adrian a verificat şi conexiunea de internet prin stick-ul mobil, de pe laptop-ul pe care şi-l luase cu el exact în acest scop. Era ok, fără întreruperi. Oricum, în sat era televiziune şi telefonie prin cablu, distribuite prin Romtelecom, acesta putând fi un bun furnizor şi pentru internet. Exista chiar în casa bunicilor un receiver (modem/router) prin care se putea face această conexiune la cerere, pe bază de abonament.

După ce am considerat că se spusese cam tot ce era de spus, le-am mulţumit pentru amabilitate şi detalii, am făcut un schimb de telefoane şi am stabilit să ţinem legătura pentru a afla care era stadiul identificarii documentelor necesare vânzării. Apoi am fost gata de plecare. Ca şi data trecută Bunica ne-a îmbiat cu fructe. N-am putut s-o refuzăm iar, aşa că am plecat de la ei cu struguri negri, cu mere şi pere. Ne-am luat la revedere şi, într-un moment de mare efuziune emoţională, le-am cerut bunicilor permisiunea să le fac o fotografie împreună. Au fost foarte emoţionaţi amândoi şi i-am surprins în poartă conducându-ne la plecare, zâmbindu-ne mulţumiţi. Pe chipul lor juca o bucurie senină şi naivă, care le înviora şi le lumina ridurile câştigate într-o viaţă lungă, plină cu bune şi rele, cu greutăţi şi împliniri, cu munca într-o gospodărie mare, cu copii şi animale multe, cu grădină şi tractor, cu nenumărate provocări ale vieţii şi ale morţii. Trecuseră anii peste ei, dar, în acele momente, ochii lor aveau o strălucire a tinereţii. Mi s-a părut atunci că bătrâneţea lor era doar ca o haină pe care amândoi aleseseră să o îmbrace pentru un timp. Şi parcă ştiau  că, dincolo de acel timp, tinereţea veşnică avea să le fie cel mai frumos, binemeritat şi etern veşmânt.  

Am făcut cale întoarsă spre pensiunea Roua Muntelui ajungând acolo după trei ore de condus, în jur de ora 18. Am mâncat şi apoi am făcut o plimbare lungă prin răcoarea înserării montane, energizându-ne după ziua aceea petrecută pe drum, după discuţiile acelea lungi şi colorate cu bunicii, mai ales că, de data aceea, Bunicul era ceva mai vorbăreţ şi mai binedispus. „Gustase” în prealabil un pic de ţuică, “doar atât cât să-şi facă poftă de mâncare”. Fata lor s-a scuzat pentru “vorba lungă” a tatălui, spunându-ne că începuse să bea un pic cam multişor în urmă cu 11 ani, după ce le muriseră cealaltă fată. Tot atunci şi Bunica făcuse un atac cerebral şi rămăsese cu anumite lacune de memorie. Adeseori uita ceea ce spunea ea însăşi şi repeta aceleaşi lucruri iar şi iar. Imaginea lor de la plecare, amândoi stând în poartă, zâmbind veseli şi îmbujoraţi, mi-a rămas în memorie ca un tablou alb-negru al altor vremuri.

După plimbarea aceea în aerul răcoros al serii ne-am întors la pensiune, în cameră, unde Adrian şi-a deschis laptopul pentru a-şi verifica mail-urile, iar eu m-am întins în pat, savurând atmosfera aceea plăcuta din interior. Era cald şi bine, liniştea umplea spaţiul cu generozitate şi ne mângâia sufletele, iar sunetul oarecum cadenţat al tastelor calculatorului crea o ritmicitate blândă şi un pic hipnotică. Îl auzeam ca prin vis pe Adrian cum scria pe laptop. Intrase pe youtube şi căuta o muzică, ceva plăcut să ascultăm împreună. Somnul părea să mă cuprindă uşor când au început să plutească prin cameră acordurile unei melodii line, cu versuri repetitive, dar foarte mângâietoare, ca un cântec duios de leagăn: Calma e tranquilidade - Deva Premal (https://www.youtube.com/watch?v=arNT11J2b-k) . Mi s-a părut magică. A pus-o pe repeat, amplificându-i astfel efectul binefăcător, transpunându-ne, parcă, într-o altă lume. Sau, undeva, între două lumi... Mă simţeam ca într-un leagăn de copil... ori în braţele mlădioase ale Mamei Dumnezeu, acolo unde nu-i nici o grijă, nici o teamă, nici o tristeţe, nici o durere... doar mângâiere şi şoapte de alint...

Târziu, foarte târziu, în noapte, am oprit muzica şi am stins lumina ca să dormim, relaxaţi de armoniile calde ale acestei melodii pe care, de atunci, o ascultăm aproape zilnic, rămânâd una din preferatele noastre.

În liniştea întunericului, însă, atmosfera aceea magică s-a estompat şi au dat năvală gândurile, răscolindu-mă şi perpelindu-mă pe toate părţile, alungându-mi somnul. Simţeam că eram cu încă un pas şi mai aproape de Grădină. Părea mai reală ca niciodată. Şi mă cuprinsese iar panica. Oare chiar Casa Bunicilor şi grădina lor avea să fie Grădina noastră cea de Dumnezeu pregătită anume pentru noi? Chiar acolo, aproape de capătul pământului, aşa cum mi se părea mie a fi în acele momente? Cum aveam să ne revedem familiile în anii care veneau? Câte drumuri puteam face către ei sau ei către noi? Fără un autoturism era destul de greu de ajuns până în acel sat izolat. Trenul ajungea doar până în orăşelul apropiat. De acolo doar cu un taxi puteau veni până la noi. Sau trebuia să mergem noi acolo să-i luăm cu maşina noastră. Simplu, dar totuşi complicat...

Apoi îmi făceam griji pentru lucrările care se cereau făcute. Prima dată îmi păruse că nu prea era cazul de o nouă zugrăveală. Totuşi era. Plus îmbunătăţirile necesare în baie pentru a ne asigura un confort şi condiţii de igienă decente. O fosă septică părea o idee mai bună faţă de soluţia ce deservise casa până atunci. Încă o fântână în grădină, de o mai mare adâncime ni se părea deosebit de utilă. Dărâmarea anexelor gospodăreşti, cele care nouă nu ne erau necesare şi care dădeau curţii un aspect dezolant, era, deasemenea, una din priorităţi. Grajdul avea nevoie de o curăţenie temeinică în urma cazării găinilor de către bunici în ultimele săptămâni, de când se răcise vremea. Mirosul de găinaţ se instalase deja în încăperea aceea şi noi ne doream acolo un fel de depozit de materiale pentru grădinărit. Uşa lui trebuia reparată, geamul dinspre spate trebuia izolat şi, eventual, se mai putea face o uşă înspre grădină, pentru eficientizarea fluxurilor.

Apoi, sub acelaşi acoperiş cu grajdul, în cealaltă jumătate a lui, era şura, în prezent folosită atât pentru uscat fânul, cât şi pentru depozitat cereale, grâu, porumb şi diverse alte troace ale gospodăriei, butoaie, piese degradate de mobilier, resturi de lemne şi alte vechituri. Eu îmi doream acolo un foişor. Acoperişul era foarte bun. Dacă păstram structura rezistentă din bârne groase şi dădeam jos pereţii aceia din scânduri vechi, cenuşii, scorojite şi degradate, acolo se putea amenaja un frumos foişor pentru servit masa sau pentru relaxare în anotimpurile calde, ori pe timp de ploaie. Într-o parte a lui se putea amenaja chiar şi un garaj. Acoperişul uriaş, înalt şi trainic, bine lucrat, din grinzi groase de lemn şi cu ţigle mari, din cele tradiţionale, oferea sub el un spaţiu generos care putea fi amenajat pentru diferite scopuri.

Apoi, eram amândoi de acord că din grădină trebuia scoasă o mare parte din vie, dacă nu chiar toată. Bunicii aveau acolo peste 600 de butaşi. Noi nu aveam ce face cu atâţia struguri. Ciorchinii care creşteau pe viţa de vie din faţa casei ar fi fost suficienţi pentru noi. Vinul nu ne interesa. Aşa că, aveam nevoie ca via din grădină să fie scoasă pentru a se elibera spaţiul pentru sere. Şi pentru toţi arbuştii pe care ni-i doream plantaţi: goji, aluni, cătină, aronia, zmeură, mure etc. Şi pentru ceilalţi pomi fructiferi care lipseau: meri, cireşi, vişini, caisi. Şi pentru culturile de năut, linte, fasole mung, susan, grâu, floarea soarelui etc. Şi pentru flori. Pentru nenumăratele flori.

Mă gândeam şi la panourile solare. Satul era destul de departe de marile oraşe în care ne puteam găsi furnizori şi montatori de astfel de panouri. Toamna abia începuse, însă timpul nu stătea în loc. Dacă lucrurile mergeau bine, era posibil ca până la sfârşitul lui octombrie să semnăm actele, iar spre sfârşitul lui noiembrie chiar să ne putem muta. Ar fi fost prea târziu pentru orice fel de lucrări. Toate trebuiau lăsate pentru anul următor. Până în primăvară ne rămânea doar să învăţăm să trecem prin iarnă: să facem o minimă curăţenie ca să putem trăi relativ decent câteva luni, să învăţăm să facem focul, să învăţăm să gătim la butelie sau la soba cu lemne, să analizăm diferitele aspecte ale terenului şi grădinii privind topografia, vântul, cursul deversării apelor de ploie, lumina şi altele, pentru a şti cum să le organizăm mai bine în anul următor.

Multe planuri... prea multe... Mă proiectam acolo, în casa aceea, în grădina aceea, în satul acela simplu şi pierdut printre dealuri, iar sufletul îmi spunea că mi-e bine, că îmi place. În ciuda altor aspecte interioare care se opuneau, care îmi spuneau că era cam departe, că mai erau multe de făcut acolo, că în urma unei astfel de decizii aveam să fim priviţi de cunoscuţi şi necunoscuţi ca doi oameni cel puţin ciudaţi. Şi că, până la urmă, nici nu eram siguri că aceea era cu adevărat Grădina noastră, Grădina lui Dumnezeu mult căutată, nu?

Totuşi, îmi răsunau în minte şi anumite cuvinte ale lui Adrian de pe drumul de întoarcere spre pensiune. Îmi povestise despre o anume sincronicitate petrecută cu o zi înaintea plecării din Bucureşti. Nu-mi vorbise până atunci despre ea ca să nu mă influenţeze în vreun fel. Era vorba de doar câteva versuri din refrenul unei melodii interpretată de Boris Gardiner – This old house (https://www.youtube.com/watch?v=Zpm-tMr_2Vw) , pe care o auzise la radio exact cu o zi înainte de cel de-al doilea drum spre casa bunicilor.  Ignorand restul versurilor, mesajul refrenului era: “This old house will be our home”.

This old house will be our home                         Această casă veche va fi casa noastră

And the time will be our time,                            Şi timpul va fi al nostru,

Let’s not think about tomorrow                          Să nu ne mai gândim la ziua de mâine.

La toate acestea şi la încă multe altele mă tot gândeam înainte de a mă lua somnul. Adrian intuia toate aceste gânduri care mă frământau şi, ca să mă liniştească, m-a luat în braţe şi mi-a spus doar atât: “Nu trebuie să te îngrijorezi pentru nimic, pisicuţ. Nu-i nici un pericol acum.” Am adormit mângâiată de cuvintele şi de inima lui.

A doua zi, după alte patru ore de mers cu maşina, aveam să ajungem înapoi în Bucureşti. Trecuseră ploile, iar ştirile anunţau din nou o reîncălzire a vremii, cu temperaturi ale zilei de peste 30 de grade, dar cu nopţi răcoroase. Puterea verii scăzuse, iar căldura anunţată avea să nu mai fie resimţită ca pe un disconfort major. Venea toamna. Iar, odată cu ea, anumite decizii aşteptau să fie luate. De noi şi de lumea întreagă. Pentru că, în curând, aveau să vină alte vremuri...

Din Grădina lui Dumnezeu:  22.01.2016

 ***