Strada misterioasa

Deseori mă plimb pe o stradă din vechiul Bucureşti. 

Este un loc al amintirilor adunate mai ales prin clădiri vechi. Trec deseori pe lângă o clădire degradată,  cu ferestrele deschise, o clădire părăsită acum. Ca un om singur uitat de lume, uitat de cei dragi. în trecut acolo funcţiona un spital de ortopedie, dar proprietarii au revendicat clădirea şi, fiindcă necesita consolidare şi renovare, deci o uriaşa investiţie, nimeni nu a cumpărat-o. Acum se plimbă vântul rece de toamnă prin încăperile părăsite unde altă dată era un furnicar de oameni veniţi cu tot felul de nevoi şi suferinţe trupeşti.

De câte ori trec pe lângă clădirea aceea o simt de parcă vrea să-şi odihnească zidurile în linişte şi tăcere, de parcă doar ochii şi-i ţine deschişi către cer şi doar cu teii şi castanii mai vrea să schimbe câte o şoaptă pe înserat când numai vântul îi mai trânteşte ferestrele şi le scârţâie din toate balamalele... în rest este tăcere...

După ce se lasă întunericul şi se aprind felinarele strada este cuprinsă de o atmosferă de poveste. Devine mut mai misterioasă şi parcă îşi ascunde toate secretele dincolo de gardurile înalte, prin curţile acelea pustii,  păzite cu străşnicie de întuneric şi de crengile pomilor încărcate de toamnă. Nici câini nu sunt pe strada asta... nu se aude nimic... nici un pas de om… nici o maşină... parcă totul încremeneşte sub pătura neagră a cerului...

Lumina galbenă a felinarelor parcă este din altă lume, din lumea aceea veche, de demult, când strada era în plină forfotă, când curţile erau pline de servitori care trebăluiau chiar de la primele ore ale dimineţii, când trăsurile trăgeau la porţi şi plecau încărcate de boieri şi cuconiţe dichisite. Totul este acum o clipsidră a acelor vremuri. Nisipul clădirilor este acolo, se scurge de pe pereţi odată cu vântul şi cu ploaia … şi cu timpul. Oamenii de atunci însă nu mai sunt, au rămas doar amintiri prin cine ştie ce fotografii îngălbenite, sau poate nici măcar atât.

Eu mă plimb pe acolo şi îmi imaginez vremurile acelea şi privesc zidurile şi le văd frumuseţea de altădată. Văd perdele la ferestre, văd lumini strălucitoare din candelabre de cristal, văd mesele încărcate de porţelanuri şi tacâmuri de argint. Există cu siguranţă şi o parte tristă a acestui decor al trecutului, o ştiu, insă sufletul meu caută tabloul frumos surprins de pictorul impressionist, un pictor anonym, un suflet singur în odaia sa rece, cu paleta de culori şi cu pensula în mână, încercând să-şi facă din fericirea celor din jur un univers al fericirii sale în care să-şi lase sufletul să viseze. Tabloul unui pictor este întotdeauna întruchiparea viselor sale, aşa cum poezia surprinde visele născute din tristeţea sau fericirea poetului.

Este în noi înşine dorinţa de a transforma realitatea din jurul nostru într-o realitate în mijlocul căreia să ne simţim bine, în ceva frumos de trăit, o clipă de plictiseală într-una de încântare,  o clădire banală într-un loc de poveste. Este dorinţa de a aduce acumşi aici bucuria de A FI. A fi undeva, a fi cu cineva, a fi pentru ceva, a fi pentru a asculta o melodie emoţionantă, a fi pentru a admira frumuseţea din jur, din oameni. Există întotdeauna o parte bună şi frumoasă în fiecare lucru, în fiecare situaţie de viaţă, în fiecare om cu care interacţionăm.

Frumuseţea este peste tot, în orice, în oricine, trebuie doar să vrem s-o vedem şi să ne bucurăm de ea şi s-o arătăm şi altora.  Frumuseţea este întotdeauna în ochii privitorului.

Bucuresti : 19.10.2010

***