Frunza de castan

Cerul era mohorât şi plângea în tăcere.

Cascadă de lacrimi părea ploaia-n cădere.

În valuri de apă şi piatră zarea apare,

Vuieşte în fulger văzduhul şi marea cea mare.

Timpul trecea ne’ncetat, izvor de durere,

Clocotind pământul striga… trecută părere…

Cortina de ceaţă se lasă… grea înserare.

Nimic nu cutează să zboare spre vânăta zare.

Doar ea se desprinde firavă, de vânt obosită

Şi-n mari rotocoale coboară… coboar-ameţită…

Şi ploaia o bate în faţă şi pare ciudată,

De frig şi de spaimă tremură şi-i galbenă toată.

Pe apă pluteşte ca barca în largul ocean

O frunză căzută pe ploaie de sus, din castan.

Bucureşti : 29.01.1984

***