Agonie

O grea înserare se lasă 

pe umerii laţi ai oraşului meu.

Copacii albaştri şi negri

se-nalţă din neguri mereu.

Cu crengi scorburoase şi lungi,

încolăcite, vrăjmaşe-mi apar.

Se-ntind tăcute-n văzduhul

cu plete de fum şi de jar.

Dar valuri de apă fierbinte şi rece

mă smulg din  locul grotesc.

Şi, când speriată alunec în haosul negru,

când deasupra plutesc.

Iar vântul în noaptea de groază

împarte naturii venin

Şi-mi taie-n rafale obrazul.

Şi-n gură am gust de pelin.

Din piscul de piatră, în noapte,

prin grote şi peşteri se lasă

O pătură groasă de ceaţă.

Coboară… pe umeri m-apasă…

Şi simt că mă-năbuş şi strig,

dar strig în zadar.

Şi-n valul de abur albastru

conturi în umbră apar.

Şi spaima ce mă cuprinde mi-arată

o mare de forme-apărând

Din fumul ce-nveşmântă pământul

ce nu e pământ.

Şi multe fantome sălbatice

din negura deasă răsar

Schele-amorţite şi albe

se văd mai aproape… mai clar…

Se-adună în grupuri sinistre

sunt multe… sau doar mi se pare…

Şi vin lângă mine deodată,

se-nşiră şi-arată în zare

O cruce de foc uriaşă

cu-o umbră de foc lângă ea.

Se-nvârte, pluteşte, aleargă

şi parcă să strige ar vrea.

Le cheamă pe toate şi-n grabă

spre mine se-ndreaptă râzând.

Şi râsul satanic pe dată se stinge

şi-aleargă ţipând!

Natura se-nvârte cu mine…

…nimic nu mai văd… n-aud mai nimic…

Le-au numai râsul sălbatic…

… şi cad… şi încet mă ridic…

Încerc speriată în noapte să fug,

să m-ascund de strigoi…

O droaie de monştri se-arată...

Ba nu… parcă-i unul… sau doi…

Privesc într-o parte şi-n alta…

…nu ştiu încotro s-o pornesc…

Strigoii m-ajung… îmi prind mâna…

… mă trag… însa eu…  mă trezesc.

Bucureşti : 30.01.1984

***