Eterne flori de viorele

De ce vorbeşti din nou de moarte? Cu primăvara ce-ai făcut?

Unde-ţi sunt florile albastre pe care-n suflet le-am văzut?

Aveai corole înflorite, aveai parfum ameţitor

Pe care-l inspiram cu dorul de-al tău cuvânt înălţător!

Tu le-ai lăsat să se usuce? Ţi-am dat o primăvară-n dar!

Ai scuturat-o de petale şi te-ai întors în toamnă iar?

Alungă moartea dintre frunze! Nu asculta chemarea ei!

Din anotimpul resemnării te poţi salva din nou de vrei.

În prag de vară vin spre tine parfumul meu de crin să-ţi dau

Prin viorele ruginite ce numai gând de moarte au.

Să-ţi iau suspinul din tulpină şi dor de viaţă-n ea să pun,

Să-ţi crescă aripi noi de floare din care iar nectar s-adun.

Te rog, alungă negre gânduri! Spre tine cu lumină vin!

Primeşte leac de fericire - mireasma florilor de crin!

Prin ea - o caldă-mbrăţişare cu care să topesc ninsori

Ce se aştern peste corola din care te aştepţi să mori...

Dar nu te las, albastră floare! Acum eu sunt oglinda ta!

Eu sunt eterna primăvară! Nu ştii că eşti şi tu aşa?

Ba, eşti! Priveşte! Nu vezi timpul cum se dizolvă-n infinit?

Eterne flori de viorele din ochii mei ţi-au înflorit!

Bucuresti : 31.05.2010

***