Prizoniera mea, tristeţea

Azi m-am rugat la ceruri să m-ajute

Să scot din mine toată frumuseţea

Pierdutelor cuvinte din adâncuri

În care prizonieră mi-e tristeţea.

Să fac din ele foc, vâlvoi să ardă,

Să mistuie suspine neoprite,

Iar prin destinul pârjolit în slove

Să uit de ursitoare despletite.

Să fac potop din ele, să-mi cuprindă,

Cu fiecare val, sărate lacrimi,

Să îmi scufunde timpurile-n care

Îmi înfloreau în suflet numai patimi.

Să le îngrop în ţarina pustie,

Definitiv deşert să le-nconjoare,

Să nu mai ispitească nici un suflet

Spre adâncimea lor amăgitoare.

Iar, la final, ceva de va rămâne

Nerisipit, îmi voi trimite vântul

Să spulbere din colţuri prăfuite

Nălucile ce mi-au păzit mormântul.

Şi, astfel, voi pătrunde prima oară

În carcera cea rece şi tăcută

Zâmbind timid la primele cuvinte

Ce-mi vor şopti iubirea renăscută.

Bucuresti : 17.12.2009

***