Iubire fermecată

E miezul nopţii şi-n tăcere castelul pare adormit.

Copacii, duhuri fermecate, păzesc cărările pustii.

Un lup se-aude în pădure urlând prelung şi risipit....

Ecou sfâşietor străbate văzduhul stins al celor vii.

O uşă-n taină se descuie şi-o umbră-alunecă pe scări.

Într-o cămaşă de mătase ea iese-afară suspinând.

Prin coridoare-ntunecate rămân trecutele visări,

Iar peste trepte i se-aşterne parfumul, încă fremătând.

Năluca albă se strecoară prin adormitele grădini

Şi-n strălucirea rece-a Lunii se-aprind în părul ei scântei.

Magie-n raze argintate coboară-n paşii feminini

Şi o preface-n Floare mândră, uimind tăcutele alei.

Petalele-i de Crin aşteaptă din vântul nopţii mângâieri,

Iar din pădurea îndrăgită primeşte şoaptele de dor.

Adună rouă pentru suflet din infinit, de nicăieri,

Licoare dulce să prepare, nectarul ei ispititor.

De sus, din vechiul turn de piatră, se-aud aripi plutind în zbor...

E ora sfântă când coboară din cuibul său un liliac.

Grădina toată se-nfioară când fâlfâitul lui uşor

Îmbrăţişează Floarea albă şi îi sărută alb iatac...

E-o vrajă în a ei licoare şi-l cheamă noaptea în suspin,

Uitând de lume, de blesteme, de tot ce-atât i-a despărţit.

El o cuprinde cu iubire ştiind că-n Florile de Crin

Se-ascunde-un suflet de fecioară de care e îndrăgostit.

Se pierd în caldă mângâiere, iar noaptea-i duce pe-amândoi

Spre prima rază de lumină ce iarăşi îi va despărţi.

El va urca din nou sub streşini privind tot drumul înapoi,

Iar ea, în lacrimi, o copilă, închisă-n turn va reveni.

Tristeţea ei e fără margini când prin fereastră o-nconjor

Frumoase raze de lumină ce-o cheamă vesel pe alei.

Ea ştie că în pod, sub grindă, ascuns de soare, plin de dor,

Nerăbdător să vină noaptea aşteaptă liliacul ei.

Bucuresti: 16.03.2010

***