Destin de zeiţă

Din albul destin de zeiţă rămas-am cu-n dor de iubire,

Îl simt cum se-apropie-n valuri, dar, temătoare, eu fug.

Când sufletul meu de fecioară salvat e-n a lunii sclipire

Prin lacrimi de stele îşi plânge ursita ce-l arde pe rug.

Nu ştiu de ce îmi e teamă, mă lupt doar cu umbrele mele,

Le-atac disperată cu arcul să-mi apăr tărâm neatins,

Arunc cu săgeţi otrăvite, mă-nchid în pierdute castele,

Pornesc vânătoarea în care doar sufletul meu e învins.

O simplă iluzie-i lupta! - îmi spun ochi albaştri de zână,

Iar inima mea de zeiţă se pierde-n păduri, alergând.

Îmi caut Iubirea prin munţii ce mă recunosc ca stăpână,

În ei e ascunsă, în suflet rănit, hăituit, lăcrimând.

Sunt încă Selena, căci noaptea mi-e, încă, tărâmul de vise.

Diana mă simt, căci în mine-i fecioara ce-i de neatins.

Dar nu mai fac sânge să curgă pe drumuri demult interzise.

Statuie, prea rece odată, în flăcări de dor m-am aprins.

Săgeţile mele-otrăvite uitate-s în tolba cea veche,

Iar rănile toate din urmă în inima mea, azi, le-am strâns.

Balsamul iubirii se scurge prin mâinile mele, pereche,

Iar buzele mele se-adapă cu lacrimi din ochii ce-au plâns.

Bucureşti : 15.02.2010

***