Semne

Sunt ani prea mulţi să-i mai înşire
De când în plâns s-a izolat,
De când, fugind de ochii lumii,
Doar a oftat.

Tânjeşte inima în sine
Un prunc să legene la piept,
Să-i cânte doine şi să-i spună:
- De când te-aştept…

Batiste multe-a stors de lacrimi
Şi multe lumânări a pus
La căpătâiul celei care
Demult s-a dus.

Pe crucea ei de veci citeşte
Cuvintele de dor, adânci:
- Tu, puiul mamii, pleci, dar mâine
Să te întorci.

Obrazul plâns i se-nfioară
La adierea caldă-a verii,
Închide ochii simţind dorul
Mângâierii.

Priveşte-n jos pământul reavăn
De ploi şi lacrimi afânat
Şi vede-o floricică albă
Cum s-a-nălţat.

E floarea ce-o sădise-n vise
Fetiţa ei zâmbind tăcut!
E-un semn cerut de ea în timpul
Care-a trecut.

O rândunică-i taie calea!
Se-opreşte-n loc încremenită.
Din gânduri şi din plâns tresare
Amăgită.

În visul ei se arătase
În chip de pasăre-n livadă,
Zburând în cale-i, arătându-i
Cum s-o vadă.

- Desigur, ea e, mi se-arată
În orice-a lumii întrupare
Şi-mi picură cu drag în suflet
Un strop de alinare!…

Aşa gândea atunci femeia.
Aşa gândeşte şi acum
În dorul ei, pierdută-n vise,
Mergând pe drum.

Şi-aşa va fi mereu, de-a pururi,
Va iscodi în jur cu dor
Ce îi trimite dintre stele
Al ei odor.

În vânt, în flori, în rândunele,
Ea a simţit că s-a-ntrupat
Iubirea fragedei copile
Care-a plecat.

Bucureşti : 16.04.2009

***