Frica

Din ce în ce mi-e mai greu să trăiesc.

O stare de vid îmi blochează gândirea.

Mi-e frică de mâine, de ziua de ieri,

Trecutul mi-aduce-n prezent amintirea.

Şi frica trecută renaşte frecvent

În gesturi, în glas, în cuvinte de-ocară!

M-ascund în tăcerea din inima mea

Şi urc spre Hristos pe a liniştii scară.

Nu ştiu dacă merit suferinţa aceasta.

Aşa o fi planul: să-ndur toate cele,

Durerea pe viu s-o trăiesc până când

Povara-mi va fi pe puterile mele.

Instinctul răspunde cu teamă pe chip,

Iar zâmbetul meu a-nceput să suspine.

Reflexul la frică mă apără când

Curajul absurd se ridică din mine.

Şi frica mă-nvaţă să uit şi să iert,

Şi peste dureri mă ridică într-una,

Şi-o iau de la capăt în fiece zi

Rănită de spinii ce-i poartă cununa.

Ce lecţii de viaţă aveam de-nvăţat?

Să gust umilinţa din frică născută?

Să-mi regăsesc Dumnezeul în mine

Ducându-mi ‘nainte crucea, tăcută?

Cu lacrimi ascunse accept să primesc,

Căci făr-a Ta voie nimic nu se face.

Îndură-te, Doamne, scurtează calvarul!

În stea de lumină tu mă preface!

Bucureşti : 02.05.2009

***