Cântecul meu de Sirenă

Trimit din valuri cântece de dor

Spre marinarii singuri din pustiu

Şi-i chem către adâncurile mării

Ca mângâiere dulce să le fiu.

În ochii mei albaştri din ocean

Îi chem să-şi uite lacrimi şi oftat,

Să uite de povestea de pe ţărmul

Din care au plecat pe înserat.

În părul meu, spre stele fluturând,

Am flori din stropi de apă, rătăciţi,

Cu el i-ademenesc spre întuneric

Unde vor crede că sunt fericiţi.

Şi-n mâinile-mi de fată, dezmierdaţi,

Îi chem să-şi lase inimile lor,

Să-şi piardă calea către-a lor corăbii

Şi să-mi urmeze cântecul de dor.

În spuma mării, când s-or arunca,

O preafrumoasă fată vor dori,

Voi fi fecioara mării ce le cântă.

Prin  versul meu iubită le voi fi.

Vor plânge auzind povestea mea

În care-un prinţ frumos m-a părăsit

Când mi-a aflat secretul într-o noapte,

După ce-n mare l-am ademenit.

Prinţesă rătăcită m-a crezut

Şi-a vrut din ape-n braţe să mă ia,

Dar trupul meu fără veşminte, rece,

I-a arătat ce încă nu ştia.

Nu sunt femeia ce-a crezut că sunt,

Iar paşii mei nu i-au urmat pe-ai lui.

În largul mării, doar, îmi e hotarul,

Iar din pustiul ei ieşire nu-i.

Prin trupul meu nu am putut să urc

În lumea lui, un ţărm îndepărtat,

Unde s-a-ntors cu inima din mine,

Doar prin iubirea mea eliberat.

În urma-i o himeră a rămas

Ce-şi cheamă marinarii către ea,

Singurătatea lor să le-o aline

Ştiind că de a ei nu va scăpa.

Bucureşti : 28.01.2010

***