Norocul liliacului îndrăgostit

E noapte, e târziu, iar satul doarme

Şi-o ceaţă grea se lasă peste crâng.

Pustiu e drumul, vântul doar răzbate

Ca o nălucă-n crengile ce plâng.

Un glas pierdut de clopot se aude...

Ecou de-nmormântare peste sat.

Tresar şi sfinţii pe pereţi de criptă

Când jalea lui răsună înfundat.

Acolo, sus, în turnul vechi de piatră,

Un liliac îndrăgostit de flori

S-a-ntors târziu din zborul de iubire,

Ferindu-se de ochi iscoditori.

Dar, fermecat de albele petale

Şi de parfumul Crinului frumos,

Prea ameţit de dragostea din aripi,

A nimerit în clopot... şi-apoi jos.

Din cimitir i-a răsunat cântarea

Ce-o auzea ades la-nmormântări

Şi a trecut hotar în altă lume

Nemângâiat... şi fără de iertări.

Când l-a văzut cum zace din cădere

Frumoasa Floare rouă i-a trimis

Din albele-i petale de lumină

Să-i fie leac şi-aievea şi în vis.

L-a ridicat în alba ei corolă

Şi în parfumul ei l-a alintat.

Cu verde busuioc şi sfântă apă

L-a descântat... şi-aşa l-a înviat.

Sub clar de lună plină, argintată,

Întors din morţi, el crede c-a visat,

Iar vântu-ncremenit de-aşa magie,

E martor mut sub cerul înstelat.

Printre morminte murmura tăcerea

Uimită de puterea unei flori

Ce-aduce nemurirea prin iubire

Şi lui i-o dăruieşte către zori.

Din depărtări o rază de lumină

Prin genele de cer îşi face loc

Şi-i spune liliacului în şoaptă

Că-n noaptea asta a avut noroc.

Bucuresti: 05.03.2010

***