Grădina lui Dumnezeu (12) - Casa bântuită cu grădina fermecată

Nr. 13 – casa (nemobilată) + teren 2600 mp

Am intrat în satul cu pricina luându-ne după maşina care mergea în faţa noastră. La un moment dat a părăsit şoseaua şi, luând-o pe nişte străduţe încâlcite, când la stânga, când la dreapta, când peste un pod, când peste altul, Loganul a oprit în dreptul unei case foarte frumoasă, foarte îngrijită, ce părea proaspăt zugrăvită, cu acoperiş nou, cu un gard civilizat, curat şi cu flori la poartă. Ne uitam din maşină şi nu ne venea să credem ce vedeam. După vizionarea atâtor părăginituri şi după atâtea dezamăgiri, în sfârşit, ajunsesem să vedem şi o casă mai mult decât locuibilă, chiar aspectuoasă.  Privind şi minunându-ne, am văzut-o pe doamna de la Kauland coborând din maşină. “Wooaauu, chiar aici e!” – am spus eu, jubilând. Ne-am desfăcut centurile de siguranţă şi am coborât şi noi din maşină bucuroşi.

Dar nici bine n-am ieşit, ca doamna de la Kauland ne-a şi făcut semn cu mâna să stăm pe loc, strigându-ne că acolo stătea fratele ei şi că se oprise doar ca să ia cheile casei pe care urma să ne-o arate. Instant zâmbetele noastre au îngheţat pe chipuri. Cu dezamăgire, înţelesesem: “Deci, nu-i aici……”

A luat cheile, s-a urcat înapoi în maşină, iar alături şi-a luat şi rudele, fratele cu soţia lui, apoi a pornit din nou. Drumeagul acela îngust, neasfaltat, care şerpuia pe malul unui pârâu ce săpase o râpă de-a lungul lui,  ne-a scos la marginea satului. Loganul a oprit chiar în faţa ultimei case din sat. Ultima. Providenţial. Căci aceea a fost chiar ultima casă pe care am mai vizionat-o în acel concediu. Nici una după ea n-ar mai fi putut să şteargă sau să atenueze cât de puţin impresiile generate de ceea ce am văzut acolo. Şi, în plus, a fost ce-a de-a treisprezecea proprietate pe care o vedeam de când ne începuserăm căutarile Grădinii. Pentru noi, cifra 13 era o cifră cu noroc. Deci, noroc că se sfârşea concediul, căci nu se ştie pe unde ne-ar mai fi purtat paşii….

Deocamdată eram acolo, în faţa porţii. Pe un stâlp de electrificare, chiar din faţa casei, era un cuib uriaş de berze cu vreo patru păsări mari în el. Ochii mi s-au lipit de berzele acelea pe care, oriunde le vedeam, le priveam şi le fotografiam cu nesaţ, ca pe un simbol al călătoriei noastre către propriul cuib. Mi-am propus ca la plecare să nu uit să le fac câteva fotografii. Pentru moment, însă, trebuia să intram în curte. Nu doream să-i reţin pe toţi în drum după mine, cu atât mai mult cu cât, din curţile vecine, ieşiseră deja o mulţime de curioşi ce vroiau să vadă cine venise cu cele două maşini oprite în faţa casei de alături, pe care, mai mult ca sigur, o ştiau scoasă la vânzare. 

Dinspre casă, prima privelişte:  fereastra care dădea în stradă nu avea geamuri şi fusese acoperită cu folii mari de plastic, fixate de scânduri lungi, bătute în cuie, încrucişate, direct pe ziduri. “Daaa, începe spectaculos!”- mi-am spus eu în gând.

Am intrat în curtea mare, unde, chiar din mijloc, ne-a întâmpinat un cireş bătrân, uriaş, înalt cât patru etaje de bloc. Ramurile de mai jos fuseseră culese de cireşele coapte, dar cele mai înalte încă îşi mai păstraseră bogăţia de fructe pe crengi, constituind, probabil, desertul special al păsărilor din jur. Încercând să ne abată atenţia de la casă, doamna de la Kaufland şi cu rudele sale, au trecut în pas rapid pe lângă ea, invitându-ne insistent să ne arate mai întâi grădina: “Veniţi,veniţi, să vedeţi ce minune de grădina mare şi frumoasă avem aici. Tocmai am cosit-o şi bate soarele frumos peste ea. Să vedeţi ce însorită şi bună pentru agricultură este! Avem şi pomi fructiferi, meri, pruni, nuci, vişini. Da, poftiţi, poftiţi, veniţi după noi. Grădina asta face toţi banii.”– turuiau toţi trei ca gâştele.

Îndreptându-ne spre grădină după ei, am aruncat o fugară privire spre casă şi spre anexele alăturate. Pfiuuuu!!!! Horror încă de afară! Dar să nu anticipez. Mergând spre grădină, într-o margine, părea a fi fost începută o altă construcţie din pietre de râu, zidul arătând ca ruinele unei cetăţi dacice din care se mai vedeau doar niste resturi de cam o jumătate de metru, cuprinse de bălării. Mai mulţi copaci crescuseră în jurul şi în mijlocul a ceea ce trebuie să fi fost o încăpere. Când am întrebat ce-i acolo, ni s-a spus că celălalt frate al lor, care era, de fapt, proprietarul casei, un beţiv notoriu care îşi găsise sfârşitul din cauza alcoolului, începuse să construiască acolo, mai demult, o magazie. Dar…. n-o mai terminase.

Am depăşit tentativa aceea de magazie abandonată vicisitudinilor timpului necruţător, timp care transformase zidurile începute într-un biosistem natural pentru broaşte, şopârle, şerpi, furnici şi pentru tot felul de gândaci şi alte vieţuitoare drăgălaşe şi, după ce am urcat un mic mal acoperit de iarba proaspăt cosită, s-a deschis în faţa noastră o întindere uriaşă şi impresionantă de teren, care ne-a luat piuitul. Era exact ca-n visele noastre! Terenul era atât de frumos! Era împrejmuit de boscheţi, arbuşti şi mici pomi fructiferi într-un fel extraordinar de plăcut! Nu se putea spune nici că aşa crescuseră, la întâmplare, dar nici că fuseseră plantaţi intenţionat aşa,  de mâna omului. Era o combinaţie care ne inspira atât armonie organizată, cât şi sălbăticie naturală. În mijloc, păşunea se întindea cât vedeam cu ochii! Doar din loc în loc străjuiau ca nişte gardieni câţiva copaci fructiferi, unii mai tineri, alţii mai bătrâni. Era un teren minunat! Curat, îngrijit, însorit, aşezat pe o pantă lină a dealului care purta mai sus, pe undeva pe coama lui, un şir de case ce se aliniau de-a lungul pârâului şi al drumului paralel cu el. Nu ne venea să mai plecăm de acolo. Ne imaginam unde am fi amplasat serele, straturile supraînălţate, şirurile cu fasole, cu roşii, ori castraveţii. Vedeam deja floarea soarelui înflorită într-o margine a terenului, tufele de mure, zmeură, coacăze şi afine, viţa de vie şi toţi ceilalţi pomi pe care ni-i doream. Şi flori! Multe, multe flori!!! Flori peste tot!!! 

Visele însă nu ni se puteau împlini acolo. Casa era singurul argument potrivnic. De data asta se nimerise exact pe dos faţă de situaţia vizionării din zilele precedente, în care casa anterioară fusese cea care ne plăcuse enorm, dar în care grădina aproape că lipsea cu desăvârşire. Dacă s-ar fi putut, am fi luat casa aceea pe sus şi am fi mutat-o pe terenul acela incredibil de atrăgător, care ne luase ochii. Dar… nu se putea. Aşa că am lăsat în grădina aceea mirifică tot regretul că nu putea fi a noastră. Ştiau ei, proprietarii, de ce ne invitaseră mai întâi acolo, s-o vedem. Credeau că dărăpănăturile cărora ei le spuneau casă şi anexe nu vor mai conta atât de mult pentru noi şi că, de dragul grădinii, vom decide să cumpărăm şi să renovăm.

Ne-am întors dinspre grădină cu ochii plini de încântare, învăluiţi în soarele blând al amiezii. Casa, în schimb, părea dintr-un alt film. Mai întâi erau evidenţi pereţii exteriori, zugrăviţi într-un mod foarte original, arătând de parcă fuseseră jupuiţi de un tapet învechit, imprimat cu flori colorate şi cu modele geometrice, ţărăneşti. Nu mai văzusem niciodată până atunci o asemenea zugrăveală exterioară a unei case. Dubioasă şi oribilă.

Am fost invitaţi să pătrundem înăuntru. Ulterior am considerat acceptul notru ca pe un act de mare eroim, de curaj extrem, ori de inconştienţă. Dacă am fi ştiut ce-i acolo n-am mai fi fost de acord să intrăm. Rectific, n-am mai fi fost de acord nici măcar să mai venim până acolo. Mai mult, nici măcar n-aş mai fi intrat în vorbă cu doamna de la Kaufland. Oh, Doamne!!! Ba nici măcar n-am mai fi trecut vreodată prin localitatea aceea în care, în cel mai absurd mod, ni s-au intersectat drumurile. Ever! Ever, ever, ever!!!!

Nebănuind ce ne aşteaptă, încrezători şi cu bună credinţă, am urcat cele câteva trepte de la intrare şi am păşit în prima cameră. Acolo avusese loc un incendiu. Era evident. Nu mai era cazul sa ne precizeze cineva asta. Doamna de la Kaufland însă a ţinut să ne povestească detaliile, scuzându-se astfel pentru aspectul horror al încăperii. Fratele beţiv adormise într-o noapte, după ce se îmbătase zdravăn, iar casa luase foc de la un lemn căzut din soba lăsată deschisă. Nu am întrebat ce s-a întâmplat mai departe. Eram prea oripilată de ceea ce vedeam şi auzeam. Toţi pereţii, tavanul, duşumeaua, ferestrele şi cele câteva resturi de mobilier ce mai rămăseseră aruncate în jur, erau negre de funingine. Cineva încercase, probabil, să le mai cureţe, dar lăsase în urmă dârele lungi şi negre ale unei cârpe cu care ştersese pe acolo. Am ieşit val-vartej.

Doar Adrian a dus până la capăt supliciul de a trece prin toate celelalte încăperi, dar, cu siguranţă, nu i-a fost uşor. Mi-a povestit ulterior de duşumelele umflate de ploile infiltrate prin tavanul crăpat de umezeală, de acoperişul degradat, de pereţii cu tencuială căzută, de baia în care doamna de la Kaufland îi spusese cu mândrie de proprietar că este foarte mare şi spaţioasă, ignorând faptul că orice acţiune desfăşurată în acea încăpere care, în opinia ei, putea purta cu nobleţe titlul de “baie”, se putea face numai cu vedere directă şi necenzurată spre stele. Sau spre soare, după caz. Ori cu duş natural, direct de la Dumnezeu, prin norii către care exista deschidere directă.

O fântână nefolosită, ruginită şi plină de noroi uscat, secată de cine ştie când, străjuia intrarea casei. În imediata apropiere, nelipsita şură a sătenilor arăta ca după bombardament. Cel ce odată fusese acoperişul, din ale cărui ţigle lipseau mai mult de jumătate, cealelalte rămânând cumva agăţate de grinzi precum dinţii babei - una da, zece ba - se mai susţinea pe patru bârne groase ce marcau, prin cele patru colţuri, zidurile de altădată. Urme ale acestora se mai vedeau iţindu-se printre bălăriile crescute în incintă şi în jurul ei, năpădind-o şi transformând-o într-un extraordinar potenţial decor în care s-ar fi putut turna o impresionantă scenă de film de groază.

Adunându-se toată lumea afară, în curte, am fost întrebaţi cum ni s-a părut. “Puteţi să vă faceţi aşa şi pe dincolo… să construiţi acolo… şi acolo… să zugrăviţi aşa… sau aşa... Puteţi să schimbaţi aia…şi aia… şi pe cealaltă… să faceţi şi să dregeţi…” -  îşi tot dădeau toţi cu părerea asupra îmbunătăţirilor pe care noi, chipurile, am fi putut să le facem dacă am fi cumpărat. Erau foarte încrezători, convinşi că reuşiseră să ne impresioneze până la lacrimi cu grădina lor frumoasă şi că renovarea casei era un fleac de care noi nu aveam să ne împiedicăm. Parcă chiar am simţit din partea lor şi un oarecare regret că nu ne spuseseră un preţ mai mare.

Eu îi priveam tăcând. Adrian, răbdător, a aşteptat să-şi încheie fiecare ce avea de spus şi le-a răspuns calm, liniştit şi zâmbitor: “Aici nu se mai poate face nimic. Casa asta trebuie demolată.” Remarca lui i-a luat prin surprindere. La orice obiecţie se aşteptau, dar la o aşa lovitură sub centură, primită tocmai de la domnu’ de la oraş, care, aparent, nu părea a se pricepe la zidărie, la construcţii, la rezistenţa clădirilor, la renovări şi la tot felul de lucrări, nu se aşteptau şi i-a redus pe toţi la tăcere.

Doamna de la Kaufland a fost prima care şi-a venit în fire şi, fâstâcită, a recunoscut că, întradevar, casa nu arată prea bine, că n-a avut cine să se ocupe de ea şi că fratele beţiv i-a lăsat cu datorii mari, respectiv, cu o sumă uriaşă de plătit, cu impozitul pe proprietate şi altele. A încheiat adăugând fără prea mare convingere că sunt dispuşi şi la o negociere dacă ne-a plăcut grădina şi că ne putem noi construi ulterior o casă aşa cum ne place.

I-am mulţumit frumos pentru amabilitatea de care dăduse dovadă şi pentru că se oferise să ne aducă până acolo şi i-am declarat deschis că noi nu ne doream să trecem prin toată tevatura pe care o presupuneau lucrările de renovare sau de construcţie a unei case.

Am ieşit din curte în drum, iar eu mi-am îndreptat atenţia spre berzele de pe stâlpul din faţa porţii. Deşi eram privită de cel puţin zece perechi de ochi curioşi ale oamenilor adunaţi în drum din curţile învecinate, eu mi-am făcut fotografiile dorite. Oricum, prezenţa noastră acolo era deja înscrisă în analele satului ca fiind subiectul-bombă al zilei, al săptămânii şi al anului, iar pentru ştirile care, fără îndoială, începuseră să se propage din om în om, le-am mai dat şi eu, cu fotografiile mele, încă un motiv de comentarii. Noi nu aveam să mai revenim vreodată pe acolo, dar ei aveau să vorbească despre noi mult timp de-atunci înainte, aveau să se nască poveşti nemuritoare, iar noi aveam să fim eroii unui mit legendar al locului despre care chiar şi urmaşii-urmaşii-urmaşilor lor aveau să tot povestească.

De acolo ne-am întors direct la pesiune. Epuizasem pe drum toate comentariile şi toate glumele posibile despre această experienţă. Casa bântuită îşi merita numele cu prisosinţă. Câştigase detaşat primul loc în clasamentul dărăpănăturilor vizionate. După ea nimic nu ne mai putea surprinde. Eram pregătiţi să trecem la următorul nivel.

Ziua următoare, ultima rezervată la pensiunea Roua Muntelui, ne-am petrecut-o în plimbare pe un drum prin pădurea care şerpuia discret către o nouă mănăstire ce se înălţa pe o culme, adapostită de brazi şi foioase. O parte a ei era gata, alta era în construcţie. La ora aceea din zi  părea pustie. Totuşi, afară, în arşiţa zilei, pe un scaun la umbră, un călugăr îşi făcea de lucru cu o pensulă în faţa bisericii, iar un meşter constructor migălea la treptele de marmură albă ale paracliserului alăturat. O femeie care ajuta pe-acolo ne-a invitat să intrăm şi am admirat interioarele ambelor clădiri sacre, pline de picturi cu chipuri pioase, cu scene biblice şi cu atmosfera aceea plăcută şi liniştitoare, specifică lăcaşurilor de cult, mănăstirilor mai cu seamă.  În interiorul bisericii mai mulţi meşteri lăcuiau lemnul lustruit şi frumos sculptat al laviţelor din jurul stranei, ale uşilor impărăteşti şi diaconeşti, ale ramelor icoanelor sfinte şi întregului ansamblu sculptural ce forma catapeteasma. Am fost discreţi, nedorind să tulburăm pe nimeni şi nimic cu prezenţa noastră.  Am făcut câteva fotografii, am cumpărat mir de nard, ne-am bucurat de energia aceea binecuvântată de rugăciunile celor ce sălăşluiau în chiliile din jur şi de slujbele de peste timp ale preoţilor, apoi ne-am îndreptat paşii înapoi spre pensiune. Încheiam călătoria noastră cu vizita aceea neprevăzută în Casa Domnului. Sufletele noastre ne aduseseră în pragul Lui ca să-i mulţumim cu recunoştinţă pentru toate experienţele pe care ni le scosese în cale, înspre învăţătură. Grădina Lui avea să ne primească abia după ce vom fi fost pe deplin pregătiţi pentru ea. Iar noi învăţam pas cu pas şi clipă de clipă.

 

 A doua zi eram în drum spre Bucureşti, cu o escală de o noapte în “Cartierul nostru general”. Aveam să ajungem acasă cu aproape 3000 de poze, cu nenumărate amintiri, impresii şi lecţii importante, asimilate în urma extraordinarelor experienţe, dar fără să ştim cât de aproape sau cât de departe ne aflam faţă de Grădina noastră. Poate că eram doar la un pas de ea. Dar, cu certitudine, ştiam că eram din ce în ce mai pregătiţi s-o descoperim. Şi mai bronzaţi.

Din Grădina lui Dumnezeu: 09.01.2016

***