Tristeţea se-aude din două destine

Am atât de multă nevoie de cuvintele tale de dor,

De-ale tale vise cu care mă-nvelesc înainte să mor,

De oftatul pierdut printre şoapte, pe care-l primesc rătăcit,

De privirea cu lacrimi pe gene, de pasul târziu, ruginit.

Am atât de multă nevoie să ştiu că mă vrei lângă tine,

Că albe petale de floare le pui peste ochi să te-aline,

Că dragostea mea călătoare găseşte spre tine cărarea

Şi-o laşi să te-mbrace cu mine, în mine să-ţi fie uitarea.

Am atât de multă nevoie de liniştea ta nesfâşită

Din tâmplele tale în care m-aş vrea pentru veci adormită,

De pacea cuminte din ochii în care mă ştiu adorată,

De gândul ce caută clipa în care mă simt aşteptată.

Am atât de multă nevoie să-mi spui că prin buzele tale

Citeşti iubirea din mine, înflorită în nopţi hibernale,

Că toamna frumoasă din tine mă cheamă, alături să-ţi fiu,

Iar seara, din nou, în apusuri, în parfumul de Crin să te ştiu.

Mă sting aşteptându-te iarăşi, iar noaptea se stinge cu mine,

Ascultă, iubire… tristeţea se-aude din două destine…

Din candele albe, tăcute, cuvintele mele te cheamă,

Lumini care ard într-o clipă…. şi-n trecerea ta se destramă…

Bucureşti : 02.02.2010

***