Insolaţie

 

Era cald...şi tăceam.

Şi priveam

fără să mă uit la ceva anume.

Tăceam… şi era cald.

Şi mă gândeam la tine.

În liniştea zilei

Te-am auzit atunci plângând.

N-am vrut să cred.

Îmi părea imposibil aşa ceva.

Plângeai fără lacrimi,

totuşi plângeai.

Şi te gândeai la mine.

Şi mă iubeai.

Am ştiut asta. Am simţit-o!

În suspinele tale am ghicit-o!

Am fost vinovată… poate…

Dar m-ai iertat… şi mi-ai zâmbit…

Iar eu… fără să vreau… iar am greşit.

Şi am fugit de tine înc-o dată.

Priveam pietrele mângâiate de ape,

priveam frunzele legănate de vânt

şi ascultam îndurerată

un suflet trist

chemând,

plângând,

visând.

Şi căutând mereu.

şi iar chemând.

Mi-am înfipt degetele

în iarba proaspătă din jur.

Nu mai vroiam să ascult.

Mi-am astupat cu frunze urechile.

Şi cu noapte.

Să nu te mai aud, dar…

În zadar.

M-am agăţat disperată de stânci

să nu mă-nghită întunericul

şi strigătul tău.

Dar răni adânci

Îmi brăzdau trupul

obligându-mă să te ascult,

să te-nţeleg,

să te aprob.

Era noapte, era zi...

Sufeream…

Şi priveam înainte.

Şi simţeam în creier

răsculându-mi-se mii de cuvinte.

Dar tăceam… era cald…

şi linişte…

Parcă auzisem ceva?!

Ce-o fi fost?

Parc-ar fi plâns cineva...

Are rost

să mai plângi?

Bucureşti : 22.07.1985