De vorbă cu Oglinda

Astăzi, dis-de-dimineaţă, m-am trezit cu o-ntrebare:

Cine sunt, care mi-e umbra, ce făpturi mă definesc?

Cine ştie să-mi răspundă? O oglindă poate oare?

Sper că ea va şti să-mi spună. Azi cu ea am să vorbesc.

Am privit-o de departe şi  puţin ne’ncrezătoare.

Şi-am văzut doi ochi albaştri ce păreau a mă iubi.

“Hai, citeşte-n ei – se-aude – care-i adevărul oare?

Numai tu îţi vei răspunde dacă sinceră vei fi.”

Şi, privind în ei, atentă, am văzut o transformare:

Trup de şarpe stând la pândă, pregătind al meu venin,

Clopoţei ce spun minciuna, farmec fără de scăpare,

Să mă ţină-n loc vrăjită şi prin ei să mă înclin.

Muşcătura mă transformă şi-altă umbră mă cuprinde.

Ochi adânci, frumoşi şi ageri de jaguar mă încolţesc.

Vânătoarea de iluzii în privire mi se-aprinde

Şi-mi dezvăluie felina-n care-acum sălăşluiesc.

Dar oglinda nu mă lasă în această întrupare.

Genele-mi vibrează iute, ca aripile în zbor,

O minusculă făptură vrea din mine sus să zboare…

Vis de colibri mă-nalţă tot mai sus… tot mai uşor…

Oare ce oglindă-i asta? Sigur nu e fermecată?

Oare-mi spune adevărul? Să o cred sau să o sparg?

Ce-mi arată ea o clipă? Sunt în ceruri înălţată?

Ce aripi îmi duc privirea către zborul mult mai larg?

Sunt eu vultur? Hei, oglindă, cine-n locul meu priveşte?

Mult prea sus mă duci cu gândul! Lasă-mă să fiu acum

Floarea albă, parfumată, ce în inimi înfloreşte,

Ce încântă, din grădină, ochii celor de pe drum.

Vreau ca albele-mi petale în aripi să strălucească,

Iar parfumul meu de floare să se-nalţe către cer.

Vreau să fiu Iubirea care tuturor să le-amintească

De Lumina lor din suflet, nu de trupul efemer.

Bucureşti : 31.01.2010

***