Peste oraş se lasă seara,
Luminile pe rând se sting,
Al zilei zgomot se topeşte,
Când cerurile îl ating.
Deasupra crengilor deschise
Peste pământul adormit
Trec scamele de nori albastre
Plutind uşor către zenit.
În liniştea cea necuprinsă,
În camera întunecată,
Pe catul patului, pierdută,
Stătea cu ochii-n gol o fată.
Strângea la piept cu jale-adâncă,
Cu gestul tandru, protector,
În loc de copilaş – o pernă.
Şi-o legăna convingător.
O dezmierda privind cu drag
Spre pruncul ce părea ca este
În braţele-i ocrotitoare,
Dormind în şoapte de poveste.
Însă când luna s-a oprit
Ca o nălucă printre stele
Privirea-n loc i-a-ncremenit
Şi mâinile-i căzură grele.
Din visu-i dulce brusc trezită
Cu un suspin rostogoli
Imaginea de prunc cu care
De-atâta timp se amăgi.
Îşi înălţă privirea-a rugă,
Cerşind în Ceruri îndurare,
Sperând din suflet să-i audă
Din depărtări a ei chemare.
Aprinse candela smerită
Sus, la icoană, tremurând,
Şi-un joc al umbrelor cernite
Se-mprăştie în jur vibrând.
În palme îşi cuprinse fruntea
Şi peste gene-şi primi somnul,
Uitând de grijile amare
Şi cu nădejde-n gând spre Domnul.
În vis ea îşi văzu copilul
În straie albe de lumină.
Era înconjurat de îngeri
Şi flori de crin avea în mână.
Bucureşti : 01.04.2009
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Interior, exterior.
Inspiratie, expiratie.
Impresie, expresie.
Ganduri, cuvinte.
Oglindire.
:)