Grădina lui Dumnezeu (18) - Am cerut un semn de la Dumnezeu

“Când faceţi o alegere, simţiţi mai întâi pace şi apoi întrebaţi: ”Care este cea mai bună posibilitate pentru mine?” Apoi aşteptaţi un semn pentru a verifica răspunsul. Aveţi răbdare Dragilor! Semnul va veni astăzi nu mâine. Semnul va veni de la Univers şi nu din mintea voastră. Uitaţi-vă după semn şi el va apărea.” (Bob Fickes, traducere Monica Poka, 07 septembrie 2015)

Cu ceva vreme în urmă, pe la începutul lui 2014, am stabilit cu Dumnezeu un consemn. Era un experiment făcut mai mult în joacă. M-am gândit că poate aveam să primesc şi eu confirmări clare, vizibile, exprimate anume pentru mine, fără echivoc. Îmi doream şi eu Cuvântul Lui de încurajare şi încredere, aşa că am urmat exemplul multora şi mi-am ales un simbol care, atunci când aveam să-l întâlnesc, să-mi fie reper şi încuviinţare. Să-mi spună: „Da, aceasta este direcţia pentru tine.” Bineînţeles, însă, când am făcut asta, aveam îndoieli că acest consemn va funcţiona şi cu mine, aşa că m-am decis să pun la încercare forţele Universului şi mi-am ales un simbol care nu se întâlneşte la tot pasul, ceva rar, ceva care să mă facă să exclam „Woooow!” atunci când aveam să-l văd. Cu jumătate de încredere şi jumătate de neîncredere în faptul că voi primi şi eu, ca mulţi alţii, mesajele cosmice, divine, mi-am ales semnul din mai multe variante la care mă gândisem: pasărea colibri.

Nu mică mi-a fost mirarea când am primit, aproape instant, confirmarea că am fost auzită. Universul îmi primise rugămintea şi îmi acceptase consemnul. 

Alegerea o făcusem într-o seară, după ce navigasem o vreme pe internet. Ca să marchez în timp momentul acela, postasem pe blogul meu câteva imagini cu păsări colibri (click pe link pentru a vedea imaginile). Era un fel de mesaj către El: „Vezi ce vreau? Vezi ce mi-am ales? Nu-i chiar uşor, nu-i aşa?” Era o provocare la adresa Divinităţii: „Cred doar dacă îmi dovedeşti…” Apoi am închis toate aplicaţiile şi am dat laptop-ului comanda de shut-down. În timp ce aşteptam să se ruleze procedura de închidere, priveam pe monitor fereastra standard  afişată de Windows în acel stadiu: un ecran albastru intens, azuriu, precum Cerul LUI, senin, curat şi limpede, pe care două linii, una albă (a Cerului) şi una verde (a Pământului), ambele frumos arcuite şi delicate, se uneau într-un punct.  Pe linia verde, printre câteva frunzuliţe, era o figurină minusculă, albă. Figurina aceea nu-mi atrăsese atenţia niciodată până atunci, însă în acel moment am simţit un imbold de a mă apropia de monitor să desluşesc mai bine ce reprezenta, căci nu-mi venea să cred ce vedeam. Ei bine, ce credeţi că era? Da, era o siluetă micuţă şi albă a unei păsări colibri. Albă, impecabilă, imaculată, pură, divină. Nu-mi venea să cred! Primisem răspunsul: „Să ai încredere. Te-am auzit. Sunt lângă tine.”

Zilele următoare, spre uimirea mea, aveam să revăd pasărea colibri de mai multe ori (o reclamă pe o maşină, jucării colorate din plastic transparent, agăţate pe parbrizul unui maxi taxi cu care călătoream spre serviciu, etc), ca o confirmare că asta nu era o glumă, că era cazut să iau în serios acest simbol, precum şi mesajul lui: „Fii liniştită. Te voi susţine. Te voi ghida. Ai încredere.” Apoi apariţiile s-au oprit un timp.

Ulterior, în anumite momente, mi-am mai amintit de acest consemn şi l-am mai revăzut. Îmi doream să primesc răspunsul Lui în acest mod, chiar dacă doar cu o jumătate de inimă, având încă îndoiala că mie nu mi se puteau întâmpla astfel de minuni. De aceea nici nu îndrăzneam să-l mai invoc, dar mi-l doream. Cu toate acestea, când mi se întâmpla să-l primesc în cele mai neaşteptate situaţii sau locuri, ca răspuns la dorinţa mea neformulată în cuvinte, mă gândeam că erau doar coincidenţe interesante. Însă mă bucurau. Şi ceva, acolo, în adâncul meu, se liniştea.

Revenind la povestea noastră, trebuie să vă reamintesc aici că drumul nostru de căutare a Grădinii a început ca o joacă şi a continuat ca o interesantă aventură. Cu bune şi cu mai puţin bune, cu provocări şi cu situaţii comice, cu dezamăgiri şi cu speranţe încurajatoare. Însă, până la momentul “august 2015”, nu simţisem iminenţa schimbării, a deciziei, a mutării. Deşi plecasem până atunci în mai multe drumuri de investigare şi vizionare de proprietăţi, deşi ne făcusem atâtea planuri pentru viitor, deşi mă proiectasem de atâtea ori în situaţia aceea finală, cu noi mutaţi de la oraş la sat, deşi începusem să ne pregătim serios pentru perioada de început, în care aveam să ne descurcăm doar din rezerve, cumpărând deja din timp diverse bunuri, consumabile şi alimente, deşi abia aşteptam să mă eliberez de locul meu de muncă atât de solicitant, care nu-mi mai aducea nici o bucurie şi nici o satisfacţie, totuşi, în realitate, păstrasem toate acestea undeva la suprafaţa fiinţei mele. Precum un scenariu posibil doar în caz de calamitate. Da, aveam în vedere cât mai multe detalii ale acestui scenariu, diferitele alternative şi opţiuni, tot felul de situaţii şi conjuncturi, astfel încât să ne luăm din timp măsurile care se impuneau derulării  unui trai decent, însă, pentru a lua decizia efectivă de mutare, era nevoie mai întâi de transpunerea conştientă a tuturor acestor pregătiri, făcute în prezent pentru viitor, din cadrul ipotetic şi potenţial în cadrul realităţii curente, concrete, evidente. 

Ei bine, momentul declic-ului, cel în care am simţit şi am conştientizat că am ajuns la acel prag de transpunere a proiectului nostru cu Grădina din planul eteric (planul în care Dumnezeu îl desena împreună cu noi) în planul fizic (cel în care avea să aibă loc materializarea) a fost în timpul vizitei pe proprietatea celor doi bunici, la sfârşitul lui august 2015. Atunci am intrat în panică. Toate fricile şi îngrijorările s-au năpustit din nou brusc asupra mea copleşindu-mă instantaneu. A fost un moment de criză. De zvârcolire interioară. Tensiune. Travaliu. Şi prima reacţie a fost, desigur, de încordare şi respingere. Schimbarea vieţii noastre se putea concretiza chiar acolo, în acea gospodărie, iar eu m-am speriat. Abia atunci am conştientizat pe deplin că, din căutătorii aventurieri ce păream a fi, aveam să ne transformăm, în curând, direct şi ad-literam, trăitori la sat. Din fericire, Adrian a rămas în echilibru şi, fără să-şi exprime nici un fel de aşteptări, concluzii, ori proiecţii, mi-a insuflat încredere, răbdare şi detaşare şi, treptat, m-am relaxat. Abia ulterior am putut să văd din ce în ce mai limpede tot ceea ce refuzasem să văd iniţial şi să accept.

Semnele erau peste tot. Ne ghidaseră şi ne indicaseră locul. Numele judeţului, numele proprietarului (aproape identic cu numele nostru de familie), culoarea casei, vecinătatea a două biserici şi a unei mănăstiri, icoanele (Cina cea de taină, Maica Domnului cu Pruncul, cei doi porumbei albi, florile albe de crin), steaua cu şase colţuri (care avea, pentru noi doi, un înţeles special), data noastră aniversară inscripţionată în cimentul trotuarului casei, naşterea nepotului nostru exact în acea dată aniversară, care a coincis cu ziua plecării la drum chiar către această casă, prezenţa în grădină a florilor “Mâna Maicii Domnului”, pământul negru, gras şi fertil, şi altele.

Întradevăr, casa bunicilor oferea beneficii importante în preţul negociat, care era chiar foarte avantajos. În ciuda aspectului bătrânicios al camerelor, casa era locuibilă imediat, era bine întreţinută, fără a fi necesare reparaţii, poate doar nişte zugrăveli noi, acoperişul era bun, zidurile erau groase, de peste 50 cm, din cărămidă, sobele erau din teracotă şi erau toate funcţionale, fundaţia era din beton, rezistentă, avea apă curentă la bucătărie şi baie, dar şi fântână cu apa bună şi cu debit constant, chiar şi pe secetă mare, avea baie oarecum funcţională, chiar dacă acolo se mai cereau unele intervenţii, mobila ce avea să rămână în casă era, deşi demodată, era bine întreţinută, avea un beci curat, uscat şi suficient de spaţios, în şură şi grajd nu mai fuseseră crescute animale de foarte mulţi ani, lucru cu adevărat remarcabil şi de necrezut, fiind curate şi fără mirosuri insuportabile, iar grădina, pe lângă faptul că era foarte mare, avea un pământ negru şi foarte bun, deţinea deja o mică livadă şi viţă de vie, ambele pe rod şi, foarte important, era orientată în mod ideal faţă de mişcarea soarelui, pe direcţia est-vest, fiind expusă permanent luminii şi căldurii acestuia în toate anotimpurile. Altitudinea era foarte convenabilă agriculturii, de aproximativ 350 m deasupra nivelului mării, iar apropierea tangenţială, gard în gard, a unei biserici şi a unei mănăstiri părea un bonus nesperat. Ce ne mai puteam dori? Este adevărat, mai aveam de făcut anumite îmbunătăţiri pentru a ne face traiul mai confortabil şi mai uşor, dar puteam spune că ceea ce era esenţial exista deja. Era pentru prima dată când mă raportam cu totul diferit la acest proiect.

Astfel, pentru o edificare cât mai bună, ne-am dat seama că era necesar să mai facem un drum ca să mai vedem încă o dată proprietatea. Trebuia să-i revedem toate aspectele, să aruncăm încă o privire asupra vecinilor şi împrejurimilor şi să ne documentăm în privinţa detaliilor aferente tranzacţiei: acte, drepturi de reprezentare, termene, etc.

Nu puteam amâna prea mult, aşa că am stabilit că ne ajung patru zile pentru această nouă călătorie (de joi până duminică - 10-13 septembrie). Când am luat această decizie era 26 august – în zi de sărbătoare, de Sfantul Adrian. Astfel, în aceeaşi zi importantă de sărbătoare, Adrian al meu :)  i-a sunat pe bunici şi i-a anunţat că le vom face o nouă vizită. Au fost teribil de încântaţi şi i-au spus că ne aşteaptă cu drag.

Săptămâna de dinaintea plecării a fost una epuizantă în Bucureşti din punct de vedere al temperaturilor. Ultima zvâcnire a verii adusese un nou val de aer canicular cu 38 de grade la umbră, conform mass-media, dar, în realitate, cu peste 40 la soare şi, probabil, cu peste 60 la nivelul asfaltului capitalei. A fost un final apoteotic al anotimpului estival care avea să ne evidenţieze, încă o dată în plus, cel puţin unul din motivele aproape nesemnificative pentru care părăsirea oraşului era bine venită. Dacă ne gândeam profund la motivele cu adevărat importante, atunci trebuia să recunoaştem că plecarea se cerea cu iminenţă.

Cu toate acestea, trebuie să recunosc că încă mă mai încercau mici temeri şi mici îngrijorări fireşti. Încă mai aveam nevoie de confirmări. Iar El ştia asta. În acest sens, mi-a amintit că pot apela la consemnul nostru. Era o zi de luni, cu trei zile înainte de plecare şi eram la serviciu într-o pauză. Aplicam practic vorba aceea binecunoscută care spunea că “pauzele lungi şi dese sunt cheia marilor succese” şi citeam bloguri. Mă asiguram, astfel, de marele meu succes, dar pentru binele organizaţiei, evident. Glumesc, desigur. Atunci, pe unul din blogurile pe care mă mai uitam uneori, am găsit un mesaj ce părea scris anume pentru mine. Este cel cu care am început această însemnare: “Când faceţi o alegere, simţiţi mai întâi pace şi apoi întrebaţi:”Care este cea mai bună posibilitate pentru mine?” Apoi aşteptaţi un semn pentru a verifica răspunsul. Aveţi răbdare Dragilor! Semnul va veni astăzi nu mâine. Semnul va veni de la Univers şi nu din mintea voastră. Uitaţi-vă după semn şi el va apărea.” (Bob Fickes, traducere Monica Poka, 07 septembrie 2015). Şi mi-am amintit de pasărea colibri. Ok, am spus, dă-mi un semn, Doamne! Este acesta drumul nostru bun? Este aceasta Calea? Este aceasta cea mai bună posibilitate?

Apoi, seara, de acasă, am intrat un pic pe facebook. Iar acolo ce credeţi că mi-a apărut în faţa ochilor după nici câteva click-uri de derulare a posturilor din ziua aceea: o poză cu o micuţă şi albă pasăre colibri. Albă, impecabilă, imaculată, pură, divină. Era confecţionată din hârtie, o adevărată bijuterie fotografiată în palma deschisă a creatorului ei.  Primisem semnul cerut exact cum mi se spusese în mesaj: “Semnul va veni astăzi nu mâine.” 

Tatăl nostru, Creatorul Suprem, Făcătorul Cerului şi al Pământului, al tuturor văzutelor şi nevăzutelor, îmi răspunsese la întrebări şi îmi trimisese semnul cerut. Cum mă mai puteam îndoi? Era timpul să las deoparte neîncrederea şi temerile şi să primesc Darul. Era aproape de miezul nopţii, dincolo de care începea Ziua naşterii Maicii Domnului, Născătoare de Dumnezeu: 08.09.2015. Prima sărbătoare a noului an religios. Tema naşterii şi re-naşterii revenea în prim plan, ca un semn de curgere armonizată cu Fluxul divin. Se năştea un nou început.

Din Grădina lui Dumnezeu: 21.01.2016

***