28.Aceasta generatie de Copii

 

Ultima actualizare in 04.06.2025: texte noi la final

Motto: "Nu poti salva pe nimeni. Poti fi alaturi de altii, sustinandu-i dintr-o stare de echilibru energetic si pace interioara. Poti sa le impartasesti din Cunoasterea ta, sa le impartasesti perspectiva ta asupra unor situatii, dar nu le poti inlatura tu durerea. Nu poti merge pe Calea lor, in locul lor. Nu le poti da raspunsurile potrivite pentru ei. Este necesar ca ei sa-si puna propriile intrebari, sa isi gaseasca propriile raspunsuri, sa-si traiasca propria nesiguranta, sa isi priveasca propriile incertitudini. Este necesar ca ei sa faca propriile greseli, sa isi simta propriile tristeti, sa-si invete propriile lectii. Daca vor cu adevarat sa fie in pace cu ei insisi, este necesar ca ei sa urmeze cu incredere Calea propriei vindecari, care li se dezvaluie pas cu pas. Li se dezvaluie lor, nu altora." Sursa: Jeff Foster

In randurile de mai jos este vorba despre aceasta generatie de copii care au acum intre 10, 15, 20 de ani.

Sunt perfect de acord cu ce scrie autoarea mai jos. 

Educatia data copilului in primii 7 ani de acasa este baza comportamentului si a caracterului viitorului adult. Ce vede copilul in familie in primii 7-10 ani, ce aude si vede la parintii lui, va deveni modelul lui de viata. 

Acolo unde copilul a crescut frumos, armonios, echilibrat, cu principii sanatoase de viata, cu un comportament civilizat, educat, cultivat, inseamna ca acel copil a avut niste modele demne de urmat.

Inseamna ca acel copil a avut niste modele de Oameni care l-au influentat pozitiv, care i-au insuflat niste valori morale sanatoase, care l-au indrumat spre a deveni un adult responsabil, adaptabil, bine ancorat in realitate, in mediul inconjurator, care intelege cum merg lucrurile si cum are el nevoie sa fie, in mod demn, pentru a reusi.

Acel copil a avut modele de Oameni care l-au facut sa inteleaga ca nu banii si averea inseamna succesul, ci modul in care te construiesti ca om integru, autentic, curat si sincer, onest si respectuos, ca om care isi cunoaste valoarea si limitele, care stie sa-si stabileasca granitele, sa si le faca respectate, si care stie sa le respecte si pe ale celorlalti.

Acel copil a avut modele de Oameni care i-au dovedit prin propriul lor comportament, prin exemplu personal, cum sa devina Om. 

Asadar, va las sa cititi textul la care am facut trimitere prin introducerea de mai sus.

Autorul textului de mai jos: Mira Moga 

"Vă miră ce s-a întâmplat la Hunedoara? Vă miră că niște copile au bătut cu bestialitate un alt copil? Pe mine nu! Pentru că această generație de copii este crescută de o generație de părinți defecți, într-o societate defectă...

Copiii de azi s-au născut într-o societate absolut oribilă, clădită nenatural într-o fostă țară comunistă. Noi nu am înțeles nici până în ziua de azi ce înseamnă libertatea. Noi nu am avut parte de un tranzit lin de la sărăcie la abundență, de la o societate spălată pe creier la una deschisă la minte. 

In societatea asta greșită au reuşit oportuniştii, dădătorii din coate, urmaşii privilegiaţilor din sistemul anterior, modelele de vulgaritate şi obrăznicie, hoții și curvele. Sau cel puţin aceştia au devenit cei mai vizibili şi vocali. Pe ei îi vedem la TV, despre ei scriu ziarele, pe ei îi laudă mass media, pe ei îi invidiază prietenii, vecinii etc.

Vecinul cu BMW și cu haine de firmă, care fură prin străinătate sau care vinde droguri, e mai apreciat decât vecinul care are 2 facultăți pentru că are ce să arate, e șmecher.

Curva care face bani cu fundul prin Europa, pe la Dubai sau prin State e mai apreciată decât educatoarea de la etajul 2, care șlefuiește caractere și care ne învață copiii să scrie și să citească, pentru că "se descurcă, s-a realizat": și-a luat casă, mașină bună, are haine scumpe, arată bine etc.

Valorile pe care a fost construită societatea românească modernă sunt profund greșite... Instituțiile noastre de învățământ supraviețuiesc pe modul de avarie, de zeci de ani, din inerţie. Cultura străzii a înlocuit-o pe cea pe care ar trebui să o dobândim în sânul familiei și la școală. Profesorii, mulți dintre ei slab pregătiți, sunt produsul aceleiași societăți.

Asistăm la o înstrăinare a părinţilor de propriii copii. Iar asta se întâmplă fie pentru că părinții muncesc prea mult în încercarea disperată de a ține pasul cu restul (între copii și alți părinți există o concurență acerbă pentru cine are cel mai ridicat statut social, cel mai bun telefon, cele mai bune haine, cele mai luxoase vacanțe, cele mai frumoase case etc), fie pentru că generația de părinți de azi e complet absentă din viața copiilor, unii muncind prin străinătate, fie pentru că părinții, deși prezenți, au 0 valori pe care le pot transmite copiilor.

Îmi povestea cineva cum fiica ei s-a întors profund rănită de comentariile unui băiat pe care l-a întâlnit la un festival. Junele i-a spus că e frumoasă dar nu e de nasul lui fiindcă poartă pe picioare "niște șobolani de Nike", în timp ce el avea niște adidași de 500-1000 de euro. 

Societatea, mass media și rețelele sociale i-au învățat pe acești tineri să fie extrem de focusați pe bunurile materiale și să nu-i mai intereseze alte valori. Iar părinții cad în capcana de a pompa bani în niște copii lipsiți de valori, lipsiți de educație, dar îmbrăcați în haine scumpe.

La 12-14 ani nu-mi amintesc să fi mers la festivaluri de muzică de capul meu, nu ajungeam acasă mai târziu de ora 21:00 (vara!), n-am bătut cu bestialitate pe nimeni, deși probabil aș fi putut (ținând cont de faptul că am făcut toată viața sport de performanță și am fost un copil foarte dezvoltat), nu mi-am băut mințile, nu m-am drogat. 

Și asta nu pentru că nu aș fi avut ocazia să fac asta, ci pentru că totul se rezumă la educația pe care am primit-o, la felul echilibrat în care am fost crescută de către părinți și de către bunici, oameni care n-au fost la fel de impactați ca și generația actuală de părinți de libertatea (înțeleasă prost) de care am beneficiat după Revoluție.

Totul, absolut totul, pleacă de la educația primită în familie, de la valorile care ne sunt insuflate și de la "ghidajul" pe care-l primim în primii ani de viață de la părinți. 

Un părinte cu 0 valori va transmite 0 valori copiilor săi. 

Din păcate trăim într-o societate în care foarte puțini adulți (oameni de 30-40-50 de ani) care sunt părinți își ghidează viața după valori și principii. 

Și atunci nu e de mirare că avem o groază de copii care cresc precum buruienile, care suferă de depresie, de singurătate, care au accese de furie sau de violență, care comit infracțiuni la vârste fragede etc.

Copiii sunt oglinda societății. Iar societatea românească este putredă..."

Dezvoltarea copilului, vazuta prin capacitatile parintelui:

-inainte de conceperea copilului, partenerii sa fi discutat cand aduc pe lume un copil, spontan sau planificat, cum il vor creste si cum vor fi vietile lor intrerupte, modificate si schimbate

-cum sarcina le-a modificat ambilor dispozitia, sexul, distractia si anxietatea si cum se mentine cuplu cu toate astea. Cum face mama fata incertitudinii si fricii ca nu va naste un copil perfect. Capacitatea lor de parteneri sa se pregateasca sa se joace de-a mama si tata, constientizand si evitand ca proprii lor parinti ii pot interfera si invada. Sa verifiice daca au iesit din sfera de influenta a propriilor parinti.

-nasterea, alaptarea si pornitul copilului in lume (vaccinuri, botez) au nevoie de rezistenta fizica si psihica pentru somnul pe apucate, alaptat cu generozitate si rabdare, capacitatea de-a fi disponibil pentru copil sa l coreglezi, sa-l veghezi si sa te conectezi cu el cat de mult se poate. Plansul copilului cere o mama cu ureche inteligenta, sa auda si sa decripteze ce cere sau ce spune copilul prin plans sau scancit. Plansul copilului are nevoie ca mama sa nu se ambaleze mai rau ca copilul cand plange copilul ci sa stie sa se autoregleze si sa coregleze copilul. Parintii trebuie sa aiba capacitatea de-a se ajusta cu sexualitatea in jurul oboseliii copilului si sa fie prieteni, parinti dar si iubiti, neaparat si iubiti. Parintii ar trebui sa aiba sociabilitatea necesara sa aiba persoane la care sa apeleze sa ii ajute. Sau, daca au persoane care ii ajuta (soacre, mame, bunici, bone) sa fie clari si precisi in instructiunile pe care le dau persoanei cu care lasa copilul.

-sa aiba disponibilitatea de a se juca cu copilul copilareste. Sa aiba capacitatea de-a nu reactiona exagerat la boala copiluli sau la vreun mic sau mare accident. Sa aiba capacitatea de-a duce copilul la gradi cu inima usoara, fara sa se astepte ca copilul sa nu se adapteze sau acolo sa se certe cu doamna sau sa reclame in permanenta chestii.

-sa aiba resurse cand copilul mai creste de a-i permite copilului sa aiba un prieten doi care sa vina acasa reciproc unul la altul. Sa propuna lucruri copilului pe care acesta sa le accepte sau refuze, gen curs de pian. Sa creada in copil si cand copilul performeaza si cand copilul e mediocru sau slab. Sa nu aiba asteptari perfectioniste de la copil. Sa fie o autoritate corecta si iubitoare.

-Sa aiba constanta in reactii la greselile copilului. Sa nu minta copilul. Sa se lase transformat permanent de copil.

-cu cat creste copilul, sa lase copilul sa creasca, sa stie sa-i dea libertate si sa accepte incertitudinea a ceea ce face copilul, a surselor de influenta care ii impresioneaza copilul.

-sa intre in adolescenta pregatit ca adolescentul sa testeze chestii si sa si adapteze relatia cu adolescentul in mod vulnerabil, recunoscandu-si ca va culege ce-a semanat. Sa fii pregatit sa vezi din mers ca copilul incepe sa nu ti mai semene si ca se diferentiaza de tine mult si sa poti sa ramai demn sa traiesti cu asta. Ca tu esti măr, sotul e prun si copilul e smochin. Sa accepti asta si sa mai fii si fericit sa ai o viata personala.

-sa poti sa accepti eventuale abateri de-ale copilului de la linia dreapta, sa accepti ca educatia pe care i-ai dat-o n-a fost suficienta ca sa tina copilul ferit de rele. Sa accepti puterea uriasa a anturajului, sa poti sa accepti lumea tinerilor si sa stii ca lumea iti va „fura” copilul, ti-l va impresiona mai mult decat ati facut-o voi ca parinti.

-sa poti sa te descurci cu idealurile tale vechi pentru copil (sa invete bine, sa ajunga bine, sa fie un mandru om) si sa le arzi pentru ca pe copil nu l-a interesat niciodata si ceea ce vrea el/ea pentru el, e ceva aiurea, putin, sau decadent sau de „neacceptat”. Sa poti sa mai crezi in copilul tau daca pe el il intereseaza altceva decat ati vrut voi, chiar daca voi i-ati vrut doar binele.

-sa lasati copilul sa creasca si voi sa va modificati in permanenta comportamentul ca sa-i asigurati lui cresterea. Sunt parinti care au mari calitati sa creasca un copil mic dar nu mai au abilitati pentru copilul scolar. Altii n-au pentru adolescenta, pur si simplu nu stiu cum sa lase copilul sa creasca, ei sa doarma linistiti cand copilul nu e noaptea acasa. (si eu am fost pe aici. Am fost nu mai sunt).

-sa ai ca parinte deschiderea de-a lasa copilul sa plece de acasa imputernicindu-l cand pleaca la facultate. Sa nu-l controlezi, sfatuiesti, sufoci si pe acolo si sa fii pregatit sa adere la tampenii tentante care se intampla in lumea moderna.

-sa poti sa-i primiti partenerii/partenerele pe care le va avea si sa va puteti abtine sa nu somati nonverbal (dandu-i de inteles) ca trebuie sa se casatoreasca de tanar. Sa puteti sa scutiti copilul de „a fi in randul lumii si de a nu te rade lumea”, pentru ca astea sunt tampeniile din capul generatiilor din urma.

-sa poti ca parinti sa accepti greselile si succesele pe care copilul vostru le face fara sa fiti judecatori sau salvatori sau manipulatori.

-nu in ultimul rand, pregati va batranetea, faceti va un plan de imbatranire astfel incat sa puteti imbatrani lejer, imbolnavi sau muri fara ca copilul vostru sa va traiasca toate astea in carca sa.

Oh si cred ca n-am nominalizat tot, asta e ce mi-a venit. Dupa cum vedeti, sa ai copil/copii presupune flexibilitate ca parinti, toleranta diferentelor si greselilor, operarea cu incertitudine, capacitatea de-a oferi un sistem de recompensa si pedeapsa clar, capacitatea de a te impaca cu alegerile copilului care pot fi la polul opus de ce voiai tu pentru el, capacitatea ca tu sa renunti la idealurile tale construite pentru el, capacitatea de-a te bucura de ceea ce este, asa cum este.

Dupa cum vedeti, sa fii parinte inseamna sa fii, sa ai, sa faci, sa poti multe lucruri. Orice deficit ar avea unul sau ambii parinti intr una din capacitatile enumerate, produce stagnare, blocarea comunicarii in casa si simptome la copil. (Viki Dumitrache)

Dispreț, aroganță și opulență

Horia CORCHEŞ,  Publicat în Dilema Veche nr. 1016 din 28 septembrie – 4 octombrie 2023

(…)Mi se pare o mare dramă faptul că, în general, modelele pe care le scoate la iveală societatea, atît de vizibile prin expansiunea mass-media în mediul virtual, sînt cam toate din categorii interogabile moral și atitudinal. Oamenii care au vizibilitate și care sar în ochii copiilor noștri sînt îngrozitor de departe de normalitatea unui om de succes obișnuit. Dar mai dramatic mi se pare faptul în sine că aceste categorii de oameni au succes și, mai ales, că l-au dobîndit pe căi ilicite sau la rîndul lor interogabile. Nu școala, educația, este cea care i-a făcut să aibă succes, transpare din imaginea lor publică, ci altceva. Fie o șmechereală, fie o serie de aroganțe, fie o împrejurare ilicită. Școala mai degrabă îi încurcă. (...)

Ca om care iubește sportul și face sport, mă întristează și faptul că modelele sportive au preponderent această „vestimentație” ostentativă a șmecheriei. Gigi Becali, Anamaria Prodan, mai recent și Simona Halep, cu o etichetă pe care aș fi bucuros să reușească să o dezlipească de pe ea. Desigur, sînt și modele valide, și-mi vin în minte David Popovici și Gheorghe Hagi. Dar parcă acestea sînt oarecum estompate. În plus, imaginea aceasta este dublată și de cîștigurile aiuritoare pe care aceștia le obțin, cîștiguri care aruncă în derizoriu și pun, prin opoziție, eticheta mizeriei pe noi, oamenii obișnuiți, care ne ducem traiul într-o zonă a decenței, nu a opulenței.

În aceeași ordine de idei, schimbînd doar domeniul, poți vedea cu ușurință acest dispreț al opulenței și al ilicitului și în cazul altor categorii sociale. Îmi vine acum în minte, ca exemplu recent, cazul președintelui de consiliu județean reținut zilele acestea de DNA, ca urmare a mitei uriașe pe care o luase. Asta pentru că am citit mărturisirea unui fost coleg al său de facultate, de la filosofie, care îl înfățișa în perioade diferite ale parcursului său ca un om total transformat, de la studentul studios, care citea filosofie și scria în reviste culturale, la omul politic lipsit de scrupule, care a ajuns să fie un infractor, dar unul cu o avere impresionantă. Cum ajungi să te transformi în acest fel? Misterul nu este chiar mare, pentru că banul, ochi al dracului, poate să pervertească, dacă ajungi să-l ai în cantități ce depășesc limita bunului-simț, a normalității unei vieți îndestulate, și nu-l poți înmulți pe căi legale, cu mijloace cinstite. Pur și simplu, probabil, nu te mai poți opri. Pentru că, așa cum rețin replica dintr-un film, dacă ajungi să dansezi cu diavolul, nu el se va transforma, ci te va transforma pe tine. Iar acest model social ajunge la ochii copiilor, care nu văd, mai ales, faptul că l-a prins legea, ci faptul că bogăția nu i-a venit de la studiile de filosofie.

În vremuri în care imaginea publică nu era atît de ușor de mediatizat, faptul că, desigur, existau astfel de oameni nu afecta atît de tare imaginarul și construcția mentalitară. În zilele noastre, însă, impactul este uriaș. Disprețul care transpare sau este manifestat explicit prin aroganță, precum și mesajul că școala nu este importantă, mai important  este să ai acces la rețele de șmecherie, de înșelăciune, de călcat în picioare a bunului-simț.  

Ce vreau să spun cu reflecțiile acestea? Educația și școala ar trebui să fie promotoare ale cunoașterii și ale valorilor, iar profesorii să joace un rol esențial în transmiterea lor. Dar cînd modelele publice, indiferent de domeniu, promovează disprețul față de educație, moralitate și bun-simț, aceste valori pot fi erodate treptat. Dacă opulența și succesul aparent rapid par să fie la îndemînă, este greu să le transmiți copiilor că nu este chiar așa. Și că, în schimb, prin educație și cunoaștere pot să ajungă la un succes al decenței vieții, nu strălucitor și opulent, dar mulțumitor. 

Ne străduim, în școală, să transmitem că educația autentică, munca asiduă și integritatea sînt valori care au predominanță într-o societate sănătoasă și echitabilă. Profesorii își asumă responsabilitatea de a le promova și de a transmite mesajul că importanța educației rezidă în obținerea succesului prin mijloace onorabile. Dar este destul de greu să devină ei modele, prin comparație cu celelalte, care fac concurență neloială.

Nu văd o asanare posibilă sută la sută. În fond, așa funcționează lumea asta, cu oameni care vor ieși întotdeauna în evidență prin statutul lor de „zei” care au ajuns în Olimpul lor operînd cu dispreț față de valori și cu cinism față de semeni. La îndemînă rămîn tot educația și școala. Părinții și profesorii, care sînt cele mai apropiate modele pe care copiii le pot avea." Autor: Horia Corcheș - este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.

"Cele mai multe femei au fost programate la modul subtil, fiind învățate că trebuie să se pună pe ultimul loc în ordinea priorităților, așa cum a fost ea stabilită de societatea patriarhală... Ele au acceptat tacit că nevoile lor - indiferent dacă era vorba de nevoi fizice, emoționale, mentale sau spirituale - erau cele mai puțin importante în familie și în ierarhia socială.

Cele mai multe dintre noi s-au conformat în tăcere.

Cele mai multe dintre noi au crezut că e “de datoria noastră”, a femeilor, să ne punem pe ultimul loc.

Cele mai multe dintre noi au jucat rolul martirului și s-au sacrificat pentru alții.

Cele mai multe dintre noi nu au pus niciodată la îndoială această stare de fapt.

Nenumărate femei cu inimile rănite au jucat acest rol de martir toată viața lor, de milenii. Noi am încercat să-i facem fericiți pe toți cei din jurul nostru. Am considerat că este responsabilitatea noastră să le facem pe plac altora, renunțând la propriul nostru adevăr, la nevoile și dorințele proprii, din dorința de “a fi bine”, într-o încercare de “a trăi în bună înțelegere”.

De-a lungul timpului, noi, femeile, am încercat să fim fericite făcându-i pe toți ceilalți fericiți. Dacă ceilalți erau fericiți, simțeam că ne-am jucat perfect rolul și că astfel, puteam să ne considerăm și noi fericite.

Pentru o vreme am fost mulțumite că persoanele dragi au nevoie de noi. Am crezut că dacă au nevoie de noi o să ne simțim apreciate, acceptate și iubite. Tot ce ne doream era o validare a valorii noastre, venită din partea celor ale căror nevoi le-am pus mai presus de nevoile noastre.

Dar a fost un preț uriaș de plătit, pentru că simțeam un gol interior, o amorțeală întunecată... O amorțeală pe care nici măcar nu puteam să o identificăm, pentru că ea a fost mereu acolo, distrugându-ne pe tăcute respectul de sine, demolându-ne puțin câte puțin puterea personală, închizându-ne încetul cu încetul inimile.

Noi am încercat cu îndârjire să umplem acest gol interior care apăruse ca urmare a faptului că ne-am neglijat nevoile și dorințele proprii, că ne-am negat/ ignorat propriul adevăr și că am acceptat să trăim zi de zi în acest fel. Am încercat să umplem acest gol interior preocupându-ne și mai mult de binele celorlați, concentrându-ne și mai mult pe nevoile și dorințele lor, în speranța că fărâmele de iubire primite din partea acestora ne vor fi de ajuns și în sfârșit, ne vom simți și noi împlinite, fie și pentru o perioadă scurtă de timp.

Noi n-am înțeles, nu ne-am dat seama că, de fapt, acest gol era provocat de lipsa de IUBIRE. Noi am dat mereu de la noi - am dat atât de mult, încât rezervoarele noastre s-au golit.

Aceasta e durerea ascunsă din istoria Femininului, care a fost gravată în paginile timpului, în societatea patriarhală a Pământului.

Vremurile se schimbă acum. Femeia și-a recuperat și asumat puterea personală. Ea s-a ridicat în toată gloria ei și în cele din urmă, a înțeles că golul pe care îl simte în interiorul ei nu poate fi umplut decât din interior.

Ea nu mai pune nevoile altora deasupra nevoilor proprii. Ea își rostește adevărul cu grație. Își urmeaza calea sigură pe ea, acceptând doar ceea ce rezonează cu ea și ce o onorează.

Și în acest fel, Femeia nu se schimbă doar ea însăși - ea schimbă lumea. Nu-și mai dorește ca ceilalți să aibă nevoie de ea, ca să se simtă validată; a plătit un preț prea mare atunci când își baza fericirea proprie pe fericirea altora, așa că în cele din urmă, a decis să se pună pe ea însăși pe primul loc în ordinea priorităților sale."

Sursa: Karen Star

Unele lucruri pot trăi și pot înflori numai într-un anumit mediu.

De exemplu, un pește are nevoie de apă ca să poată trăi și să poată să-i fie bine.

O floare are nevoie de pământ ca să poată crește și înflori.

Dacă rupem floarea și o punem într-o vază, poate fi o prezentare mai frumoasă a florii, dar nu este mediul cel mai bun pentru ea.

Dacă rupem floarea și o punem într-un buchet, și aceasta poate fi o prezentare mai frumoasă, dar nu este mediul cel mai bun pentru ea.

Ce vreau să spun cu asta? Că unii dintre voi căutați să fiți într-un mediu/ anturaj care să vă avantajeze, care poate dă bine ca imagine, dar care nu vă ajută să creșteți și să înfloriți.

Dumnezeu vă spune acum că vrea ca voi să ieșiți din acel mediu și să mergeți în mediul care poate nu dă la fel de bine ca cel în care v-ați aflat, dar care este cel cu adevărat benefic pentru voi, cel în care puteți crește și puteți înflori. Acela este mediul în care vă puteți atinge adevăratul potențial.

Cei mai mulți oameni nu înțeleg că este necesar să te afli în mediul potrivit pentru a înflori, pentru a crește, pentru a-ți pune în valoare la modul cel mai eficient Darurile, pentru a-ți atinge cel mai înalt potențial. Ei nu înțeleg cât de mult contează oamenii cu care se însoțesc, nu sunt conștienți că se însoțesc cu oamenii nepotriviți și ca atare, nu-și împlinesc niciodată cel mai înalt potențial. (Michael Todd) Traducerea Mihaela Dan

Credința în Dumnezeu crește și înflorește când ești într-un mediu format din oameni care au credință în Dumnezeu.

Ce mediu/ anturaj crezi că este cel mai benefic pentru tine, dacă vrei să fii un om ancorat în Dumnezeu și vrei să-ți împlinești Menirea: un mediu/ anturaj format din oameni care nu cred în Dumnezeu, un mediu/ anturaj format din oameni care trăiesc în frică sau un mediu format din oameni care au credință nestrămutată în Dumnezeu?

Și ține cont de faptul că sunt o mulțime de oameni care spun că ei cred în Dumnezeu, dar trăiesc în frică și își fac alegerile din spațiul fricii.

Dacă tu știi că Dumnezeu îți spune să faci ceva și împărtășești acest lucru cu familia/ prietenii tăi, iar ei nu cred în Dumnezeu sau spun că au credință, dar trăiesc în frică, ce crezi că se va întâmpla? Te vor încuraja să faci acel lucru sau vor încerca să te descurajeze, să te convingă să te răzgândești, fiindcă li se pare că este „riscant”/ „lipsit de sens”/ „imposibil de realizat” sau se tem de ce va zice lumea?

Înțelegi cât de important este să fii selectiv când e vorba de a alege oamenii cărora le împărtășești niște lucruri care înseamnă mult pentru tine?

Fiți atenți cu cine vorbiți despre astfel de lucruri, fiindcă dacă voi vorbiți în mediul/ anturajul nepotrivit, acei oameni vor semăna nesiguranța, îndoiala, dubiile în mintea voastră, iar uneori vor încerca să vă oprească să faceți ce aveți de făcut, „pentru că țin la voi”. Ei vor distruge ceea ce v-a spus Dumnezeu să semănați, ceea ce era menit să vă hrănească în viitor. Pentru că voi vorbiți astfel de lucruri cu oamenii nepotriviți, ei distrug din fașă ceva ce era menit să vă ajute să creșteți.

Oamenii nepotriviți vor ucide visul vostru când este în stadiul de sămânță. Protejați lucrurile pe care vi le spune Dumnezeu, nu le mai spuneți în stânga și-n dreapta, asigurați-vă că atunci când le împărtășiți cu cineva, este persoana potrivită!

Unii dintre voi nu aveți pe nimeni în jurul vostru cu care să puteți vorbi despre astfel de lucruri. Și asta este ceva care să vă pună pe gânduri: anturajul vostru/ cercul apropiaților voștri este format din oameni cu care nu puteți vorbi despre lucruri profunde, despre mesajele pe care vi le dă Dumnezeu, pentru că ei nu vă înțeleg cu adevărat.

Ar fi timpul să vă găsiți mediul/ anturajul care vă este benefic. Știu că asta vă va scoate din zona de confort, dar eu vă îndemn să găsiți oamenii cu care să puteți vorbi despre astfel de lucruri profunde, care să vă înțeleagă. Nu trebuie să fie la același nivel profesional/ educațional/ financiar/ social cu voi, tot ce este necesar este să fie oameni care au o conexiune profundă cu Dumnezeu, oameni cu care vorbiți aceeași limbă.

Unele dintre anturajele în care vă simțiți cel mai confortabil sunt niște medii care vă împiedică să vă atingeți cel mai înalt potențial. (Michael Todd) Traducerea Mihaela Dan

Credința în Dumnezeu, ca și credința în orice altceva (de exemplu, în frică) se întărește prin ceea ce auzi în mod repetat. De aceea mediul/ anturajul în care petreci cel mai mult timp te influențează, chiar dacă nu-ți dai seama. De aceea este important să ții aproape de oameni care îți întăresc credința în Dumnezeu. De aceea este important să fii atent ce spun oamenii cu care petreci mult timp, să verifici dacă principiile, credințele și cuvintele lor sunt unele benefice pentru tine.

Dacă tu vrei să mergi pe Calea care înseamnă credința nestrămutată în Dumnezeu și împlinirea Menirii personale, atunci este important să ții aproape de oameni care au aceleași priorități în viață.

Cine face parte din cercul prietenilor/ apropiaților tăi? Care sunt prioritățile lor?

Cât timp pe săptămână/ lună petreci cu oameni care au aceleași valori/ priorități ca tine?

Cât din timpul vostru îl petreceți în fața unor persoane/ aparate care vorbesc despre boală, moarte, război, medicamente, scumpiri, concedieri, accidente, infracțiuni, corupție, bârfe, etc? Tot ce ascultați vă influențează. Pe cine ascultați? Despre ce vorbesc oamenii pe care îi ascultați acasă, la serviciu, la petreceri, la cumpărături, în vizite, la meci, la televizor, la radio, etc?

Ce oameni au acces la urechea și la mintea voastră, prin faptul că vă spun tot felul de lucruri și voi îi ascultați?

Prietenii, vecinii, coafeza, șeful, colegii de serviciu, rudele, un influencer de pe o rețea de socializare, o vedetă, un speaker motivațional, un terapeut, un pastor?

Vi s-a întâmplat să vă schimbați părerea despre un om doar pentru că ați ascultat ce spune despre el o persoană care nici măcar nu-l cunoaște?

Sunteți conștienți că niște oameni care au un anumit statut social, care sunt cunoscuți, care sunt considerați „experți”, în care aveți încredere, pot să vă bage în cap tot felul de lucruri care nu vă sunt benefice?

Înțelegeți că faptul că un om este considerat „expert” într-un anumit domeniu nu înseamnă că este cazul să-l ascultați orbește?

Înțelegeți că dacă un terapeut v-a ajutat să rezolvați o problemă de sănătate, nu înseamnă că el are răspunsurile corecte la toate problemele voastre, nu înseamnă că este cazul să deveniți depedenți de acel om, să-l ascultați orbește?

Cui îi permiteți să vă influențeze? Ați verificat dacă acei oameni vă influențează în sensul de a vă întări credința în Dumnezeu sau dacă nu cumva vă influențează în alt mod, care nu vă e benefic?

Ați verificat vreodată dacă părinții voștri vă influențează într-un sens benefic sau într-un sens distructiv? Sunteți conștienți că oricât v-ar iubi, părinții voștri nu cunosc Planul lui Dumnezeu pentru voi, că ei cred că știu ce este cel mai bine pentru voi, dar de fapt nu știu? Înțelegeți că uneori părinții voștri sunt la un nivel de conștiință care nu le permite să vă dea sfaturi benefice, ci vă dau sfaturi venite din spațiul fricii?

Înțelegeți că s-ar putea să vină un moment în viață în care să aveți de ales între ceea ce vă spune/ cere Dumnezeu și ceea ce vă spun/ cer părinții voștri? (Michael Todd) Traducerea Mihaela Dan

Când treci printr-o încercare, ce îți spun prietenii tăi?

Îți spun să ignori ce s-a întâmplat, să uiți de necaz, să încerci să-și distragi atenția cu droguri, alcool, sex, shopping sau alte lucruri de genul acesta, să faci orice ca să scapi de gândurile negre (inclusiv lucruri lipsite de integritate) sau îți spun că orice încercare are un rost, te îndeamnă să-ți simți pe deplin emoțiile în timp ce treci prin acea situație, să găsești lecția din ceea ce se întâmplă, îți spun să te rogi și să ai încredere în Dumnezeu și îți spun că sunt alături de tine, dacă vrei să te rogi sau dacă vrei să vorbești despre ceea ce ți s-a întâmplat și despre ceea ce simți ca urmare a acelei experiențe?

Dacă aflu de la tine ce îți spun prietenii tăi într-o situație de acest gen, pot să-ți spun dacă anturajul tău este unul în care poți crește și prospera sau este unul care te trage în jos.

Nivelul de conștiință al oamenilor cu care vorbești/ te sfătuiești/ împărtășești lucruri importante pentru tine - adică al oamenilor foarte apropiați - îmi arată mie care este adevăratul nivel al credinței tale.

Cine are acces la urechile tale și la mintea ta?

Înțelegi că este necesar să stabilești limite în relațiile cu oamenii care nu îți sunt benefici? Și aici intră inclusiv familia ta, oameni pe care îi iubești, dacă ei te trag în jos, dacă sunt genul care îți omoară visurile.

Dacă vrei să-ți atingi cel mai înalt potențial, să-ți împlinești Menirea, nu poți să-ți permiți să asculți oamenii care toarnă otravă în urechile și în mintea ta.

Dumnezeu îți dă un Scop în viață, dar este responsabilitatea ta să-l protejezi și să te asiguri că-l împlinești. Și îl protejezi prin a nu-i mai asculta pe oamenii care varsă otravă în urechile și în mintea ta, pe oamenii care te trag înapoi în zona de confort, pe oamenii care încearcă să te convingă să nu faci ceea ce-ți cere Dumnezeu să faci, fiindcă „Nu vei reuși niciodată”/ „Nu te pricepi la așa ceva”/ „Riști să pierzi……”/ „N-a făcut nimeni din familia noastră așa ceva”/ „Nu ai pregătirea necesară pentru așa ceva”, etc.

Atunci când Dumnezeu îți spune ceva, nu permite unor influențe exterioare să altereze mesajul Lui. Nu discuta despre acel lucru decât cu oamenii care au capacitatea să te înțeleagă și care te susțin în decizia de a urma ghidarea divină.

Voi aveți nevoie să țineți aproape de oameni care sunt capabili să înțeleagă lucrurile la nivel mai profund, care au aceleași valori/ priorități ca voi, care vorbesc aceeași limbă ca voi. (Michael Todd) Traducerea Mihaela Dan

Unii oameni au șansa de a avea o familie care cultivă în ei din fragedă pruncie credința în Dumnezeu.

Și aceștia, dar și cei care nu au avut această șansă, pot să-și creeze la maturitate un grup de prieteni care au o credința nezdruncinată în Dumnezeu.

Am descoperit că dincolo de familie și de prieteni care au credință nezdruncinată în Dumnezeu, mai există un grup de oameni care îți pot fi de ajutor, când vrei să trăiești o viață ancorată în Dumnezeu: cel al luptătorilor neînfricați care au credință nezdruncinată în Dumnezeu.

E bine să ai o familie care te susține pe Calea ta, este bine să ai prieteni care fac o prioritate din credința în Dumnezeu, din împlinirea Menirii personale și din a servi Binele comun, dar în ceea ce mă privește, când trec printr-o încercare foarte grea, vreau să am alături de mine oameni care cred cu toată tăria că eu pot depăși acea încercare, că mă pot vindeca de acea boală despre care medicii spun că este incurabilă, că pot ieși din acel întuneric și care îmi vor ține spatele până la capăt, indiferent dacă faptul că mă apără pe mine îi va face să aibă de pierdut. Vreau să am oameni alături care sunt dispuși să sacrifice ceva, ca să mă susțină pe mine până la capăt, care să-mi dea putere să lupt atunci când eu nu mai am putere, care să mă facă să cred în mine atunci când mi-am pierdut încrederea în mine.

Cei mai mulți oameni nu au între apropiați astfel de luptători.

Dacă tu nu ai în viața ta un om care te-a văzut în cele mai rele ipostaze și care este, totuși, dispus să lupte pentru tine până în pânzele albe atunci când ești la greu, atunci poți să știi că nu ai un astfel de luptător în viața ta. (Michael Todd) Traducerea Mihaela Dan

Dacă Dumnezeu vă cheamă într-un teritoriu necunoscut, nu vă lăsați influențați de ceea ce vă spun oamenii care au încercat să meargă acolo și n-au reușit. Poate că Dumnezeu i-a chemat și pe ei în acel teritoriu, dar dacă nu au reușit să intre, asta este posibil să fi avut de-a face cu fricile lor, cu nesiguranțele lor.

Nu considera că experiența lor eșuată va fi și experiența ta. Nu lua de bună ghidarea lor, fiindcă dacă ei nu au intrat niciodată în acel teritoriu, nu pot să-ți dea informații care ți-ar fi de folos. Pot să-ți vorbească doar în limbajul fricii și al nesiguranței și vor exagera experiența pe care au avut-o, ca să pară că eșecul lor a fost unul justificat.

Dacă vrei să crești, vor fi momente în care este necesar să-i dai la o parte pe cei care îți spun că nu se poate trece dincolo de acea limită/ nimeni n-a reușit/ sunt pericole mari și să faci pasul în față. Nu permite ca frica altora să te oprească din a înainta!

Uneori vor fi oameni care v-au ajutat în trecut, dar care nu au putut merge mai departe, care nu au putut urca la un alt nivel și care acum, când voi vreți să urcați la acel nivel, „încearcă să vă avertizeze asupra pericolelor”. Nu luați de bun tot ce vă spun acei oameni, doar pentru că în trecut ei au avut dreptate cu ceea ce v-au spus. Nu permiteți ca oameni care v-au ajutat în trecut să vă oprească să faceți pasul în față, doar pentru că ei nu au putut merge mai departe, acolo unde Dumnezeu vă cheamă pe voi! Nu mai luați de bune cuvintele pline de frică unor oameni care nu au intrat în acel teritoriu necunoscut, dar sunt gata să vă spună o grămadă de lucruri înfricoșătoare despre el. (Michael Todd) Traducerea Mihaela Dan

Dumnezeu ascultă ce spui, atunci când treci prin testul deșertului.

Dumnezeu ascultă ce spui, atunci când primești un diagnostic care te sperie.

Dumnezeu ascultă ce spui, atunci când treci printr-o încercare foarte dificilă.

De aceea îți spun că oamenii care fac parte din cercul apropiaților tăi sunt foarte importanți - pentru că atunci când treci printr-o încercare dificilă, vei căuta ajutor/ susținere/ sfaturi la cei din cercul apropiaților tăi. Și ceea ce spun ei te va influența, mai ales când ești într-o stare vulnerabilă.

Cu cine vorbești atunci când treci printr-o perioadă dificilă? Cui îi permiți să te influențeze prin cuvintele sale?

Faptul că vorbești cu oameni capabili să vadă în profunzime ce se petrece sau vorbești cu oameni capabili să vadă doar aparențele, poate face uneori diferența între viață și moarte, pentru tine.

Asigură-te că vorbești cu oamenii potriviți, când treci printr-o încercare dificilă!

Fă o evaluare a tuturor celor din cercul apropiaților tăi și vezi dacă ai în preajma ta oameni potriviți pentru a le împărtăși astfel de lucruri sau nu.

Fă o evaluare a posturilor de radio, posturilor de televiziune, podcasturilor, muzicii pe care o asculți. Acestea reprezintă o influență benefică în viața ta sau nu? Acestea îți întăresc credința în Dumnezeu sau nu? (Michael Todd) Traducerea Mihaela Dan

Cum știi că ești într-o perioadă în care Dumnezeu te conduce către ape mai adânci?

În viața ta se întâmplă ceva ce te face să te simți inconfortabil, te face să simți că nu mai ai controlul asupra acelei situații.

Când Dumnezeu te cheamă/ trimite în ape mai adânci, practic, El îți cere să faci ceva ce n-ai mai făcut niciodată până atunci și dacă tu alegi să-l asculți, tot ceea ce poți spune este ceva de genul „Ok… o s-o fac și pe-asta!”. Nu va fi o situație de genul „A, am mai făcut asta în trecut, știu despre ce este vorba, nu e o problemă pentru mine!”.

Când ești trimis în ape mai adânci, singurul lucru pe care o să poți să-l spui o să fie „Ok… o s-o fac și pe-asta! Nu știu exact cum, nu știu deocamdată cum se face, dar o s-o fac, dacă Dumnezeu îmi cere să o fac”.

Fii convins că dacă Dumnezeu ți-a cerut să faci un lucru, El are încredere în tine că poți să-l faci, El știe că ești capabil să-l faci, chiar dacă tu te gândești că nu ai nicio idee cum se face acel lucru. Dacă Dumnezeu ți-a cerut să faci ceva, poți să fii sigur că te va ghida și-ți va pune la dispoziție resursele necesare, la momentul potrivit, astfel încât să poți să faci ce ți-a cerut.

Nu contează că nu ai făcut niciodată așa ceva, că nu știi cum se face, că nu ai pregătirea necesară, că nu ai fondurile necesare; dacă Dumnezeu îți cere s-o faci, tot ce ai de spus este: „Ok… o s-o fac și pe-asta!”.

Nu contează cine spune că nu ai cum să faci acel lucru, că nu ești capabil să faci acel lucru, nu contează cine te părăsește pentru că faci acel lucru, nu contează că nimeni nu te înțelege; tu apucă-te de treabă!

Uneori, când Dumnezeu te trimite în ape mai adânci, rămâi singur. Familia ta, prietenii tăi, colegii tăi nu ajung în acele ape, ei nu te pot ajuta.

Oamenii care nu au o conexiune profundă cu Dumnezeu nu ajung niciodată în ape adânci.

Dacă te hotărăști să asculți Chemarea și să mergi în ape mai adânci, ai nevoie de o ancoră - aceasta este credința nestrămutată în Dumnezeu. (Michael Todd) Traducerea Mihaela Dan

"Nu fugi de oameni atunci când ceva nu îți place la ei, ci rămâi o vreme, să-ți cunoști umbrele.

Nu poți fugi la infinit de lumea care te deranjează și îți apasă ,,butoanele" , fiindcă ei sunt lumea ta interioară- umbra ta întunecată care vrea să fie recunoscută, acceptată și iubită.

A fugi de lume, e ca și cum ai renega propria umbră.

A căuta iubirea în exterior, înseamnă, de fapt a refuza propria iubire.

Tiparul de oamenii pe care-l respingi, devine obiectivul prioritar al subconștientului,

de cautare în viitor.

Degeaba selectăm, și eliminăm oamenii din viața noastră, că vor veni aceeași oameni ca și energie, dar diferiți ca FORMĂ.

În realitate, câmpul nostru energetic - atractor prin legea magnetismului atrage oamenii cu același nivel de conștiința, și cu aceeași energie.

Noi doar schimbăm ,, ambalajul"

(forma)" prin selecție.

Oamenii potriviți din viața noastră sunt exact cei care sunt în acest moment.

Când noi vom fi ,,diferiți" vor apărea oameni diferiți.

Circula des fraza asta pe facebook :

,,Renunță la oamenii care nu sunt pregătiți să te iubească" .

Nu cumva, renunți mai bine la propriile bariere din minte(credințe- convingeri), care te fac, să vezi numai lipsa iubirii în jur?

Nu cumva oamenii, nu sunt pregătiți să te iubească, fiindcă îți lipsește propria acceptare și iubire de Sine? Ce zici?

Nu cumva oamenii la care vrem să renunțăm, reflectă oglinda noastră interioară?

Nu cumva fugim de umbra noastră neacceptată și neiubită?

Când realizezi că lumea este propria ta proiecție, ești liber de ea.

Când crezi că ai reușit să elimini din viața ta

toți oamenii, care te supărau și deranjau, apare umbra ta, care începe să- ți facă din nou cunoștință cu toți. "

Sursa: New Mind

Mulți dintre noi confundă treaba de a fi părinte - gătit, teme, dus și adus - cu a fi ”prezent” pentru copiii noștri. Deși poate că suntem prezenți pentru nevoile lor materiale, fizice și chiar intelectuale, asta înseamnă deloc că suntem prezenți pentru nevoile lor emoționale și spirituale.

Pentru a satisface nevoia de conectare a copiiilor noștri, ne trebuie un anumit set de abilități. Înseamnă să ne ascultăm copiii, să auzim cu adevărat ce ne spun, fără a simți că trebuie să reparăm, corectăm sau să ținem predici. În acest sens, trebuie să le observăm corpul, inclusiv gesturile, afectul și energia. Le permitem să ne pătrundă cu o receptivitate crescută.” (Shefali Tsabary - ”Părintele conștient. Cum să ne transformăm pe noi pentru a avea copii puternici”)

Mesaj sfâșietor al fostului preot Daniel Balaș adresat copiilor care își urăsc părinții: „Cei care n-au avut noroc să crească într-o familie, ci la casa de copii sau abandonaţi prin gări, ce să mai zică?”

Într-un clip recent postat pe reţelele sociale, fostul preot Daniel Balaş face referire la deteriorarea relaţiilor dintre părinţi şi copii. Balaş îi critică pe aceia care se supără pe părinţi, ba, chiar ajung să-i urască, doar pentru că părinţii nu le-au dat tot ce le-au cerut sau le-au dat mai puţin decât le-au dat fraţilor lor.

Daniel Balaş face o paralelă între generaţii: bunicii şi părinţii noştri erau obişnuiţi cu munca grea şi nu spuneau nu niciunei munci, pentru că era singura variantă pe care o aveau la dispoziţie ca să le pună ceva pe masă copiilor. Pe câtă vreme, cei din generaţia de azi îşi schimbă tot mai des joburile fiind în permanenţă în căutarea acelora unde se muneşte mai puţin.

Daniel Balaş, critici deosebit de dure la adresa copiilor care îşi urăsc părinţii

„Gândeşte-te doar atât. Maică-ta ţi-a dat oportunitatea să vezi lumina zilei, să iubeşti, să te bucuri, să trăieşti. Iartă-i doar pentru nopţile pe care nu le-au dormit când tu plângeai şi nu puteai să le spui ce ai, ce te doare, ce-ţi lipseşte. Iartă-i pentru clipele în care au crezut că mori când te înecai, când n-au ştiut ce să-ţi facă din cauza plânsului tău de la colici.Iartă-l pe taică-tu că până la 16 ani a tras să-ţi aducă o mâncărică pe masă. Poate nici el n-a avut de la tatăl lui nimic, dar s-a chinuit. N-a plâns, n-a venit la tine la pat să-ţi zică: ‘Fiule, n-am ce să-ţi aduc! Te duci tu la muncă, ai 10 ani’. A luat traista în băţ şi s-a dus să-ţi aducă de mâncare. Maică-ta la fel. Ţi-a preparat-o, ţi-a pus masa. Fii recunoscător pentru toate astea […]

Nu mai găseşti un bărbat care să spună: ‘Da, mă, mie mi-a plăcut să mă chinui. Bărbatul de astăzi sunt ca urmare a faptului că ai mei m-au lăsat să mă descurc de unul singur’. Toţi au aceeaşi poveste de viaţă, că au dormit pe stradă, că au plâns…Ce voiaţi să vă dea părinţii? V-au dat educaţie, v-au dat dragoste, grijă, atenţie. Ei ce-au primit de la părinţii lor? Coceni de porumb după ceafă. N-au primit nimic şi nu s-au mai văitat cât vă văitaţi voi. Acum aveţi maşină la scară şi vă e lene să vă duceţi până la primul market.Bunicii noştri se urcau în căruţă şi se duceau la 10-15 km după câteva bidoane de apă şi nu se mai văitau. Mamaia a trecut prin două războaie mondiale şi nu se mai văita. La 80 şi ceva de ani îşi lua săpăliga şi se ducea prin curte. ‘Lasă, mamă, că ne-a dat Dumnezeu pământ. Să-l săpăm!’ Cu leprele astea puturoase de azi nu ai nicio treabă.

Îi rogi să se ducă la muncă şi ei nu vor. Că nu mi-a dat tata… Ce voiai să-ţi dea? Direct maşină, casă. După aia îi scoţi ochii că nu ţi-a dat şi elicopter. ‘Că nu pot să mai conduc maşina, că mi-e lene, e şi hidramată…’Hai, mă, să ne revenim şi să fim recunoscători pentru tot ce am primit de la părinţi. Pentru educaţie, pentru grijă, pentru timp, pentru dragoste, pentru iertare. Că le-am făcut atâtea şi ne-au iertat de atâtea ori. Eu nu înţeleg ce vreţi să primiţi de la părinţi: elicoptere, avioane, case, împărăţii, pământuri? Nu luaţi nimic cu voi.Toţi plecăm cu mâinile goale din această lume. Important e să plecăm cu ele curate.Nici ei n-au avut oportunitatea să primească nimic de la părinţii lor. Decât bătaie, mulţi dintre ei.Am prieteni care se plâng că au rate. Dar cine v-a pus să vă faceţi ratele alea? Ai bani, îţi iei. N-ai bani, nu-ţi iei. Ei făceau figuri că nu au nu ştiu ce Dacie cum apăruse atunci? Nu. Acum aveţi două-trei maşini şi sunteţi supăraţi că nu aveţi încă trei-patru supercaruri”,

Dragostea şi recunoştinţa, cele mai importante valori

Fostul preot Daniel Balaş insistă pe faptul că Dumnezeu nu vrea decât recunoştinţă, iar atunci când omul Îi este recunoscător pentru toate câte i le-a dat, Dumnezeu îi va da şi mai mult.

„Nemulţumitului i se cam ia darul şi cred că în scurt timp o să ni se ia darul libertăţii. Şi cred că ăsta e cel mai mare dar. O să ni se ia darul prieteniei. Degeaba ai tu vile cu piscină dacă nu ai doi-trei prieteni să-i suni.

O să ni se ia darul trăirii sau al traiului normal. S-ar putea să revenim la un trai în care ne uităm că nu avem ce pune pe masă. Aşa au fost mulţi dintre străbunicii noştri. Sau mâncau acelaşi fel de mâncare trei-patru zile. Acum ziceţi că aţi mâncat aceeaşi mâncare şi acum o săptămână. Se uită după reţete sofisticate. Mămăliga cu untură şi cu tochitură nu mai merge, e scârboasă.

Să ne dăm puţin cu reveneală, că dragostea şi recunoştinţa sunt cele mai importante. Doamne, mi-ai dat nişte părinţi, aşa cum au fost ei, aşa cum m-au crescut ei, alţii n-au avut oportunitatea să crească într-o familie, au crescut pe la casele de copii, prin gări, abandonaţi. Îţi dai seama cât au însemnat părinţii pentru tine atunci când nu îi mai ai.

Părinţii şi bunicii noştri au muncit şi la câmp, şi colo, şi colo, n-au zis nu nicăieri. De-asta am ajuns noi s-o ducem bine. Şi o ducem prea bine. Avem oportunitatea să plecăm prin ţări străine, avem atâtea oportunităţi şi tot nu ne e bine. Până într-o zi în care Dumnezeu o să zică nemulţumitului i se ia darul. Dumnezeu vrea recunoştinţă, atât. Mai departe, are El grijă de toate„, a răbufnit Daniel Balaş pe Facebook.

https://stiriromania.ro/mesaj-sfasietor-al-fostului-preot-daniel-balas-adresat-copiilor-care-isi-urasc-parintii-cei-care-n-au-avut-noroc-sa-creasca-intr-o-familie-ci-la-casa-de-copii-sau-abandonati-prin-gari-ce-s/?fbclid=IwAR2IrlQshNCR0o4zp_v01bUN3Lfo03uZoxrIBPFIG28sfY7D2wGPT3gjMk4

Copiii nostri sunt prizonieri

Se duc la scoala, apoi la after, apoi vine mama/tata/bunica/vecina si il ia de acolo, ajung acasa, stau in fata unui televizor/telefon/tableta/play-station, mai fac ceva teme, cresc putin, se introduc meditatiile si viata lor se invarte intre jocuri pe calculator si meditatii, lectii, teme.

Nu au cum sa stabileasca relatii de prietenie solide, colegul de banca sta in alt cartier si cand nu sunt la scoala vorbesc doar prin intermediul unui ecran.

Vine si varsta de 12 ani si parintii incep sa se intrebe: Mai, dar copilul asta nu iese din casa, nu are prieteni, sta toata ziua pe calculator??!!

Pai sta toata ziua pe calculator, ca a stat toata viata lui pe calculator/telefon/tableta. Cand era mic era ok, pentru ca va lasa voua parintilor mai mult timp liber dar iaca, vine adolescenta si va dati seama ca ceva nu e in regula.

Voi, parintii, va Inchideti copiii intr-o inchisoare a ecranelor.

Copiii nu mai socializeaza, nici nu mai au chef si mai mult, nici nu au vreo motivatie sa socializeze.

De ce sa iasa afara si sa joace nu stiu ce joc stupid, cand se poate juca virtual pe calculator/tableta ( indiferent ce platforma, nu conteaza ) oricand ?! Acolo, dincolo de ecranul ala gaseste oricand un partener de joaca care sta tot in fata unui ecran.

Copiii devin roboti, incet incet, si iaca, are 15 ani si el tot in fata calculatorului este, voi ca parinti deja deveniti putin ingrijorati, chiar putin mai mult.

Incepeti sa va ganditi sa veniti cu copilul la psiholog, ca aoleu, copilul meu are probleme, nu se mai dezlipeste deloc de calculator.

Are vreun motiv sa se dezlipeasca de calculator? Nici unul. Acolo gaseste joaca, acolo gaseste socializarea ( chiar daca e plina de injuraturi si minimalizari ) acolo isi gaseste validarea ( a mai trecut de prag al jocului ) , acolo stie el sa isi petreaca viata. Problema e ca nu stiu sa isi petreaca viata in alta parte, pentru ca nu au fost invatati.

Copiii sunt dusi la scoala cu masina si luati cu masina, nu mai exista ideea de prieteni din aceasi clasa, nu prea mai exista ideea de “ ne jucam in spatele blocului” Care spate al blocului, ca acolo e o parcare si in fata blocului e bulevardul?

Unii parinti isi dau cumva seama de pericolul ecranelor si incearca sa isi duca copiii la dans, muzica, teatru, sport etc, dar dinamica este cam aceeasi, copiii sunt dusi cu masina si adusi cu masina, nu au timp si posibilitate sa ramana impreuna, sa socializeze mai mult, sa lege prietenii, totul ramane de plastic, o viata formala, relatii de plastic, stimuli afectivi spre zero.

Daca ii iei calcualtorul copilul intra in depresie instant. De ce? Pentru ca el nu stie ce sa faca cu viata lui fara calculator. Nu stie sa se joace, nu are cu cine sa se joace, se simte singur intr-o lume mare pe care nu o cunoaste. Timpul lui, socializarea lui, viata lui s-a petrecut in spatele unui ecran si acum habar nu are ce sa faca in viata care brusc, devine reala.

Esti parinte? Vrei sa ai grija de copilul tau? Ajuta-l sa isi faca prieteni reali, nu virtuali, iesi cu el in parc de mic, fii alaturi de el cand se joaca cu copiii din parc, petrece cat mai mult timp cu copilul intr-o viata reala, nu virtuala.

Fa tot posibilul sa iti inveti copilul ce inseamna viata reala, excursii cu alti copii, alege un parc aproape de casa, unde copilul se poate intoarce si isi poate regasi partenerii de joaca. Fii alaturi de copilul tau ca el sa creeze relatii durabile, nu relatii de genul - ne jucam doua ore si nu ne mai vedem niciodata.

Daca iti duci copilul intr-un loc de joaca din mall, dinamica va fi aceeasi cu cu il duci la scoala cu masina si il iei cu masina.

Nu are timp si posibilitate sa isi faca prieteni reali.

Copiii nostri sunt prizonieri intr-o lume virtuala. Si chiar daca usa inchisorii este deschisa ei nu au curajul sa paseasca afara. Viata reala deja este o viata inspaimantatoare pe care nu o cunosc.

O pasare care nu a zburat niciodata nu isi va parasi colivia.

Mariana Dragan

Dragi părinți...

În ultimii ani am observat un trend terifiant.

Mulți copii vin cu probleme uriașe de dezvoltare. Acest lucru este valabil atât pentru grădiniță, cât și pentru școală.

Gândindu-ne la ce se întâmplă, vrem să vă cerem ajutor, pentru că noi-instituțiile de educație nu putem face față problemelor fără implicarea dvs.

Imiplicați-vă acum, când copilul e mic, pentru că de multe ori este prea târziu când se ajunge la școală !

1) Țineți smartphone-urile departe de copii!

Știm că nu este ușor. Nu dați niciodată un telefon unui copil pentru ca acesta să tacă, să nu interfereze și să îi permită să facă ceva.

2) Vorbiți cu copiii

În mașină, la plimbare, acasă, când pregătiți masa etc. Spune-ți copilului despre sine, întreabați-l despre el.

Nu fiți comozi.

Împărtășiți-vă sentimentele și gândurile .

3) Copilul ar trebui să aibă obligații în casă

Trebuie să aibă grijă de cineva

Să știe ce trebuie să facă ceva.

4) Cereți-i ajutor chiar dacă nu aveți nevoie

5) Nu faceți pentru copil ceea ce poate face el însuși

Chiar daca el o face prost și tu o faci bine !!! Sau el - încet, iar tu - repede...

6) Copilul trebuie să aibă grijă de sine.

Trebuie să poată să se îmbrace și să se dezbrace singur, să se spele,să își spele dinții, să încheie nasturi, fermoare, jachete, să se încalțe.

Nu mai cumpărați pantofi fără șireturi !

Învață-ți copiii cum să-și lege șireturile

Aproape 100% dintre elevii de clasa I nu știu să facă asta !!!

Nu este nevoie să căutați să fie cât mai ușor

Trebuie să fie dificil.

Dificultăți și probleme - aceasta este viața.

Toate acestea se dezvoltă și acest lucru este important pentru o dezvoltare de succes.

Iertați-ne că v-am învățat, adulți.

Dar este foarte important.

Mulți dintre copiii care s-au născut începând cu 1994 sunt suflete care au avut o singură încarnare pe Pământ, cea din această viață, și au venit pe planetă special pentru aceste timpuri, au fost special pregătiți înainte de a se naște pentru a fi capabili să preia conducerea în următorii ani.

Unii dintre ei au probleme în a vorbi, sunt mult mai pricepuți la limbajul telepatic. Și unul dintre lucrurile care îi împiedică să vorbească ține de efectul nociv al radiațiilor electromagnetice ce provin de la telefoanele mobile, antenele de tot felul și cablurile electrice din jur.

De asemenea, unii dintre ei sunt afectați de programarea la care sunt supuși la școală. Cei care sunt mai rebeli și nu se lasă îndoctrinați au un nivel de conștiință mai înalt decât oamenii obișnuiți.

Copiii sunt învățați că trebuie să-și facă o carieră, să-și găsească o slujbă bine plătită și să avanseze ierarhic, să ajungă într-o funcție înaltă, „să fie cineva”, să aibă un statut social, fiindcă asta înseamnă „să ai succes în viață”. Părinții și profesorii îi împing pe copii într-o anumită direcție, le spun ce „trebuie” să facă dacă vor să le fie bine/ să aibă succes în viață.

Dar lumea aceasta se schimbă major, iar tot mai mulți oameni o să facă ceea ce se simt chemați să facă, ceea ce iubesc să facă. Tot mai mulți oameni încetează să mai asculte vocile altora, care le spun ce „trebuie” să facă și ascultă în interior, ascultă vocea sufletului lor și încep să trăiască altfel. Așa încep oamenii să-și creeze fericirea din interior, pentru că fac ceea ce iubesc, creează ceea ce vrea inima lor să creeze, își exprimă liber creativitatea și de multe ori pot face asta de la domiciliu, având copiii alături, nu își mai dau copiii în grija altora, care să-i programeze, care le spun că nu există extratereștri, că nu există OZN-uri, că nu există zâne, etc.

Dacă îți asculți copiii și le permiți să-ți spună ce au de spus, dacă nu le negi experiența, dacă nu le spui că nu există ceea ce ai au văzut că există, ei vor evolua cu totul altfel. Când îi asculți cu deschidere ei îți vor spune ce vor să facă. Și dacă nu se simt liberi să spună ce vor să facă, poți să-ți dai seama din desenele lor. (Judith Kusel) Traducerea Mihaela Dan

În urmă cu niște ani, când eram bibliotecară, era un băiețel de 3 ani, Daniel, care nu vorbea, dar pe care mama lui îl aducea destul de des și lui îi plăcea să stea în poala mea, în timp ce eu îmi făceam treaba. Într-o zi, când răsfoiam niște cărți de astonomie și altele despre dinozauri, el a devenit foarte interesat și entuziasmat și îmi arăta cu degetul desenele din acea carte, cu planete, sistemul solar, galaxii, precum și desenele cu dinozauri. Mi-am dat seama că voia să-mi comunice ceva, că el își amintea de acele lucruri, că își amintea că a călătorit prin spațiu și își amintea și de vremurile în care a văzut dinozauri.

L-am dus la o masa în bibliotecă, i-am dat mai multe cărți de astronomie și cărți despre dinozauri și a stat acolo mult timp uitându-se în ele, captivat de acele imagini. Se vedea că era încântat de toate acele fotografii.

La un moment dat, mama lui, care făcea altceva, a venit și a văzut la ce se uita Daniel, a fost indignată că am îndrăznit să-i dau astfel de cărți, că „îi bag prostii în cap” și a plecat cu el. Timp de câteva luni nu l-am mai văzut pe Daniel și apoi, într-o zi, tatăl lui a venit și m-a întrebat ce s-a întâmplat în acea zi. I-am povestit ce s-a întâmplat și mi-a spus că de când mama lui nu l-a mai adus la bibliotecă băiețelul a început să se simtă tot mai rău, că a ajuns numai piele și os și că este foarte îngrijorat în legătură cu el. M-a întrebat ce cred că ar putea face ca să-l ajute și i-am spus că Daniel are nevoie să i se permită să se exprime așa cum vrea el, să fie ascultat cu adevărat, ca să se simtă înțeles și validat. Faptul că i-a fost blocat accesul la cărțile acelea care îi aminteau de cine este el a făcut ca Daniel să simtă că nu este înțeles și acceptat așa cum este și s-a închis în el.

„Daniel încearcă să vă spună ceva. Sunteți dispuși să-l ascultați cu adevărat? Sunteți dispuși să-l AUZIȚI? Sunteți dispuși să-l acceptați așa cum este el, nu cum vreți voi să fie? Chiar dacă el nu poate rosti cuvintele, poate comunica telepatic cu voi, dacă sunteți dispuși să-l ascultați. Dacă el se arată entuziasmat de ceva, asta se întâmplă pentru că vrea să vă arate că rezonează cu acele lucruri, că își amintește de acele lucruri, vrea să vă spună ceva despre el. El vă comunică «Vreau să vă vorbesc despre asta!». Și dacă voi nu îl ascultați simte că nu este iubit, că nu este validat”, i-am spus bărbatului.

El mi-a cerut să-i dau câteva cărți care l-a interesa pe Daniel și apoi mama lui a început să-l aducă din nou la bibliotecă. În prima zi în care au început să vină din nou la bibliotecă Daniel a alergat către mine și m-a luat în brațe. Acel băiețel era atât de fericit că în sfârșit este înțeles…

La două luni după ce a revenit la bibliotecă Daniel a început să vorbească – și a vorbit fluent din primul moment. (Judith Kusel) Traducerea Mihaela Dan

Copiii cu autism, ADD, ADHD au un nivel înalt de inteligență, dar ei nu pot comunica cu noi în acel mod arhaic de comunicare care înseamnă să vorbești, să rostești cuvinte. Ei operează la un alt nivel, ei comunică mult mai ușor la nivel telepatic.

Părinții trebuie să învețe un alt mod de a-și crește copiii, fiindcă noile generații de copii nu mai seamănă cu copiii de acum câteva decenii, nu mai pot fi crescuți în vechiul mod.

Fiți atenți la ce le place să facă acestor copii, fiți atenți la ce desenează acești copii, fiți atenți ce îi pasionează și încurajați-i în acea direcție, în a le stimula talentele, nu-i forțați să învețe lucruri care nu-i interesează, doar pentru că asta le cere sistemul educațional actual, care este evident

depășit.

Mie mi s-a întâmplat să merg la un moment dat la o doctoriță și aceasta era însărcinată, iar bebelușul ei din pântec mi-a transmis telepatic diverse lucruri; mi-a spus ce nume vrea să i se dea, mi-a spus că va fi foarte înalt și și că va fi un om de știință de top, că va face anumite lucruri în această viață umană. I-am dat aceste informații mamei lui, iar când s-a născut, băiatul a primit numele pe care l-a cerut el. De când era foarte mic acel copil era interesat de puzzle-uri complicate, nu a fost niciodată interesat de jocurile care le plac copiilor „obișnuiți”.

Copiii vin pe Pământ având un anumit Plan la nivel de suflet, este stabilit deja ce este menit să facă fiecare dintre ei în această viață umană. În vechile culturi, când se năștea un copil i se întocmea harta natală și se determina ce este menit să facă el pe Pământ, iar de la vârsta de 5 ani părinții și comunitatea îl ghidau pe fiecare în parte în direcția în care era menit să meargă în viață. (Judith Kusel) Traducerea Mihaela Dan

O mulțime de oameni cred că sunt deținătorii Adevărului absolut, că ceea ce cred ei că este „adevărat”, este adevărat pentru toată lumea. O mulțime de oameni pun patimă în a-și apăra adevărul, se ceartă cu alții, încearcă să-i convingă pe alții că „au dreptate”, nefiind conștienți că ceea ce cred ei a fi „adevărul” este doar adevărul lor, opinia lor, convingerea lor. Și este valabil în orice domeniu, indiferent că e vorba de știință, religie, politică, spiritualitate, etc.

O mulțime de oameni spun că-și iubesc copiii mai mult decât orice pe lumea asta, că nu există egal pentru o asemenea iubire. Aceiași oameni, după ce au avut o experiență în apropierea morții și au văzut/ simțit cum este Dincolo, se conving că acel gen de Iubire este mult peste ceea ce înseamnă iubirea umană a părintelui față de copiii săi. Aproape întotdeauna cei care au astfel de experiențe nu vor să se mai întoarcă de Dincolo, chiar dacă au copii aici, pe Pământ. E nevoie să fie convinși să se întoarcă, să fie trimiși înapoi.

De cele mai multe ori, persoanele care au experiențe în apropierea morții, ajung Dincolo și nu vor să mai vină înapoi, atunci când li se spune „Încă nu a venit vremea. Trebuie să te întorci la viața ta umană”, simt o frustrare: „Atunci de ce m-ai mai adus aici, dacă nu mă lași să rămân?!”.

Când ajungi Acolo, este ceva atât de frumos, încât nu vrei să mai pleci.

Și nu vreau să spun prin asta că iubirea părinților pentru copiii lor nu este ceva real, ceva frumos, ceva puternic. Vreau să spun că acel gen de iubire este depășită cu mult de Iubirea care este prezența lui Dumnezeu pe care o simți când treci pentru câteva momente Dincolo. Această Iubire este atât de mare, încât nu poate fi descrisă în cuvinte. Și nu reprezintă totalitatea Iubirii care înseamnă Dumnezeu, ci doar așa, o „aromă”.

Nu putem percepe în toată amploarea sa Iubirea pe care o reprezintă Dumnezeu atât timp cât suntem în corp uman. Putem avea experiențe care pentru scurt timp ne oferă o idee despre ce înseamnă acea Iubire, dar nu o putem percepe în totalitatea ei.

Spre exemplu, uneori meditația te aduce în acea stare, dar nu este o stare care să dureze. Așa că nu vă mai judecați pe voi înșivă pentru faptul că nu reușiți să păstrați acea stare de grație decât foarte scurt timp. (Michael Mirdad) Traducerea Mihaela Dan

Mircea Toplean

Un tată îmi spunea de curând că nu îl sperie munca extrem de epuizantă pe care o face sau faptul că trebuie să-și susțină financiar familia, ci...emoțiile celor doi copii ai lui. Dacă copilul nu înțelege? Dacă le cere prea mult? Dacă le închide oportunități? Dacă e prea puțin ce oferă ? Dacă, dacă, dacă… iar la finalul sentimentul că orice ar spune și face, tot nu e suficient de bine, iar copiii ar putea fi “marcați”.

Preocuparea asta nesfârșită pentru emoțiile copiilor e cât se poate de ridicolă. Nu duce la nimic bun. Dimpotrivă, îi epuizează pe părinți și îi fragilizează pe copii. Grija excesivă pentru ce simt copiii le dă acestora senzația că ceva nu e în regulă cu ei, că nu sunt suficient de echipați pentru o lume foarte complicată și ostilă, că cineva “le greșește” mereu. Emoțiile și sentimentele au sens și consistență în relație cu lumea DIN AFARA în primul rând, abia în al doilea rând cu lumea interioară. Înțelegi trăirile într-un context de viață concret, nu așa… prin scenarii posibile și prin ele însele. Concretul are limite, are reguli, are legi de funcționare pe care nu le poți trece cu vederea. Aici începe rolul central al părintelui: el e reprezentantul lumii REALE, pe de o parte și, pe de alta, e cel care îl ajută pe copil să înțeleagă această lume reală. Asta se face nu cu date din capul tău, ci cu mare atenție la tot ce este copilul, inclusiv - NU exclusiv - la emoțiile lui. Pe scurt, părintele este un reprezentat al realității, un reprezentant “de treabă”, nu unul parșiv sau care induce în eroare. Numai asta îl va ajuta pe copil să-și înțeleagă emoțiile.

„Fiica mea de 13 ani se teme de întuneric, simte spirite, îmi spune că e un gen de monstru în camera ei și e foarte frică să doarmă singură. Ce pot face ca să o ajut?”

Am discutat cu o mulțime de copii care au această frică de întuneric, le este frică să doarmă singuri în camera lor fiindcă simt spirite.

Mulți dintre copiii din ziua de azi văd mai mult decât văd adulții, simt mai mult decât simt adulții și aud mai mult decât aud adulții. Ei văd spirite, văd tot felul de entități, simt energiile și le e frică.

Dacă un adult ar începe să vadă diverse entități, s-ar speria, deci nu e de mirare că un copil este speriat de faptul că simte spirite în camera lui.

Cele mai multe spirite nu sunt acolo ca să facă rău, dar copiii se sperie fiindcă nu știu despre ce este vorba, nu sunt obișnuiți cu așa ceva și interpretează că ar fi vorba de „monștri”.

Sugestia mea este ca în primul rând să nu mai vorbiți cu copiii despre ceea ce li se întâmplă ca și cum ar fi ceva „rău”, să nu vă arătați speriați de ceea ce vă povestesc ei, fiindcă așa le confimați că e ceva „de speriat”.

Modul în care i-aș explica eu unui copil ceea ce se întâmplă este în felul următor: sunt energii/ spirite/ entități în jurul nostru tot timpul, dar pentru că nu le vedem, nu ne dăm seama de acest lucru. Pentru că nu le vedem, nu înțelegem aceste spirite, nu știm ce vor de la noi și ne speriem. E normal să te sperii. Dar în general este vorba de îngeri sau ghizi spirituali, nu sunt acolo ca să le facă rău copiilor.

În al doilea rând, învătați-vă copiii că ei au control asupra propriului spațiu, că sunt ființe suverane și pot cere oricărei energii să plece imediat din spațiul lor/ camera lor.

De asemenea, puteți crea o rugăciune pe care să o spuneți împreună înainte ca ei să se culce. În rugăciune puteți spune că acel copil este în siguranță în camera sa, că sunt îngeri în jurul lui și că nicio energie nu va intra în spațiul lui personal ca să îi facă rău. Chemați îngerii în jurul copilului ca să îl protejeze în timpul somnului, pentru că acest lucru îi face pe cei mici să se simtă în siguranță. Și învațați-l ca dacă se trezește în timpul nopții și simte o energie ciudată, să îi ceară ferm să iasă imediat din camera lui.

Învățați-i pe copii suveranitatea personală, învățați-i că ei au control asupra spațului lor energetic și pot cere oricărei energii să iasă imediat din spațiul lor personal. Învățați-i asta: „Ieși din camera mea acum! Nu te vreau în camera mea!”. O pot spune cu voce tare sau în gând.

Spuneți-le să-și cheme în fiecare seară îngerii înainte de culcare, fiindcă cei mici au o mulțime de îngeri. (Lorie Ladd) Traducerea Mihaela Dan

Decalogul Mamei, conform Psihogenealogiei.

Am născut un copil care nu este al meu.

El aparține Lumii.

Acest fiu nu a venit să-mi împlinească proiectul personale, nici proiectele arborelui meu genealogic, ci pe ale lui.

Nu îl botez cu vreun nume deja prezent în arbore, și nici cu nume al vreunui strămoș, pentru ai da un destin.

Îi dau totul, îl ridic cu afecțiune, fără a înceta să fiu eu însumi, fără dependență de sacrificiu, dar cu Responsabilitate și din Libertate.

Îi ofer instrumente care să-l ajute la construirea propriei vieți, dar accept să le ia liber pe cele pe care le consideră potrivite, și să le respingă pe cele nepotrivite pentru el.

Îmi dau seama că cel mai bun mod de a învăța un copil nu este prin pedepse, nici cu limite, ci prin exemplu.

Accept că într-o zi nu o să-mi mai spună „mamă” atunci când va decide el, ci va dori să-mi spună pe nume, pentru că asta rupe legăturile de dependență și relația dintre noi doi se va echilibra.

Voi permite și voi facilita să aibă un spațiu privat și intim în casă, unde să se simtă ca în propriul teritoriu.

În ceea ce privește alegerea prietenilor, cariera, activitățile de agrement etc., îl ascult, îi dau cu părerea, dar nu îi selectez nimic, și nici nu-i interzic sau forțez.

Îl las pe fiul meu să facă greșeli, să cadă, să nu fie perfect.

Înțeleg că fiecare eșec este o schimbare de drum și odată cu el cresc și eu în fiecare zi. Dacă îl voi proteja prea mult nu va învăța adevăratele lecții, și nu va fi niciodată adult.

Nu-mi voi defini niciodată fiul („ este calm”, „este nervos”, „e timid”…), pentru că înțeleg că copiii își formează conceptul de sine în funcție de ceea ce spun părinții lor despre ei.

Îi transmit că în el sunt toate posibilitățile Ființei, și el are acest potențial.”

Alejandro Jodorowsky

Mai nou oamenii nu mai seamănă a oameni, iar noua generaţie (Z - mileniali cred că le zice), sunt obosiți gata de cum absolvă ciclul primar. Rar câte unul care seamănă a tânăr/adolescent, îmbrăcat decent, fără tatuaje piercing-uri și machiaj agresiv și de prost gust, care-ţi zgârie ochii și te agreseaza psihic. Mulţi par gata zombizaţi și/sau drogați, chiar dacă nu sunt. Mă întreb cum de am lăsat să se întâmple toate aberațiile astea care categoric sunt împotriva naturii (umane, în primul rând)? Unde naiba am fost?

Răspund tot eu, cred că ăsta e unul dintre motive: părinți obosiți și epuizați de "binefacerile" economiei de piaţă, lucrând mai mult și mai greu decât înainte. Ajung acasă epuizați și ei, nu mai au timp să fie părinți ci niște mașini care fac bani, curățenie, cumpărături, mâncare, spălat. Și copiilor nu le mai ajunge timpul să înveţe de la părinți să fie oameni. Trist! (Mire Ionescu)

Acest text circula pe NET si circula bine! Il redau ca atare.

Dragul meu fiu,

Vineri ai ales să nu mergi la școală, pentru a protesta împotriva încălzirii globale și a celor care nu fac suficient pentru a o stopa.

Sunt foarte mândru de faptul că, iei atitudine și, mai ales, pentru că mi-ai deschis ochii, arătându-mi ceea ce trebuie făcut pentru  a salva planeta. Fiind emoționat profund de maturitatea, de care dai dovadă la vârsta liceului, am decis să fiu solidar cu generația voastră și am luat câteva decizii esențiale pentru a reduce amprenta noastră de carbon:

1) Ne vom debarasa de toate smartfonurile din casă, vom renunța la consolele de jocuri video și toate ecranele de televizor: știm că astea toate produc deșeuri și poluează râurile din sud-estul asiatic.

2) Am anulat toate contractele de internet și telefonie, cutiile în care sunt instrumentele de conectare provoacă, și ele, poluare.

3) Vom schimba modul nostru de viață: nu mai mergem de două ori pe an la schi în Elveția și nu vom mai pleca în vacanță cu avionul. Am anulat vacanța din California de la vară. Am vândut apartamentul de pe Coasta de Azur. Am cumpărat biciclete, cu care vom face un traseu în munți. Desigur, bicicletele nu sunt electrice, pentru că bateriile aferente nu sunt reciclabile.

4) În ceea ce privește hrana noastră, am renunțat total la fileul de vită (știi bine cât de mult poluează vacile) și în loc vom avea greieri pane și mult tofu. Trebuie să privilegiem circuitele alimentare scurte, de aceea am cumpărat 20 de găini și un porc. În fiecare dimineață, la ora 6, va trebui să cureți în cocina porcului și să îi dai de mâncare. În fiecare săptămână îți revine sarcina să tai o găină și să o jumulești. Renunțăm la Nutella, la Coca Cola sau alte băuturi de acest gen.

5) Am decis să vând instalația de aer condiționat, iar iarna vom avea cel mult 16 grade în casă, 10 în camera în care dormi.

6) Am cumpărat o grădină în afara orașului, unde vei putea să plantezi toate legumele, de care avem nevoie. Din păcate, după operația mea de hernie de disc nu mai pot lucra grădina, așa că va trebui să sapi și să plivești tu, împreună cu prietenii tăi.

7) Cu siguranță vei fi de acord cu schimbarea garderobei : am dat celor mai săraci toate hainele tale de firmă și toate perechile de pantofi: am citit că ele sunt fabricate de oameni foarte prost plătiți și folosesc materiale sintetice. Așa că vei găsi în dulap 3 perechi de pantaloni, tricouri și alte haine necesare, făcute din materiale eco-responsabile, cum ar fi inul și cânepa. Găsești, în dulapul cu pantofi, și o pereche de sandale. Nu vom mai folosi bumbac, pentru că e cunoscută risipa de apă care se face cu culturile de bumbac.

8) Nu aș vrea să suferi de lipsa distracțiilor la vârsta ta fragedă. Te-am înscris la clubul de șah local și am instituit ora de lectură în fiecare seară. Toate cărțile vor fi făcute din hârtie reciclată. Începem cu studiul scrierilor lui Thomas Mann și a clasicilor greci.

Îți mulțumesc, dragul meu fiu, că nu mă lași să devin un reacționar și să mă mențin în ton cu mentalitatea tinerei generații.

Tatăl tău iubitor.

"Astăzi despre suferința la copii. Adică înghețul emoțional la copii. Și bula de fericire continuă în care îi ținem.

M-a sunat o mamă ceva timp în urmă. Avea o fetiță pe care o iubeau toţi ca pe ochii din cap. Crescută ca un ou fragil, cu 2 părinţi și două perechi de bunici gravitând în jurul ei. Într-o zi, le-a murit pisica. Fata avea vreo 11 ani. Ca să scurtez, tragedia a fost aşa de mare încât, fata nu își mai revenea. Mama m-a sunat extrem de alertată, după ce fata a încercat să se sinucidă de disperare că i-a murit pisica.

Am mers pe firul întâmplărilor și am cules informații. Pentru fata de 11 ani, era primul contact cu realitatea și cu suferința. Până la 11 ani reușiseră cele 3 perechi de adulţi-sateliți să o țină zdravan în bula de fericire. Evident că fata a clacat.

Eram la o clasă și îi întrebam pe rând emoţii pe care le-au experimentat. Dintr-o clasă de 30 de copii, au reușit să identifice doar 3 emoţii: furie, tristețe, plictiseală.

Sunt deja de 2 săptămâni în tabere. Am avut și alte serii de tabere și anii trecuți.

Și întâlnesc părinţi care sunt stresați că, pe timp de 10 zile, copilul său nu este fericit continuu.

Păi nu este fericit continuu. În tabără mai are vreo 29 de copii. Necunoscuți la început. Și trebuie să convieţuiască împreună. Și este pe cont propriu. Și le va câștiga simpatia și prietenia copiilor prin ceea ce ESTE și nu prin ceea ce ARE și face mama și tata. Aici sunt toţi egali și devine lider cel care dă dovadă de abilități, flexibilitate, empatie, creativitate, rezilienţă. Aici nu-i mai pune mama și tata totul pe tava...aici trebuie să-și câștige fiecare centimetru din tot ce înseamnă o tabără.

Și asta înseamnă și că va reuși uneori, și că nu va reuși alteori. Și că va fi iubit și că va fi respins. Și că se va plictisi că nu are telefon în tabără. Și că va suferi de dor după ai lui. Și că va trebui să-și gestioneze singur lucrurile. Și că va pierde la diferite jocuri. Și că va rămâne nemâncat la o masă pentru că este obișnuit doar cu pizza și paste sau 87 de feluri de mâncare până se "nimerește" felul preferat. Și că vor auzi înjurături (nu am copii de la mănăstire) și că vor auzi ca există penis și sex ( copiii discută între ei pe şuşotite despre asta...și la şcoală, și în parcuri și în tabere..pentru că vor să ştie, dar pentru multe familii este un subiect tabu ...încă).

Haideți să-i scoatem din bulă. Le facem un imens deserviciu. Când nu vom mai putea să-i ținem în bula de fericire, se vor prăbuși la primul obstacol. Moartea unei pisici îi va face să-și dorească și ei moartea pentru că nu au rezilienţă psihologică, nu au contact cu realitatea, nu au habar de miile de emoţii pe care un om ar trebui să le experimenteze în viață.

Ne nenorocim copiii cu nebunia asta a noastră de a-i vedea continuu fericiți. Și de a fi clovnii lor ca nu cumva să se plictisească. Și de a-i feri de suferinţă.

Lăsați-i să simtă toate emoţiile, lăsați-i să fie înfrânţi, lăsați-i să și sufere. Lăsați-i să fie tristi. Lăsați-i să ia contact cu viața, aşa cum este ea.

Care părinte este mai bun? Cel care își trimite copilul în jungla cu o tolbă plină de săgeți și antrenament de a le folosi?

Sau acel părinte, care, pentru CONFORTUL PROPRIU stă și copleșește copilul și nu-i spune și nu-l pregătește cu nimic pentru momentul plecării în junglă..deşi acest moment este inevitabil?

Când a murit mama mea brusc, în accident de maşină, aveam 17 ani și trăisem într-o bulă care nu avea nici o legătură cu realitatea. Nici ceai nu ştiam să fac. Nu ştiam cum sunt oamenii. Nu ştiam nimic. A fost crunt...crunt. Eram în junglă dintr-o dată...cu mainile și pieptul gol...fără nici o săgeată la mine. Greu am supraviețuit..

Dragilor, nu vă mai speriați dacă copilul plânge, suferă, este respins, este trist. Dați-le săgeți în tolbă și învățați-i să le folosească. Dar nu-i scutiți de viață aşa cum este ea..și cu bune și cu rele...nu le veți putea face rost de scutire de viață la nesfârșit. La un moment dat vor da piept cu ea..și cu cât îi țineți mai în puf acum, cu atât șocul lor va fi mai mare. Și oricât de urât sună, să știți că voi îi protejați excesiv pentru confortul vostru, nu pentru binele lor.

Ştiu asta pentru că și eu am făcut la fel. Și mi-a fost făcut la fel. Și nu a fost bine. Și acum mă lupt la Luca cu consecințele perioadei mele de mama-dronă.

Haideți să ne lăsăm copiii să trăiască viața, nu să-i ferim de ea.

Este spre binele lor.

Lăsați-i să-și asume propriile comportamente. Nu le mai rezolvați voi conflictele. Asumarea consecințelor propriilor comportamente este esențială pentru traiul în societate. Altfel vor fi nişte inadaptaţi și marginalizați care vor aștepta tot timpul ajutor de la alţii (de la mama și tata în special).

Ca și părinţi, este esențial să ne amintim că nu noi îi putem face pe copiii nostri fericiți. Ei trebuie să-și câștige un sentiment pozitiv de sine, pe cont propriu. Și procesul pentru a face acest lucru implică, de obicei, o anumită luptă și greutăți (o călătorie a eroului aşa cum le-o spunem copiilor noștri cu fiecare poveste pe care le-o citim)."

Magdalena Drăgan

COPIII SUNT CA NISTE OGLINZI.

DACA SE AFLA IN PREZENTA IUBIRII, EI REFLECTA IUBIREA.

DACA IUBIREA ESTE ABSENTA DIN VIATA LOR, EI NU AU NIMIC DE DARUIT CELOR DIN JUR.

CE IMI DORESC SA INVETE COPIII LUMII

SI COPIII MEI LA SCOALA

COPIII LUMII, în loc de integrale, INVATA că fiecare om este responsabil pentru propriile alegeri.

Notele de la purtare sunt puse nu în funcţie de cât de mult se supun regulilor, ci după cât de frumos ştiu să accepte, să dea drumul şi să lase.

La fel de important ca ABC-ul este lecţia de încredere în sine si lecţia despre cum să gândeşti pozitiv.

După ora de religie, copiii invata cum se joacă Universul de-a v-aţi ascunselea cu noi şi cum să-l găsim atunci când ni se pare că l-am pierdut.

COPIII LUMII invata, de mici, faptul că frica nu ii ajută cu nimic, în 99% din cazuri; că a-si face griji este o modalitate foarte eficientă din a-si opri creierul să se ocupe de chestiuni mai interesante; că foarte puţine lucruri din viaţa noastră sunt dezastre cu adevărat, restul sunt poveşti bune de spus mai târziu nepoţilor.

Dupa orele de dictare, copiii invata câteva lecţii despre cum să se asculte pe ei insisi.

Apoi, la muzică, prin muzica si cant, copiii cerceteaza mai departe sunetele inimii, ale respiraţiei şi ale gândurilor.

Înainte de prima lege a termodinamicii, copiii invata ca cea mai importantă lege a vieţii este că nu te poţi lupta împotriva a ceea ce nu poţi schimba, iar oamenii pe care îi iubesc fac parte din categoria asta.

Studiind poeziile lui Eminescu, copiii invata că atunci când dau iubire, primesc la rândul lor iubire, dar nu ca un troc, ci ca o revărsare necondiţionată; apoi, în loc de comentarii, copiii efectueaza câteva exerciţii practice de iubit cei mai nesuferiţi oameni din lume, începând cu însăşi profa de română...

Iar la minunatul obiect Psihologie, copiii invata si constientizeaza diferenţa dintre nevoie, atasament şi dragoste, iubire neconditionata.

La dirigenţie, copiii discuta despre secretele şi fricile lor, doar pentru a descoperi că toată lumea gândeşte la fel şi ca nu suntem deloc singuri.

Iar în pauză, copiii se bucura de « pauza de gândit », în care să le fie lăsat creierul în pupitru ca pe o carte şi să-si petreaca tot timpul pauzei bucurându-se că “nu gândesc, dar totuşi exista”....

Şi mai presus de orice, din clasa întâi, li se explica CLAR tuturor copiilor că notele pe care le iau nu contează, coroniţa nu contează, restanţele nu contează, diploma nu contează, olimpiadele nu contează, ci singurul lucru care contează ESTE, până la urmă, IUBIREA, CALEA, ADEVARUL SI VIATA.

COPIII INVATA SA IUBEASCA NECONDITIONAT....

E singurul lucru la care merită să iei coroniţă.... ....

(Autor necunoscut)

'Azi, dupa 20 de ani de cariera, am clacat in clasa. Am preferat sa ies din clasa, ca sa nu plesnesc pe cineva. Azi mi-a ajuns cutitul la os. Elevii au ajuns la un grad de nesimtire si tupeu maxim. Un elev si-a deschis telefonul si a inceput sa filmeze in ora, parerea mea e ca facea live pe tik tok. I-am cerut sa inchida si sa imi dea telefonul. Intentia mea era sa il pun pe catedra pentru a putea sa imi continui ora. Elevul in cauza si colegii au sarit cu gura ca nu am voia sa le iau lucrurile personale, o fata aproape ca tipa ca de ce ating elevul ca nu am voie sa pun mana pe el, in conditiile in care nu am atins copilul nici macar cu un deget. M-am intors spre domnisoara respectiva si am atentionat-o cu calm sa isi coboare tonul vocii si sa fie mai atenta ce afirmatii face si sa nu distorsioneze lucrurile pentru ca lucrurile neadevarate, indiferent de natura lor pot afecta un om. Stiti ce mi-a raspuns? " stiti ca pe mine ma vor crede, pe mine si pe colegii mei pentru ca toti vom spune ca l-ati atins". Nu te puteai intelege cu ei, parca erau "posedati". E o clasa cu probleme dar niciodata nu au facut asa. Am iesit din clasa ca sa nu imi pocneasca ceva la cap,ma mir ca nu am facut vreun avc pana acum. Bine ca era spre sfarsitul orei. Nu am fost om toata ziua. Vorbim de clasa a VII a, scoala de cartier. Probleme au mai fost la aceasta clasa, nu doar la ora mea ci si la alti profesori sau in pauze, parintii chemati la scoala dar depasiti de situatie. Ridicau din umeri si spuneau "nici eu nu mai stiu ce sa fac cu el" sau "asa face si acasa".

Politia a fost chemata de cateva ori la scoala in urma unor incidente dar a ramas la stadiul de constatare.

Daca nu se va face ceva curand in scoli, unde gradul de violenta, tupeu, nesimtire a atins cote maxime, daca vom continua sa toleram asemenea derapaje si sa acceptam la nesfarsit toate tampeniile debitate de diverse ong-uri ca noi nu stim sa educam, ca scoala e despre jocuri si fericire, ca trebuie sa educam cu blandete, ne ducem naibii cu totii.

Am facut o facultate, am invatat atat de mult ca sa ma duc la un loc de munca unde un copil de 13-14 ani isi bate joc de mine si eu nu pot sa ii fac nimic? Asta e balamuc, nu scoala!!! Intru in scoala zambind, relaxat si plec cu capul bubuind si cu teama ca imi pocneste inima? Chiar nu se mai poate !!! Vreau sa ma duc la scoala sa imi fac orele in liniste, sa am liniste la ore si imi dau si sufletul pt ei. Sustinere??? Nu ai de la nimeni. Esti lasat singur in cusca cu lei. Pe usa scrie SCOALA. Ar trebui sa scrie BALAMUC pentru ca asta nu e o scoala din Uniunea Europeana.'

*Preluată de pe pagina Colegiul Cadrelor Didactice. Declarația unui profesor în 2023

Unul dintre comentariile la această postare spunea așa:

'Recent în Coreea de Sud a fost grevă a profesorilor din cam aceleași motive: manifestarea terorii elevilor și a părinților asupra cadrelor didactice. În ultimii 5 ani peste 100 cadre didactice coreene s-au sinucis. Ultima sinucidere a dus la grevă. Cutremurător!'

Iar alt comentariu:

'Și eu am ieșit din clasă (clasa a-IV-a) ! Elevul avea pe bancă mai multe bancnote de 100 de lei și doua telefone la care asculta manele ! A spus sa nu ma ating de lucrurile personale , chiar dacă sunt tentata... a auzit el ca avem salariile mici și ne fac ochii ca la " păcănele " când vedem atâția bani!'

Dragi părinți, cum vă creșteți copiii? Singurii vinovați pentru acești mulți de Goe sunteți doar voi. Dacă vouă vă lipsește respectul pentru învățător și profesor, cum să îl aibă copilul vostru?

Cum adică 'nu am ce îi face. Așa face și acasă?'

Aici v-a adus lipsa de educație, limite și reguli care se pun copiilor încă de la 2 ani. Aici v-a adus educația cu libertate deplină unde copilul conduce o casă și lui îi sunt îndeplinite și cele mai aberante dorințe.

Pe vremuri un părinte ar fi intrat în pământ de rușine să fie chemat la școală și să i se spună toate tâmpeniile făcute de copilul lui. E logic și normal să îi iei apărarea copilului tău atunci când i s-a făcut o nedreptate! Dar nu să aperi comportamente de derbedeu. Nu mai justificați că acasă e cuminte. E imposibil! Doar dacă suferă de bipolarism. Altfel, sigur îi vedeți de acasă cu acest mod deplasat de a reacționa, dar le tolerați. Nu e și treaba profesorului de a o face.

Respectul se învață de acasă! Nu școala face asta cu copiii voștri. Voi aveți această responsabilitate de a vă educa frumos copiii. Să nu vă mirați când copiii voștri se vor purta cu voi așa cum o fac cu profesorii. Cine le-a pus ecranele în brate de când gângureau? Cine le-a dat totul, 'pentru că noi nu am avut?'.

Culegeți ce ați semănat.

Din nefericire până să vă dați seama de propriile greșeli, mai au mulți profesori de plătit pentru lipsa voastră de implicare.

Tot ce au copiii nevoie este un acoperiș deasupra capului, mâncare pe masă și părinți aproape.

Dar când le oferiți palate, icre negre și bone tailandeze, să nu vă mai mire de ce veți avea lângă voi mai târziu....  (Ana Ivan)

Otilia Mantelers

Despre a fi curva

Mai intai, imi cer scuze pentru acest limbaj atat de neliterar. Atat de grotesc si de dureros. Insa imi permit sa il folosesc, stiti de ce? Pentru ca fetele noastre (pre)adolescente il aud si il folosesc in fiecare zi. Iar noi avem nevoie sa coboram un pic din culcuselul nostru construit cu dragoste, empatie si non-violenta si sa ne uitam la realitatea copiilor nostri, pe care ei stiu sa o ascunda foarte bine de noi. O ascund pentru ca noi nu stim ce sa facem cu ea. Realitatea e atat de dureroasa, incat noi o respingem din start, iar copiii nu au ce sa faca decat sa se descurce cu ea, asa cum pot ei. Ei, cu alti copii ca si ei.

Asta vara am scris despre agresivitate - din online, din real life, din sine. Azi vorbesc despre a fi curva, fiindca fenomenul este simplu - pare mai rau decat era in vremurile noastre. Desi vorbim mai mult ca oricand despre emanciparea fetelor si a femeilor, copiii nostri inca vorbesc despre cum se pierde virginitatea, despre cine e curva, de cate orip a luat 'm..ie'. Am privilegiul sa cunosc copii adolescenti din toate anturajele. Din toate. Doar in ultima saptamana am ascultat povesti groaznice despre cum un baiat ii pune fetei o substanta in bautura, iar apoi o pune pe fata sa ii faca favoruri sexuale, pe care frumoasa fata si le aminteste, dar nu mai stie sigur. E o confuzie totala in sistemul ei nervos. Si multe alte povesti similare.

- Ai zis cuiva adult de oroarea asta? intreb eu ne-naiva. Cu scopul de a ajuta fata sa inteleaga ca nu e vina ei.

- Nu, ca ma omoara parintii.

Intelegeti acum de ce se perpetueaza abuzul sexual? Pentru ca persoanele de atasament, de la care copilul trebuie sa primeasca iubirea aia neconditionata, isi condamna fetele. Cu intrebari de toata durerea, ca sa nu ma exprim mai neliterar: "Ce cautai acolo la ora aia?", "De ce te-ai dus cu el?" "Eu ce te-am invatat, sa nu pleci de langa bautura, sau sa n-o mai bei?" si, acum vine cea mai cea afirmatie posibila: "Probabil ca ti-a placut si tie!"

Ce cauta fata acolo la ora aia? Hai sa va zic eu ce cauta. Era curiosa sa se exploreze ca adolescenta. Curioasa sa inteleaga baietii. "Da, mai stiu eu baieti care nu respecta fetele, insa poate asta e altfel. Poate asta ma va iubi. Ma va mangaia frumos. se va uita la mine ca la soare. Off...nici asta nu e asa. Si asta vrea doar sex de la mine. Dar, fiindca tanjesc dupa iubire, dupa o mangaiere, oricum ar fi ea, dupa o atingere calda si buna, o sa fac orice. Foamea de atingere e mult prea mare. Nevoia de a ma simti dorita e mai mare deca nevoia de protectie. Acasa nu mai am nimic, ca parintii oricum ma considera o curva daca fac ce fac acum. Stai, deja sunt o curva, fiindca am facut chestiile astea cu mai multi baieti. Pai, daca tot sunt, hai sa imi asum rolul cu convingere."

Sau: "Nu stiu ce sa fac in situatia asta, cand baiatul imi cere favoruri sexuale. Daca nu i le dau, o sa zica ca sunt tocilara proasta. Iar eu nu mai vreau asta. Eu nu stiu ce sa aleg, imi e frica ca pierd ceva important in seara asta, daca nu fac ce imi cere. Faza e ca eu nu stiu sa am grija de mine. Nu m-a invatat nimeni treaba asta. Mama si tata nu au nici ei grija de sufletul lor, asa ca nu am un model. Nu m-am simtit realmente protejata ca si fetita, asa ca nu stiu ce e aia protectie. Nu simt ca mi s-a luat partea de catre ai mei, ca sa simt ca merit sa fiu bine, sa fiu ingrijita. Am fost mai degraba certata cand greseam fata de altii. Asa ca eu nu inteleg notiunea de protectie. Stiu ca am nevoia de protectie, dar habar nu am cum se implineste ea de catre cei apropiati, de catre mine. Asa ca, I go with the flow cu copiii acestia adolescenti, care sunt prietenii mei."

Nu imi place sa dau sfaturi, dar imi vine sa zic acum sa iesim din culcusel, sa coboram in strada si sa privim realitatea. Sigur, daca avem copiii in siguranta, nu e cazul sa ne stresam, atunci cand cunoastem anturajul copiilor nostri si il evaluam ca fiind bun. Aceasta postare nu e pentru copiii vostri, dar e si pentru voi. Este pentru toti, fiindca as vrea asa:

** Daca esti parinte de fata, ai grija cum ii comunici ca ea nu e curva niciodata, orice ar face ea. Ai grija sa vina la tine daca, Doamne fereste, la 11 ani i se intampla un abuz sexual si ea nu stie ca e abuz si ca nu il merita. Ai grija sa o asculti si sa o iubesti, cu durerea si teroarea prin care trece, ca urmare a abuzului ei. Du-te la terapie si schimba-ti, te rog, aceasta mentalitate care o doare. O inteleg din adancul sufletului, stiu cum se perpetueaza abuzul, stiu cat de adanci sunt aceste convingeri provenite din religie, din familie, nu conteaza de unde. Dar lets get it over with. Hai sa ne mai si schimbam.

** Daca nu esti un parinte de fata, dar intalnesti fete care iti povestesc ce li se intampla, ai grija sa le spui ca sunt frumoase si ca nu merita asa ceva, ca vrei sa le sprijini. Ele nu povestesc degeaba. Este un strigat de ajutor. Cere-le acordul sa le vorbesti parintilor ei. Iar daca nu ti-l da, nu o face. Fii acea persoana care i-a aratat fetei ca nu merita asa ceva. O astfel de persoana ii schimba total viata fetei. Am auzit multe povesti in terapie de la oameni care au spus ca au avut o intalnire de 20 de minute in viata cu cineva, iar acel cineva le-a aratat ca nu e vina lor. Ca ei sunt buni si ca merita iubire. Ca datorita acelei persoane nu s-au sinucis, sau au ales calea buna. Fii acea persoana care schimba perceptia fetei despre ea insasi, fa ceva, orice.

Multumesc!

*** LE, in plus fata de primul comentariu: daca esti parinte de baiat, invata-l ca Nu e Nu, desi el poate sa nu invete asta din ce il invatam. Asa cum nici fetele nu 'invata' din povetele noastre de a nu se duce cu acel baiat. Procesul invatarii e profund si subtil si nu ajuta doar educatia verbala. Dar invata-l si sa vina la tine sa iti zica cand aude cazuri din astea, ca tu sa faci ceva.

Octavian Herţa

N-am copii, după cum probabil știți mulți dintre voi. Sunt ok cu asta, chiar dacă din când în când mi se pare că nu-s. Însă, per total, mă gândesc că e mai bine așa. Că nu-s înzestrat cu calitățile de părinte, că n-am răbdarea și echilibrul necesare șamd.

În schimb, de cinci luni am o cățelușă Cane Corso pe care, ați ghicit, o consider din ce în ce mai mult drept propriul copil, oricât de banal ar suna. În bună măsură, creșterea unui cățel e similară cu a unui copil. Lizy are nevoie de cam aceleași lucruri: dragoste, atenție, hrană sănătoasă și administrată regulat, igienă, mișcare etc.

Încă învăț să fac lucrurile astea cum trebuie. Și dacă nu, are Lizy grijă să mă învețe să fiu un părinte mai bun și să-mi aducă aminte de propria-mi copilărie în cele mai neașteptate și nu întotdeauna plăcute feluri. Hai să vă dau un exemplu.

Ca orice cățel, Lizy are momente când te aduce la disperare. E curioasă, se bagă în sufletul tău, fură lucruri, chestii de felul ăsta. Luni de zile, am certat-o cu voce răstită. De fiecare dată, a luat-o razna. Nu exagerez, de câte ori mă răstesc la ea, o apucă toate damblalele. O ia la fugă, se lovește de mobile, ia covoarele târâș.

Nu învață nimic din cearta aia, ba, mai rău, zici că o lovește nebunia. N-avem decât să așteptăm să se calmeze, cu cât țipăm la ea să se oprească, cu atât înnebunește mai tare. Nu ai ce să-i faci, mai ales că la aproape 50 de kile, te ia târâș. Am făcut greșeala asta de atâtea ori, că m-am plictisit.

Iar într-o bună zi, n-am mai făcut nimic. Am renunțat să mai țip după ce a făcut o prostie, în schimb, i-am vorbit blând, având însă grijă să încerc să-i arăt că nu sunt mulțumit de ceea ce a făcut. Minune, au încetat nebuniile, izbitul de mobile, alergătura dementă.

Mi-am dat seama că, de fapt, îi era teamă de câte ori o certam. Intra în panică și, neștiind ce altceva să facă, o lua la fugă. Iar noi, continuând să țipăm la ea, nu făceam decât să turnăm gaz pe foc. Cum ne-am schimbat atitudinea, s-a schimbat și ea.

Am înțeles, în sfârșit, că este un câine temperamental, ca orice mastiff care se respectă. Că, în pofida mărimii, este încă un pui care învață să trăiască în preajma noastră. Și că, mai ales, nu trebuie să aducem în relația cu ea nimic din propriile probleme emoționale. Nu e ea vinovată că noi nu ne-am învățat lecțiile.

Chestia asta mi-a adus aminte de copilul care am fost acum o mie de ani. Și, ce să vezi, nu era mare diferență între el și cățelușa care astăzi mă învață cum să-i fiu părinte.

Am fost ceea ce, în limbajul comun și adesea inexact, se cheamă „copil dificil”. Adică eram cam tâmpit, cum ar veni. Mi s-a spus de nenumărate ori atunci, dar și mulți ani după aceea, că provocam atât de multe probleme, încât îi aduceam la exasperare pe părinți, dar și pe bunici, în egală măsură.

Mama se plângea tuturor că nu mai știa cum să procedeze, că-i venea să-și ia lumea în cap, numai să nu mai fie nevoită să mă suporte în fiecare zi. Mai târziu, bunicul din partea mamei își smulgea părul din cap, la propriu, convins fiind că am venit din iad pe pământ special ca să-l aduc pe el în pragul nebuniei.

Iar eu, abject, nu găseam altceva mai bun de făcut decât să-l întreb candid de ce își smulgea părul din cap, că și așa nu mai avea decât pentru vreo două dușuri. Vă dați seama că săracu’ simțea cum e pe punctul de a mă omorî cu sadism și ca să nu o facă, își mai smulgea câteva smocuri.

Mi-o luam într-o veselie de la toată lumea, am încasat atâtea palme încât mă obișnuisem și chiar căutam bătaia cu lumânarea. Mai și rânjeam ca prostul, enervând pe toată lumea și provocând noi valuri de țipete și palme. Pe unde mă duceam, trebuia să fac o idioțenie. Ajunseseră ai mei să se teamă de orice ieșire în public, numai ca să nu se expună unui nou scandal.

Imaginați-vă că aveam vreo trei ani, eram cu ai mei la o terasă în Eforie Sud, iar eu m-am urcat pe masă și am început să urlu ca dementul, făcându-i pe toți cei de la mesele învecinate „căcănari”. De unde și până unde, cum de am folosit cuvântul ăla, habar n-am. Tata m-a tras jos de pe masă și a urmat, normal, o nouă repriză de căpăceală.

Îmi imaginez cât de rușinați se simțeau mama și tata cu un astfel de copil – problemă. Probabil că au resimțit comportamentul meu ca pe eșecul lor personal, de parcă ei ar fi dat-o în bară cu educația mea. Fiecare geam spart, bătaie ori criză de personalitate nu erau altceva decât dovezi ale fiascoului educațional sau, de ce nu, ale faptului că era ceva profund în neregulă cu copilul lor, dincolo de orice influență părintească.

Poate că, de fapt, eram profund rău, dovadă că dragostea și grija lor nu reușeau să mă aducă pe calea cea bună. Că orice ar fi încercat, nu funcționa. Îi sfidam în permanență, nu acceptam autoritatea și nu aveam respect pentru nimeni. Nu-mi asumam greșelile și, cu cât eram presat să recunosc că eram vinovat pentru ceva, negam cu și mai mare ferocitate.

Fiecare critică, palmă sau pedeapsă de orice fel nu făceau decât să mă ambiționeze și mai tare în comportamentul meu execrabil. Cu cât se urla mai tare la mine, cu atât deveneam mai agitat și mai puțin dispus să mă cumințesc. Exasperarea tuturor era kerosen pentru viitoarele mele manifestări tembele. Deveneam și mai agresiv cu fiecare reacție ostilă primită de la părinți, bunici sau orice altă terță persoană cu care se nimerea să intru în contact.

Mă simțeam decuplat de familie, neînțeles, incapabil, la rândul meu, să pricep ce se dorea de la mine, în condițiile în care nimeni nu părea să aibă răbdarea de a mă vedea așa cum eram cu adevărat. În același timp, începeam să resimt un acut sentiment de inadecvare, de vinovăție profundă că nu reușeam să înțeleg lumea din jurul meu, să fiu așa cum ceilalți se așteptau să fiu.

Simțeam rușine, însă mă purtam cu nerușinare. Simțeam vină, însă acționam ca și cum nu aș fi fost vinovat pentru nimic. Mă dureau criticile și palmele, dar rânjeam indolent, de parcă mi-ar fi făcut plăcere.

Refuzam să respect cele mai elementare reguli, să duc la capăt cele mai simple sarcini. Dacă mi se spunea că peretele era alb, ceva din mine mă forța să declar că era negru. De multe ori, numai ca să sfidez, refuzam să fac lucruri care altfel mi-ar fi făcut plăcere, pe care le-aș fi dorit cu intensitate. Așa numitul „counterwill”, cum îl numește psihologul Gordon Neufeld. Contra-reacție izvorâtă din rezistența inconștientă la presiunea părinților de a mă controla. Nu știam atunci, așa cum nu știau nici ai mei, că de fapt nu era voință conștientă, ci doar contra-voință generată de instinctul de a-mi prezerva individualitatea.

Vorbeam mult, enervându-i pe cei din jurul meu. Sunt convins că era tare neplăcut pentru ei să audă un mucos turuind despre vrute și nevrute. Îmi plăcea să citesc iar apoi să descarc toate lucrurile pe care le aflam în tirade iritante. Ceea ce pentru mine era extrem de interesant, pentru ei era doar sursă de nervi.

Am început să scriu pe la 8 ani, cred, tot felul de povești, umplând caiete și exasperându-i, din nou, pe ai mei, care nu găseau în voracitatea asta de a citi, scrie și vorbi continuu, decât o nouă confirmare că aveau un copil ciudat. Nu vă gândiți că ai mei erau niște proști, care aveau ceva împotriva scrisului și cititului. Din contră, aveau o bibliotecă masivă, de peste două mii de volume, amândoi citeau constant iar tata chiar scria din când în când. N-am avut niciodată prilejul să aflu ce, din păcate, habar n-am ce s-a ales de caietele lui.

Ideea e că deși iubeau cărțile, nu apreciau prea tare obsesia mea față de ele. Acum cred că înțeleg și de ce: aveau senzația că îmi alimentau hiperactivitatea și că, în același timp, mă izolau și mai tare de lumea reală. Că, dat fiind contextul, îmi făceau mai mult rău decât bine. Dacă aș fi fost un copil normal, după toate standardele, nu ar fi avut nicio problemă cu faptul că citeam și scriam. Însă, aparent, nu eram deloc normal.

Țin minte că stăteam într-un colț și scriam într-un caiet tot ce se vorbea în jurul meu. Nu am înțeles multă vreme de ce am făcut lucrul ăsta ani la rând. E posibil să-mi fi dorit să opresc cumva timpul, să captez felii din prezentul acela pentru mai târziu, conștient fiind de faptul că atunci nu puteam înțelege pe deplin ce se întâmpla în jurul meu.

Sau poate că era doar o formă de a fi prezent în realitate, dar din afara ei, ca un spectator. Atât puteam face, să înregistrez ce spuneau ai mei, încercând să rămân invizibil, știind că nu le plăcea ceea ce făceam. În felul ăsta știam eu să particip la viața de familie, să-mi aduc aportul, cum ar veni. Undeva în mintea mea credeam că făceam un cadou tuturor, adunându-le cuvintele în caietele mele studențești, care se adunau într-un ditamai turnul de la un an la altul.

Ei bine, se pare că nu aprecia nimeni ceea ce făceam. Per total, simțeam că orice aș fi făcut, nu era bine. Mă percepeam din ce în ce mai deconectat de familie, din ce în ce mai inadecvat într-o lume care mă respingea constant, diferit într-un sens complet negativ, ciudat, lipsit de importanță, marginal.

Nu știam pe atunci, dar în perioada aia au început să crească în mine rădăcinile rușinii, vinei și, mai mult decât orice, poate, ale abandonului. Rușinea de a fi dezaprobat excesiv de cei care de fapt contau pentru mine genera și mai multă dezaprobare, și mai multă rușine. Cum spune un alt psiholog, Gershen Kaufman, cu cât cineva este mai important pentru noi, posibilitatea apariției rușinii este mai mare. Valabil, în egală măsură, pentru vină și abandon.

N-aveam de unde să știu și, după cum se vede, nici ceilalți, că toate acele fațete ale comportamentului revoltător pe care-l afișam încă din primii ani de viață, erau doar semnalele codificate ale unor nevoi și frici pe care altfel nu știam să le exprim iar cei din jurul meu nu știau să le decodeze. Multă vreme am fost convins că era doar vina mea. Că orice aș fi făcut sau aș fi spus era greșit a priori.

De multe ori, mă îndoiam până și eu că aș fi meritat altceva decât oftaturi exasperate și pedeapsă. Începuse să mi se pară firesc să fiu tratat așa. Atât de firesc, încât am continuat, într-o formă sau alta, din ce în ce mai disimulat pe măsură ce am înaintat în vârstă, să mă comport ca și cum lumea întreagă mi-ar fi fost împotrivă. Și totul, din vina mea – eram convins de asta.

Mi-am explicat fiecare prietenie stricată, fiecare poveste de dragoste de care s-a ales praful, fiecare notă proastă, fiecare eșec în viața profesională drept consecințe firești ale propriei inadecvări, ale incapacității mele recunoscute atât de devreme de părinți, de a fi normal, așa cum erau alți copii.

Deși nu am fost considerat un copil prost, nu am excelat la școală. În afară de limba română, la care excelam, eram, în cel mai bun caz, mediocru. Nu mă motiva aproape nimic, mi se părea pierdere de vreme să învăț geografie sau biologie. La fel de adevărat este că, aproape fără excepție, nu am avut parte de profesori care să mă atragă de partea lor, să aibă răbdarea de a-mi stimula pofta de a învăța o materie sau alta. Nu avea nimeni timp de așa ceva. Cine învăța, bine, cine nu, asta era.

Am trecut prin școală fără să mă chinuiesc prea mult, însă lipsit de vreun apetit pentru performanță. Speculam slăbiciunile aceluiași sistem care mă făcea să rămân un elev mediocru, bun la o singură materie, o luminiță palidă, ca un far sclipind îndepărtat și orb la marginea unui ocean gri de complacere. Orice corabie ar fi nimerit p-acolo nu ar fi reușit niciodată să ajungă la liman.

Relațiile de prietenie și iubire nu au fost nici ele lipsite de un permanent sentiment de inadecvare și, implicit, vină, rușine și abandon. Oricât am mascat toate lucrurile astea, la un moment dat reușeau să iasă la suprafață și să strice, iremediabil, aparente insule de echilibru.

Asemenea părinților, bunicilor și profesorilor, nici prietenii ori iubitele mele nu au știut, nu au dorit sau nu au avut răbdarea să înțeleagă că acțiunile mele erau doar fructele toxice ale unor emoții (teamă de abandon, vină, sentiment de respingere) nerezolvate. Și de unde să fi știut, când nici eu nu am înțeles decât târziu o grămadă dintre lucrurile pe care le-am târât după mine o viață întreagă.

Toți, absolut toți demonii mei, s-au născut în copilărie, manifestându-se prin mine până când ceilalți au ajuns să creadă că eu însumi eram dracul în persoană. Atât de convingător, încât până și eu am ajuns să cred ceea ce-mi spunea bunicul, în timp ce-și defrișa discreta și firava podoabă capilară: că am fost trimis pe pământ direct din iad de către tartorul șef pentru a-i chinui pe toți nefericiții care s-au nimerit în preajma mea.

Trebuie să spun un lucru: nu a fost vina alor mei, a profesorilor, a prietenilor și femeilor cu care am avut relații de-a lungul timpului. Nimeni nu i-a învățat cum trebuie să se poarte cu cineva ca mine. Nici părinții, nici școala, nici societatea. Pur și simplu, nimeni n-a știut să traducă informația codificată pe care, debil la rândul meu, n-am putut să o traduc într-o formă mai accesibilă. Și de unde să fi știut, când nimeni nu m-a învățat pentru că, aparent, nimeni nu știa ce să mă învețe.

Privind în urmă, le-aș spune tuturor, dacă ar mai avea cine să mă audă, că răspunsurile au fost întotdeauna la îndemână, însă nimeni nu ne-a învățat unde să le găsim. Și nu numai în cazul meu, ci al atâtor copii, adolescenți și adulți care au crescut strâmb într-o lume care n-a știut să-i înțeleagă.

Generații întregi crescute cu pedepse corporale și emoționale, puse să stea pe coji de nucă, îndesate, asemenea ardeilor umpluți, cu vină, temeri, anxietate, inadecvare, preconcepții, furie și dezamăgire, atâtea mii de copii neînțeleși și transformați mai apoi în adulți niciodată maturizați pe deplin, cărând după ei un bagaj emoțional care le-a rupt sufletele, relațiile cu cei din jurul lor și, mai mult decât orice, le-a încărcat urmașii cu aceleași traume neînțelese de nimeni.

Așa am crescut, înotând asemenea peștilor în mare, într-o supă emoțională toxică, produsă de propriile noastre familii, cum plastic spunea psihoterapeutul canadian Andrew Feldmar. Problemele emoționale ale adulților, propriile lor limite, lipsa de cunoștințe – toate astea creează un lichid aproape amniotic în care copilul crește hrănindu-se cu traumă în fiecare clipă, incapabil să se dezvolte normal, perpetuând tradiția unei educații care creează semi-indivizi, inși niciodată complet stăpâni pe ei, pe propriile emoții și decizii, incapabili să-și asume responsabilitatea totală față de ei și alții, față de propriile familii și, implicit, față de proprii copii deveniți, cum altfel, victime ale aceluiași cerc vicios de ignoranță și suferință.

Tot ce putem face este să căutăm răul exact acolo unde ne-am gândi mai puțin că se află, să-l privim în ochi și, dacă nu să-l extirpăm, măcar să-l înțelegem. Să fim mai blânzi unii cu alții, pentru că agresivitatea, de cele mai multe ori, nu numai că nu rezolvă nimic, însă doar toarnă gaz pe foc.

Degeaba îi ordoni unui copil să facă sau să nu facă ceva; mai bine încerci să înțelegi de ce nu te ascultă. Poate vrea doar să-ți atragă atenția. Poate se simte decuplat de tine, ca părinte. Poate că nu-i acorzi suficientă atenție. Poate că atitudinea aia a lui enervantă nu e decât un mesaj disperat că își dorește să fie ascultat de un egal, nu de cineva care are autoritatea de a-i da ordine.

Degeaba țipi la el, degeaba îl iei la palme; pe termen lung, nu o să rezolvi nimic. Nu vei face decât să-i adâncești sentimentele de vină și rușine, să-l convingi că într-adevăr nimeni nu-l înțelege, că până și cei care ar trebui să-l înțeleagă (mama și tata), nu vor decât să-l controleze, să-l reducă la tăcere, să-l pedepsească.

Nici nu vă imaginați cât de multe familii și-ar găsi răspunsurile dacă membrii ei ar fi mai atenți unii la alții, ar avea mai multă răbdare și blândețe ori ar merge, măcar din când în când, la o ședință de terapie. Uităm că, de cele mai multe ori, o atitudine calmă și răbdătoare rezolvă mai mult decât furia și coerciția.

Că nu trebuie să fim experți în psihologie ca să vorbim frumos cu copiii și cu adulții din jurul nostru, că e bine să mai și ascultăm cu adevărat, că poate ar fi o idee bună să încetăm să controlăm totul, în schimb am putea să ne punem în locul celuilalt pentru cinci minute, să ne aducem aminte că, în general, suntem doar reflecții pentru ceilalți, că de câte ori îi criticăm, s-ar putea să criticăm fix propriile defecte devenite însă vizibile doar când sunt exprimate în alții, că felul în care ne purtăm unii cu ceilalți creează lichidul psihologic în care cei din jurul nostru, în special membrii familiei, înoată ca peștii în mare.

Dacă aruncăm mizerie sufletească în apa aia, să nu ne mirăm că devine murdară. Dacă deversăm agresivitate, să nu dăm ochii peste cap că devine toxică. Poate că nu am reușit să salvăm din marea aia copiii care am fost cândva, dar măcar putem înceta să înotăm în același cerc vicios și toxic, astfel încât să nu îi condamnăm și pe alții să trăiască, la nesfârșit, aceeași suferință.

Să nu uităm că trauma, asemenea vieții care o conține, nu este imuabilă. Uneori, e nevoie doar de un strop de blîndețe și de un minut de răbdare pentru a schimba o existență. Indiferent că este vorba despre un copil sau o cățelușă pentru care noi, părinții, suntem lumea întreagă.

“O nouă rasă de oameni...

Copiii!!!

Acești copii care se încarnează în realitatea noastră chiar acum sunt mai avansați nu numai în capacitățile lor, ci și mai avansati din punct de vedere chimic la nivel celular. Cu fiecare generație se face progres. Noii părinți se confruntă cu creșterea unor copii foarte diferiți ca niciodată.

Ceea ce a funcționat înainte nu va mai funcționa cu această nouă rasă de oameni. Bebelușii se nasc mult mai atenți decât oricând, ei sunt pregătiți pentru această nouă vibrație. Copiii au avut întotdeauna o vibrație ridicată din cauza vidului de credințe limitative.

Acești copii care se încarnează acum în această realitate au roluri foarte mari de îndeplinit și capacitățile lor vor reflecta ceea ce este posibil în dimensiunile superioare prin evoluția speciei noastre. Ei sunt aici pentru a ne învăța cum să trăim în dimensiunile superioare, în ACUM.

Acești copii vor avea mai mult din creier activat, vom vedea noi abilități care în cele din urmă vor deveni așteptate și norma pentru acești copii. În cele din urmă, vom fi cu toții conectați universal la această cunoaștere dimensională superioară, gata să fie descărcate în mintea noastră.

Acești noi copii vor fi în ton cu energiile trecutului, prezentului și viitorului. Abilitatea psihică a acestor noi copii va depăși cu mult orice am văzut până acum. Mulți dintre acești copii vor fi telepați, vor putea să trimită și să primească gândurile altora indiferent de distanța dintre ei. Dacă acești copii nu sunt hrăniți în abilitățile lor, aceste abilități vor slăbi însemnând orele suplimentare... va fi foarte important ca părinții să-i susțină.

Structura fizică și genetică a acestor copii este foarte diferită și îi vom vedea că sunt foarte sensibili, nu vor învăța în același mod ca copiii dinaintea lor. Memorarea banală a faptelor nu le va mai fi de folos. Ei vor lupta cu vechile moduri ale tradiției.

Acești copii vor ajuta la înlocuirea vechilor moduri de a face lucrurile în sistemul nostru de educație, sistemul medical, sistemul financiar și sistemul politic. Acești copii vor pune la îndoială totul, pentru a sparge modelul unui nou mod de a gândi. Pur și simplu nu se pot exprima într-un sistem care nu dorește să evolueze!

Nu este că nu se pot concentra, ci că refuză să se concentreze pe modalități vechi și învechite de a învăța. Mințile lor sunt mult mai capabile decât li se acordă credit, doar că nu sunt încurajați într-un mod adecvat.

Mintea lor funcționează într-un mod diferit. Părinții sunt programați să se teamă de orice abatere de la normă în sistemul de învățământ și atunci când o fac este considerată greșită, dar sistemul de învățământ este și va fi primul care va observa nevoia de schimbare.

Acești noi copii vor dezvolta abilități psihice, vor putea vedea nevăzutul, vor dobândi abilități uimitoare de vindecare. Unii vor fi capabili să manipuleze numerele așa cum nu ați crede în câteva secunde, iar alții vor putea vedea energiile din jurul acelor oameni pe care se concentrează. Toate aceste abilități sunt doar latente în interiorul fiecăruia dintre noi, dar acești copii vor fi activați cu aceste abilități la naștere.

Acești copii vor arăta că aceste abilități nu sunt văzute ca extraordinare, ci vor deveni obișnuite. În fiecare zi, vedem schimbarea copiilor din sistemul nostru de învățământ. Vedem mintea devastatoare care amorțește modalitățile în care sunt învățați doar pentru a-i ține amuți, iar cei care deranjează sistemul sunt drogați pentru a se conforma.

Trebuie să ne amintim că toți copiii sunt înfometați de cunoștințe, dar nu toți copiii sunt flămați de aceleași cunoștințe. Acești copii noi fac eforturi pentru o nouă paradigmă de învățare și credeți-mă că o vor obține. “ (Teri Wade)

“Lucruri pe care vreau să le știe copilul meu despre prietenie:

1. Nu toată lumea o să te placă. E în regulă. Cel mai mare rău pe care îl poți face este să intri într-o cursă unde să încerci să faci pe plac tuturor.

2. Nu toată lumea te va invita. E în regulă și asta.

3. Nu vei regreta niciodată bunătatea. (Niciodata).

4. Dacă trebuie să mergi mereu pe vârfuri în fața lor, ei nu sunt oamenii tăi.

5. Poți să alegi, așa că alege-i pe cei care te aleg înapoi.

6. Să ai standarde înalte când vine vorba de prieteni, dar nu fi nerealist. Ei o vor da în bară, la fel și tu. Interiorul este esențial.

7. Fii tu însuți. Autenticitatea este cea mai de preț comoară.

8. Nu poți avea prieteni dacă nu știi să fii prieten.

Concentrează-te pe a fi cel mai bun prieten posibil.

9. Cere ajutor.

10. Ascultă.

11. Dacă vrei să fie acolo pentru lucrurile mari, va trebui să fii acolo și tu și pentru lucrurile mici.

12. Nu poți fi cel mai bun prieten cu toată lumea. Dar poți observa pe toată lumea. Poți zâmbi tuturor.

13. Este mai bine să fii iubit cu adevărat de câțiva decât să fii iubit fals de câteva mii.

14. Popularitatea de dragul popularității este inutilă.

15. Valoarea ta nu va veni niciodată de la alții. Trebuie să te accepți pe tine însuți și apoi oamenii potriviți vor veni.

16. Prietenii tăi ar trebui să fie buni cu tine, dar ar trebui să fie buni și cu alți oameni. Dacă sunt drăguți doar cu tine și răi cu ceilalți oameni, nu îți sunt nici ție prieteni.

Și nu uita. Dacă te vor răni, dacă ai obosit, te poți întoarce oricând acasă să te odihnești. Oricând.”

Sursa: Gentle Parenting România

“Dacă vrei să ai stimă de sine, trebuie să-ți alegi bine părinții

Copiii cu stimă de sine tind să aibă părinți care au ei înșiși stimă de sine. Acești părinți sunt, în mod constant, iubitori cu copiii lor, exprimându-și interesul față de viața lor și a prietenilor acestora, oferindu-le timp și încurajări.

Îmi amintesc de întâmplarea cu bărbatul care i-a spus vecinului său: ,,De ce ai petrecut o zi întreagă ca să repari bicicleta cu fiul tău, când service-ul ar fi putut să o repare într-o oră?“ Vecinul i-a răspuns: ,,Pentru că formez un fiu, nu repar o bicicletă.“

Părinții copiilor cu stimă de sine au standarde și așteptări înalte, dar așteptările lor sunt clare, rezonabile, realiste și sunt însoțite de sprijin și încurajări. Stilul disciplinar este unul democratic, în care părerile și individualitatea copilului sunt respectate, dar părinții sunt cei care iau deciziile finale în chestiunile importante.

Pe scurt, părinții transmit mesaje care spun de fapt:

»Am încredere în tine, dar știu, de asemenea, că nu ești perfect. Cu toate acestea, te iubesc, așadar îmi voi face timp sǎ te

ghidez, sǎ-ți fixez limite, să te învăț ce înseamnă disciplina și astept ce e mai bun de la tine pentru că am încredere în tine și te prețuiesc.“

Aceste mesaje sunt foarte diferite fațǎ de neîncrederea transmisă de către un părinte autoritar sau față de nepăsarea transmisă de către un părinte permisiv.

Resetează-te, reajustează-te, restartează-te, refocusează-te... de atâtea ori de câte ori ai nevoie! pentru că meriți ...

- să fii fericit, nu să pari fericit!!!”

Sursa: Irina Andronic

"Copii...

Le facem rău copiilor nostri tocmai pentru că vrem sa le fie bine și ușor. Și nici nu conștientizam ca-i “ handicapam” emoțional.

Nu vrem sa- i vedem supărați, triști sau nemulțumiți. Credem ca fericirea lor depinde doar de noi. Și facem tot ce putem sa- i vedem Fericiți. Și dacă nu sunt Fericiți, înseamnă ca noi suntem de vina. Noi am greșit cu ceva și am “ stricat” fericirea copilului.

Nu putem sa nu i punem sa facă nimic și sa facem noi in locul lor iar, mai târziu, sa avem așteptări de la ei sa fie responsabili și sa- și asume propriile fapte.

Ne e frica sa le spunem “ nu”-uri și sa le punem limite pentru ca ne e frica sa le vedem supărarea sau suferința in ochi. Ne e greu sa le controlăm emoțiile astea grele pentru ca nici cu ale noastre nu știm ce sa facem. Și am fost învățați sa le ascundem și sa fugim de ele.

Copiii au nevoie de repere clare și stabile. Copiii au nevoie de reguli și limite ferme. Așa se vor simți in siguranța ca au lingă ei in adult căruia nu- i este frica sa aibă grija de el și sa- l ghideze.

Ii hiper- protejam încercând sa- i ferim de tot răul din lume. Și aceasta protejare, în loc să le dezvoltate abilităţile de adaptare, îi determină pe viitorii adulţi să dezvolte frici şi angoase în faţa provocărilor, dar şi să piardă oportunităţi.

Ii ferim de orice efort, de orice “ greu” in viața asta sperând ca ei vor avea o viața mai buna decât a noastră. Doar ca acest rol pasiv, alegerea neimplicării nu fac decât să formeze indivizi neadaptaţi, care nu gasesc bucurie in nimic și pentru care viaţa nu are niciun farmec.

Haideti sa lăsam copiii să facă efort. Sa nu obțină totul de- a gata. Sa și transpire. Sa și greșească. Sa sufere sau sa fie supărați. Sa le fie greu sau sa îndure! Asta îi întărește și le da incredere in ei. Nu cadourile și laudele fără merit.

Creștem oameni. Asta facem noi in rolul asta de părinți. Iar greul in rolul asta vine tocmai din frica de a gresi, frica de a- i “ strica”, de a nu știi cum sa facem.

Ei au nevoie sa- i ghidam. Nu sa le spunem noi ce sa facă sau cum sa fie.

Nu-i transmite mesajul ca fara tine nu poate. Nu-i spune ce sa faca. Nu-i cere sa-ti fie fidel. Nu-l lega de tine.

Incurajeaza-l sa exploreze mai mult, sa guste mai mult, sa cunoasca si sa fie el sursa propriilor alegeri. Tu ai povestea ta. Lasă -l si pe el sa-și construiască propria poveste."

Sursa: Lavinia Sirboiu

“Noile generații nu rezonează cu actualul sistem de învățământ , pentru că simt că se încearcă programarea lor , în sensul de a li se reduce Lumina , de a fi învățați să se conformeze - simt că li se îngrădește libertatea

Noi , generațiile mai în vârstă , am fost mai ușor de programat , fiindcă pe vremea noastră se considera că dacă ceva nu poate fi perceput de cele cinci simțuri fizice , acel ceva nu există.

Copiii de azi au încredere în ceea ce simt dincolo de cele cinci simțuri fizice , au încredere în ghidarea interioară , sînt dezinvolți în comunicarea cu entități pe care cei din jur nu le pot vedea și simți.

Dacă discutăm despre diferența dintre copiii de azi și cei de pe vremea copilăriei noastre , aceasta are legătură , printre altele , și cu nivelul de Conștiință al umanității , care a crescut în ultimele decenii.

În ziua de azi mulți dintre adulți sînt mai deschiși către astfel de informații , explorează zona spiritualității , și chiar oamenii de știință adevărați fac cercetări în acest domeniu , care vorbesc despre experiențele în apropierea morții , despre experiențele în afara corpului , despre călătorii astrale etc.

Tot mai mulți oameni apelează la metodele de vindecare energetică , alții sînt interesați de tot felul de lucruri naturale ce ajută la menținerea stării de sănătate. Oamenii știu că acum există alternative , se pot informa dacă doresc , au de unde obține informații despre orice îi interesează. Singura problemă este că mulți dintre ei nu au încredere în ei , nu cred că pot și ei să aibă astfel de abilități. Unii deja primesc ,,pachete de informații" care sînt ,,descărcate" în ființa lor ca niște fișiere și nu știu ce se întâmplă , nu știu ce să facă mai departe cu acestea , alții au început să vadă lucruri pe care cei din jur nu le văd și se tem că au înnebunit.

Copiii din ziua de azi au părinți sau bunici care sînt mult mai receptivi atunci când cei mici spun că au un prieten albastru pe care nimeni altcineva nu îl vede , sau că o ființă de Lumină li se arată și îi duce în diverse locuri din Univers , sau spun că își amintesc de unde vin și povestesc tot felul de lucruri despre planeta , locul unde trăiau înainte de a veni pe Pământ.

O mulțime de copii din ziua de azi pot să comunice cu animalele , cu plantele sau cu diverse cristale.

Și astfel de discuții vor deveni ,,normalul", în ceea ce privește copiii.

Noi trăim vremuri excepționale și eu sînt foarte entuziasmată de schimbările care au loc acum.”

Sursa: Mary Rodwell

Printesa urbana

Am ascultat de dimineață discursul unei eleve de 18 ani la absolvirea liceului. În loc de blabla-ul de mulțumire obosit livrat de tineri (la încurajarea profesorilor și părinților) la astfel de evenimente, această fată a folosit cele două minute pentru a vorbi onest, răspicat, despre felurile în școala a dezamăgit-o. Pe scurt (las și link către discursul video în comentarii), Iulia Cociuba de la Liceul Mihai Viteazu din Ineu, județul Arad spune așa:

Școala m-a învățat:

• să mă conformez

• să mint

• să-mi șterg cu buretele personalitatea

• să mă ascund în spatele unor standarde absurde

• să fiu superficială

• să fiu ipocrită

• meritele sunt ale școlii, eșecurile sunt ale elevilor

Ce mi-a oferit școala:

• doar cunoștințe, nu și valori

• dezamăgiri

• imposibilitatea de a-mi exprima punctul de vedere

• imposibilitatea de a gândi diferit

• imposibilitatea de a fi autentică

Sunt de acord cu ce spune, și eu am simțit la absolvire cam la fel (deși am avut și profesori care au înțeles și au făcut lucrurile altfel).

Ce aș vrea să observ însă e că generația aceasta de tineri este mult mai înțeleaptă, mai puternică, mai conectată cu sine și înghite mai greu prostiile nemestecate ale unui sistem învechit.

Și că acești copii au, unii dintre ei, părinți care îi susțin să-și găsească vocea și să o folosească așa cum trebuie.

Mă bucur, așa începe schimbarea! Cu astfel de copii, susținuți de părinți și profesori care înțeleg psihologia predării și a relațiilor, care știu să fie ghizi, nu zbiri, care nu sunt în competiție cu copilul, care sunt în primul rând echilibrați în sine, ca să-și poate face meseria de părinte sau profesor așa cum au copiii nevoie, nu cum au politicienii nevoie, inspectoratul, sistemul șamd.

Mă bucur mult, azi sunt optimistă!

Petronela Rotar

Weekendul trecut am fost la Câmpulung Muscel, unde am fost invitată să le vorbesc adolescenților de acolo în cadrul unui festival foarte fain pentru tineri, Perspective, într-o grădină foarte frumoasă. Eu sînt un mare fan al generației noi, le-am spus-o și lor acolo (cîțiva mi-au mărturisit ulterior că sînt primul adult care le-a zis așa ceva), îi admir nespus pentru inteligența lor emoțională, pentru capacitatea lor de a nu mai înghiți pe nemestecate tot ce le livrează societatea, de a spune nu-uri sănătoase și a de a vrea să facă lucrurile altfel decît le-am făcut noi. Mi-au pus multe întrebări și o să las aici cîteva dintre ele și răspunsurile mele, în speranța că vor ajuta niște tineri (și niște părinți de adolescenți și viitori adolescenți), fiindcă la final am avut niște întîlniri foarte emoționante cu cîțiva dintre ei, care au venit cu lacrimi în ochi să îmi spună cît de mult îi doare că părinții lor nu îi acceptă, nu îi înțeleg, nu îi plac, nu se străduiesc să îi cunoască. Și cît de important a fost pentru ei mesajul meu.

- Cum ne controlăm emoțiile și ce este analfabetismul emoțional? a fost o întrebare care a venit în foarte multe moduri diferite spre mine (adică cum facem să nu le mai simțim).

Încercarea de a nu ne mai simți emoțiile, de a le “controla”, se aseamănă, așa cum ne spune foarte frumos Gabor Mate, cu încercarea de a ține sub apă o minge de plajă umflată cu aer. E nevoie de foarte mult efort să facem asta, care ne sleiește, și de îndată ce slăbim presiunea, ele țîșnesc la suprafață cu repeziciune și forță mare. Pe termen lung, tot acest efort și toate aceste țîșniri vor avea consecințe serioase pentru relațiile noastre, sănătatea noastră, viața noastră în general.

Acum, dacă acești copii (sau orice copil, noi înșine cînd am fost copii) ar fi avut un mediu sănătos de creștere, nu ar fi ajuns să își dorească să nu își mai simtă emoțiile. Ar fi avut părinți reglați emoțional care le-ar fi permis să își simtă emoțiile, oricare ar fi fost alea, le-ar fi numit, i-ar fi alfabetizat emoțional adică, indicîndu-le cum se numesc și cum se simt în corp emoțiile lor. Ce scop au. De ce apar. Care e mesajul lor. Le-ar fi spus că frica e normală și sănătoasă, e prietenul nostru care vine și ne spune că trebuie să fim atenți, că e posibil să fie pericole acolo unde ne îndreptăm. Că furia are un mesaj foarte sănătos și ea, ne spune că am fost răniți sau că limitele noastre au fost încălcate. Că tristețea (durerea) e normală și la fel de sănătoasă cînd pierdem ceva și că e bine să plîngem ca să o descărcăm. Că dezgustul ne ferește de alte tipuri de pericole, de exemplu să mîncăm lucruri periculoase pentru organismul nostru. Că toate emoțiile sînt bune, chiar dacă unele se simt neplăcut, fiindcă toate au mesaje importante pentru noi și e important să învățăm să le ascultăm, să vedem ce au să ne spună, fiindcă toate ne vor binele și sînt prietenii noștri. Doar dacă le ignorăm ele vor deveni tot mai puternice și, pentru că ignorîndu-le pe ele ignorăm și mesajele lor, vor deveni tot mai puternice în încercarea lor de a ne spune ceva.

Dacă acești copii ar fi avut un mediu sănătos de creștere s-ar fi simțit în siguranță să fie ei înșiși, fără a “munci” pentru iubire, pentru a fi acceptați și plăcuți de părinți, fără să încerce să se conformeze cu ceea ce credeau părinții că ar trebui să fie sau să facă. Am întrebat tinerii din grădina aceea unde ne aflăm cîți dintre ei au avut asta. A ridicat mîna unul singur, un copil de 7-8 ani.

Analfabetism emoțional asta înseamnă: să nu ne cunoaștem emoțiile, să nu le știm numi, să nu știm cum se simt în corp și să nu avem capacitatea de a le simți fără să ne dorim să fugim de ele.

Acum, le-am spus și lor și repet aici, e foarte important să înțelegem că copiii abia după 12 ani încep să aibă capacitatea (redusă și ea) de a se autoregla emoțional. Adică de a se autoliniști, de a se alina singuri cînd emoții puternice apar. Ei nu pot singuri și dacă azi, la 16,17 ani nu o pot încă face, nu e vina lor. Eu cunosc mii de adulți care la 40-50-60 încă nu o fac. Iar asta se întîmplă dintr-un singur motiv: lipsa coreglării sănătoase în copilărie. Un copil care nu a fost coreglat, adică ajutat de un adult reglat emoțional el însuși (adică eveniment foarte rar la noi, în România) nu va putea învăța să se autoregleze. El are nevoie să “împrumute” sistemul nervos adult pentru a se liniști. Dar dacă adultul l-a trimis singur în cameră cînd a fost trist sau supărat sau furios sau i-a transmis că nu are voie să simtă asta, că e “urît cînd plînge”, că “doar fetițele plîng”, că “ îți dau eu motive să plîngi” etc, etc, sau chiar l-a pedepsit sau bătut în astfel de momente absolut normale de dereglare emoțională, copilul a învățat doar să se deconecteze de emoțiile lui, să îi fie frică de ele, să le suprime, să încerce să le ignore. E nevoie să înceapă, într-un mediu sigur, să își dea voie să înceapă să le simtă pentru a deveni un adult sănătos și reglat.

Un lucru adesea ignorat și neînțeles pentru secole deja, în această societate traumatizantă în care focusul occidental a fost pe cum să dresăm copiii pentru a ne face viața noastră de adulți mai simplă și mai ușoară fiindcă copiii au multe nevoi și e greu, sacrificînd astfel binele emoțional pe termen lung al copiilor, a fost acela că nevoia de bază a omului (mamifer la bază), e conexiunea, atașamentul. Bebelușul are nevoie de o conexiune puternică și sigură cu un adult pentru a supraviețui. În lipsa ei, moare, fiind cel mai vulnerabil dintre puii tuturor mamiferelor existente pe pămînt. Și, pentru conexiune, pentru atașament, copilul va sacrifica orice, inclusiv pe sine. Între autencitate (cum spune tot Gabor), adică a fi el însuși cu tot ce este, adică cu emoții și cu nevoi, și atașament cu o figură parentală, copilul va alege întotdeauna, dar absolut întotdeauna atașamentul. Va renunța la orice pentru a fi acceptat și plăcut de părintele care îi asigură viața. Eu personal cred că toate probleme pe care noi le avem azi ca societate și indivizi sînt toate tulburări de atașament la bază. Cum spunea Franz Ruppert (alt specialist în traumă) foarte plastic: "singura patologie de care suferă milioane de oameni este relaţia lor cu mama”.

Copiii au nevoi nenegociabile. Nevoi esențiale de dezvoltare pe care noi le ignorăm fiindcă și ale noastre au fost ignorate, pentru că și ale părinților noștri și ale părinților lor și ale părinților părinților lor au fost ignorate. Majoritatea sînt extrem de simple și împlinirea lor este repetată de milioane de ori pe zi de mamiferele din întreaga lume: de grijă și contact fizic aproape permanent în primele luni/primul an de viață, de acceptare, de a își simți emoțiile în siguranță, de explorare în siguranță a lumii. Adică au nevoie de conexiune și de siguranță, în două cuvinte. Tot timpul, în primii 2-3 ani de viață. Animalele pot să ofere lucrurile astea copiilor lor, în mod natural. Nouă, sapiensilor, nu ne iese. Pe cheltuiala sănătății emoționale a copiilor noștri.

O altă întrebare a fost: cum scăpăm de vicii?

Un lucru extrem de important pe care am vrut să li-l transmit a fost acela că nu e nimic în neregulă cu ei. Că indiferent ce simt, ce lucruri “rușinoase” cred ei că ascund, fie gînduri, fie comportamente, fie emoții, totul e normal și e o consecință absolut firească a faptului că cele de mai sus nu s-au întîmplat așa cum ar fi avut nevoie ei să se întîmple. Anormal e ce s-a întîmplat rău sau ce nu s-a întîmplat bun pentru ca ei să fie azi reglați și fericiți, nu reacțiile lor la toate astea. Nu e nimic în neregulă cu ei. Dacă e ceva în neregulă atunci e societatea asta îngrozitoare, modul în care am fost educați și traumatizați. Dependențele sînt și ele în aceeași sferă. Sunt doar o consecință a faptului că nu am fost ajutați să ne liniștim emoțional în moduri sănătoase la timp.

Eu nu folosesc cuvîntul viciu deloc. Cine are vicii e viciat, adică e stricat, e ceva în neregulă cu el. Și asta nu e adevărat, cum ziceam mai sus. Dependența nu e problema, cum zice același Gabor, ci e soluția la problema reală, și anume că nu am fost învățat să am capacitatea de a fi în contact cu emoțiile mele. Dependența e cîrja emoțională pe care “invalidul” emoțional o folosește. Nevoiașul emoțional, cum ar zice fie-mea mare. Dacă un picior rămîne mai scurt în urma unei dezvoltări deficitare, va trebui să găsesc o soluție să îl protezez dacă vreau să umblu. Dacă psihicul nu se dezvoltă sănătos, nu crește normal, voi găsi proteze și pentru el. Cînd vreau să “scap” de dependență, de cîrjă, ce anume sănătos pun în loc ca să pot totuși umbla - asta e întrebarea esențială? Dacă eu am dezvoltat dependența ca să mă amorțesc, să nu îmi mai simt emoțiile alea care nu au fost ajutate să fie simțite și au devenit niște monștri pentru mine, va fi nevoie să învăț ușor ușor, într-un mediu de siguranță și de conexiune să o fac, să le simt, iar atunci nu voi mai avea nevoie de cîrje. Soluția e tot cea de mai sus; să învăț să îmi simt emoțiile, să le ascult mesajul, să le pot localiza în corp, să nu mai fug de ele. Însă repet, dacă nu ne-am maturizat emoțional cu ajutorul unor părinți ei înșiși maturi emoțional, nu vom putea face asta de unii singuri, avem nevoie de ajutor. Dar e extrem, extrem de important să înțelegem că nu e nimic în neregulă cu noi, că orice azi ne supără a apărut ca mecanism de supraviețuire și ne-a vrut binele. Și asta nu e valabil doar pentru adolescenții la care fac referire, ci și la noi ca părinți sau foști copii ai părinților noștri. E greu să ne vindecăm sau să ne maturizăm dacă ne etichetăm stricați sau greșiți și repudiem anumite părți ale noastre.

Noi, adulții, nu dăm suficientă atenție copiilor noștri și interacțiunilor pe care aceștia le au cu îngerii sau cu diverse spirite. Părinții râd de „prietenii imaginari” cu care comunică uneori copiilor lor și îi conving pe cei mici că aceștia „nu există”, deși copiii văd că există.

Pe vremea când fiica mea cea mai mare avea doar câțiva anișori și era singurul nostru copil - adică în urmă cu câteva decenii -, am găsit-o într-o zi în camera ei vorbind la telefonul ei de plastic, o jucărie pe care o aveau copiii pe atunci.

Am întrebat-o pe un ton foarte serios: „Cu cine vorbești, draga mea?”, iar ea mi-a spus „Cu îngerii”.

„Și ce îți spun îngerii?”

„Că este pe drum către noi încă un copil. Că el este deja în burtica mamei.”

„Ups!” am gândit eu. La acel moment noi nu știam că soția mea e însărcinată.

Și am întrebat mai departe: „Ce spun îngerii, e băiat sau fetiță?”

„Spun că încă nu s-a hotărât asta.”

A fost uluitoare pentru mine acea discuție. Ea avea niște informații atât de amănunțite și de profunde, pe care le aflase dintr-o discuție cu îngerii la telefonul ei de jucărie… Ea chiar avea o discuție cu îngerii, la propiu, nu la figurat.

E atât de frumos! Noi nu avem idee cât de multe lucruri putem afla dacă ne ascultăm cu atenție copiii.

Ghidarea și semnele de la Dumnezeu pot veni în nenumărate forme, inclusiv prin conversația pe care o are un copil cu îngerii, la telefonul lui de jucărie. (Michael Mirdad) Traducerea Mihaela Dan

5 motive pentru care copiii moderni nu pot învăța, nu au răbdare și cu greu suportă plictiseala

Sunt terapeut și lucrez de mulți ani cu copiii, părinții și profesorii. Consider că generația copiilor moderni degradează în multe privințe. După cum știm, creierul nostru este adaptabil. Datorită mediului înconjurător, îl putem face „mai puternic” sau „mai slab”. Cred că, în ciuda intențiilor bune, din păcate, dezvoltăm creierul copiilor noștri într-o direcție greșită. Iată de ce:

1. Copiii primesc tot ce doresc și când doresc - „Mi-e foame!” – „într-o secundă îți cumpăr ceva de mâncare”. „Mi-e sete”. – “Imediat.” „Sunt plictisit!” – „Ia telefonul meu”.

Capacitatea de a amâna satisfacția nevoilor – este unul dintre factorii cheie pentru viitorul succes. Vrem să-i facem copiii fericiți, dar, din păcate, îi facem fericiți doar în acest moment și nefericiți pe termen lung. Abilitatea de a amâna satisfacția nevoilor – înseamnă capacitatea de a funcționa în stare de stres. Iar copiii noștri sunt tot mai puțin pregătiți să facă față situațiilor stresante, chiar și unele minore. Adesea vedem incapacitatea copiilor de a-și amâna dorințele în clasă, mall-uri, restaurante și magazinele de jucării, atunci când copilul aude „Nu”, deoarece părinții i-au învățat creierul să primească imediat tot ce dorește.

2. Interacțiunea socială limitată - Avem multe de făcut, de aceea le oferim copiilor gadget-uri care să-i țină ocupați. Din păcate, gadget-urile au înlocuit plimbările în aer liber. În plus, tehnologia a făcut părinții mai puțin accesibili pentru interacțiunea cu copiii. Telefonul care „stă” cu cel mic în locul nostru, nu îl va învăța să comunice. Creierul se aseamănă cu mușchii, care trebuie antrenați. Dacă vrei ca micuțul să meargă cu bicicleta, îl înveți. Dacă vrei să fie răbdător, trebuie să-l înveți să fie răbdător. Dacă vrei să comunice, trebuie să-l ajuți să socializeze. Același lucru se aplică tuturor abilităților. Nu există nicio diferență!

3. Distracție nelimitată - Am creat o lume artificială pentru copiii noștri. În ea nu există plictiseală. Imediat ce copilul tace, alergăm să-l distrăm din nou, pentru că ni se pare că nu ne îndeplinim datoria de părinți. Trăim în două lumi diferite: ei în „lumea distracției”, noi în „lumea muncii”. De ce nu ne ajută copiii în bucătărie? De ce nu-și strâng jucăriile? Aceasta este o muncă monotonă care antrenează creierul să funcționeze în timpul îndeplinirii îndatoririlor plictisitoare. Este același „mușchi” de care avem nevoie pentru a învăța la școală.

4. Tehnologiile - Gadget-urile au devenit bone gratuite pentru copiii noștri, însă pentru acest ajutor trebuie să plătim. Plătim cu sistemul nervos al copiilor noștri, cu atenția și capacitatea lor de a amâna satisfacția dorințelor. Viața de zi cu zi în comparație cu realitatea virtuală este plictisitoare. După mai multe ore de realitate virtuală, copiilor le este tot mai dificil să proceseze informațiile în clasă, pentru că sunt obișnuiți cu nivelul ridicat de stimulare pe care îl oferă jocurile video. Copiii nu sunt capabili să proceseze informațiile cu un nivel mai mic de stimulare, iar acest lucru le afectează negativ capacitatea de a rezolva problemele academice. Tehnologia ne distanțează emoțional de copii și de familiile noastre. Accesibilitatea emoțională a părinților este principalul nutrient pentru creierul copiilor. Din păcate, ne privăm treptat copiii de acest lucru.

5. Copiii conduc lumea - Cum ne ajutăm copiii dacă le oferim ceea ce vor, nu ceea ce este bine pentru ei? Fără alimentație adecvată și somn bun, copiii vin la școală iritați, anxioși și neatenți. În plus, părinții le transmit un mesaj greșit. Ei învață că pot face tot ceea ce doresc. Din păcate, pentru a ne atinge obiectivele în viață, de multe ori trebuie să facem ceea ce este necesar, nu ceea ce dorim. Dacă un copil vrea să devină student, el trebuie să studieze. Dacă vrea să fie jucător de fotbal, trebuie să se antreneze în fiecare zi. Copiii noștri știu ce vor, dar le este dificil să facă ceea ce este necesar pentru a-și atinge obiectivul. Iar asta duce la obiective nerealizate și îi lasă dezamăgiți.

(Victoria Prooday)

"Fenomenul Netflix care e pe buzele tuturor zilele astea îl reprezintă miniseria "Adolescence" despre un tânăr de 13 ani acuzat de crimă.

Filmul nu mi se pare nici pe departe o capodoperă, dar, într-adevăr, ridică la fileu niște probleme actuale legate de lumea interioară a adolescentului. Spun de la început că nu ader opiniei conform căreia filmul tratează ideea de "masculinitate toxică". Mi se pare un concept moralizator care nu explică, ci mai degrabă învinuiește, care nu caută să înțeleagă, cât să eticheteze. Și care, desigur, reprezintă expresia războiului tot mai acut între sexe, temă care nu constituie subiectul reflecțiilor ce urmează.

Filmul dă târcoale, după părerea mea, unui mare elefant din cameră. Și acest elefant din cameră nu este reprezentat nici de hărțuire, nici de Instagram, nici de frații Tate, nici măcar de actul criminal al unui puști căruia abia îi dă puful pe față. Elefantul din cameră îl constituie, cred eu, furia. Și modul în care furia creează punți între generații, leagă fiii de tații lor, în ciuda unui aparent hău intergenerațional. Furia e mobilul întregii acțiuni. Furia nu e recunoscută, nu e numită ca atare și nu e adresată nici chiar atunci când produce efecte catastrofice.

Ceea ce m-a impresionat pe tot parcursul filmului e felul fals în care personajele comunică între ele și înstrăinarea emoțională frapantă în interacțiunile dintre ele. Dincolo de aspectul cultural care încurajează o comunicare parcă prea asertivă, este vorba despre o politețe aproape ridicolă în felul în care vorbesc și se poarta acești adulți - scena cu directoarea școlii atunci când e vizitată de poliție mi se pare cea mai grăitoare în acest sens.

Singurele momente în care dialogul afectiv este unul viu sunt date de discuția băiatului cu psiholoaga și momentul în care părinții rememorează niște scene din tinerețe despre începutul relației lor, fredonând sugestiv o piesă a celor de la A-ha. În acest discurs plat afectiv, efect potențat și de cadrele lungi și filmarea "cu încetinitorul" a unor scene care pare că nu se mai termină niciodată (vezi scena arestului), pare că se omite mereu a se pune punctul pe "i". Toată lumea e drăguță cu toată lumea, mai erupe câte un "mama mă-sii" pe ici-colo, dar, altfel, comunicarea e una de suprafață, golită de consistență afectivă.

Aceeași dinamică se regăsește și între părinți și copii, unde prăpastia intergenerațională nu cred că e dată atât de faptul că adulții n-au habar de argoul adolescenților pe rețelele sociale, cât de lipsa unui limbaj afectiv autentic și sincer care să numească și să confrunte, mai degrabă decât să ascundă și să evite. Scena în care mama adolescentului schimbă subiectul în momentul în care acesta rostește cuvintele cele mai sincere și cu cea mai mare greutate din tot filmul - "sunt vinovat!" este reprezentativă.

Sigur că în acest deșert afectiv peste care plutește o înstrăinare sinistră, aproape robotică, ceva trebuie să se întâmple. Se întâmplă că apar niște adolescenți furibunzi, mocnind de furie și dispreț, cu mari probleme de stimă de sine și de reglare a emoțiilor. Furia, în toată splendoarea ei distructivă, este singura care dă prilejul unei comunicări mai autentice, mai fără perdea. Este vorba însă despre o furie care ajunge să mistuie și să ucidă.

"Nu am făcut-o eu!" spune puștiul acuzat de omor. El se adresează îndeosebi tatălui său. Pare că întreaga tensiune se țese, de fapt, între fiu și tată. Băiatul îl alege pe tatăl său nu doar ca "protector legal", ci și ca persoană care să vadă ce a făcut, care să îl vadă. Ca și când crima e comisă, într-un fel, pentru ca ochii tatălui să vadă.

Cum spuneam mai devreme, interacțiunile emoționale între personaje sunt lipsite de autenticitate, sunt seci. Singura care face excepție este furia. Totuși, mai e ceva care se remarcă, încă de la inceput: grija copilului pentru tatăl său. Băiatul pare extrem de preocupat de starea afectivă a tatălui. De asemenea, în opinia mea, actul criminal al tânărului este o încercare de a (re)crea o legătură cu tatăl său, prin identificări îndeosebi inconștiente.

Fiul simte să își protejeze tatăl atunci când, de pildă, psiholoaga îi pune întrebări despre relația cu el. De asemenea, simte, pe undeva, că tatăl e cel incriminat și simte să îl apere. Fiul, chiar dacă a ajuns să comită o crimă, își iubește tatăl, fără îndoială. Există o loialitate inconștientă a fiului față de tată, loialitate care îl posedă și ajunge să îl locuiască: "Nu eu sunt acesta, nu eu am făcut-o!". Aici trebuie căutată cheia, mobilul crimei, cum s-ar spune.

Tatăl, la rândul lui, își iubește fiul. Fără îndoială! Dar acest tată dedicat familiei, responsabil, iubitor, atent, poartă în el o rană adâncă. Putem ghici asta după accesele de furie pe care le are. Dărâmă o magazie. Izbucnește la magazin. Pare că stă pe un butoi de pulbere pe care încearcă din răsputeri să îl stăpânească. Mai presus de toate, încearcă din răsputeri să îl protejeze pe fiul său de acest potențial distructiv pe care îl simte în interiorul lui. Încearcă să îl facă puternic, îl duce la fotbal, îl duce la box.

Băiatul însă nu se regăsește în acest gen de apărări pe care tatăl le alege pentru el. Pentru că băiatul se identifică, în opinia mea, mai ales cu afectele inconștiente, nerecunoscute și neelaborate ale tatălui său. Și anume cu furia și dorința de răzbunare a tatălui vizavi de propriul tată abuziv. Bărbatul încearcă să îl protejeze pe copil de această moștenire așa apăsătoare, de sentimentele de furie și ură inconștiente pe care le are față de tatăl lui care l-a abuzat fizic. Îl duce la sporturi în încercarea de a-l face puternic în fața amenințărilor, nu reușește. Apoi găsește altă cale, se retrage.

Văd absența tatălui din viața fiului său ca pe o încercare de a-l proteja pe cel din urmă de potențialul distructiv pe care îl simte în el. Nu vrea să transmită mai departe această mare furie, durere și răzbunare pe care le simte față de propriul tată care l-a bătut cu sadism în copilărie. Iată de ce "Nu am făcut-o eu!" nu reprezintă atât o negare a faptei, ci un adevăr mult mai profund: furia și actul criminal nu sunt doar ale băiatului, ci reprezintă și o identificare a copilului cu furia și dorințele criminale ale propriului său tată. Din acest punct de vedere, prin actul criminal, își răzbună tatăl și închide cercul intergenerațional al unei transmiteri inconștiente. Jamie nu ucide doar pentru că el a fost hărțuit, ci pentru că avea de "lichidat" o problemă de familie mult mai adâncă, o problemă a tatălui său cu bunicul său.

Ceea ce face posibilă instituirea unui doliu sănătos și închiderea cercului furiei este recunoaștere fiului, în cele din urmă, a actului criminal. Este vinovat. Va plăti și, astfel, tatăl său va fi eliberat de furia depresivă în care s-a scăldat toată viața și care a atacat mereu legătura de iubire cu membrii familiei sale. Dar ce preț, of!"

Alexandra Bâftoi

Serialul "Adolescență coruptă" a făcut furori. De ce?

Pentru că este fix demonstrația a ce se poate întâmpla într-o familie medie, normală cu părinți buni, muncitori cu copii cuminți.

Pentru că, cumințenia a fost mereu un pact cinstit între om și propria-i viață, unde, dacă erai "la locul tău", moral, cinstit, rezistent la tentații primeai la schimb o viață bună și fără probleme.

Iar serialul vine și zice: "neh, nu mai e suficient sa fii cuminte și bun, copilul tău poate fi în marele risc chiar și în acest context". Și asta sperie rău.

Serialul spune: petrece timp de calitate cu copilul tău, nu-l lăsa singur în manosferă, ca se poate pierde pe acolo sau se poate prăbuși.

Cumva, răul s-a infiltrat în virtual și-n jungla virtualului și acolo, scapă care poate.

Petrece deci timp de calitate, fii autoritate corectă și iubitoare, ține-ți copilul bine și ajută-l sa aibă încredere în el, încât să se accepte și sa aibă relații unde să știe sa negocieze.

Până de curând, comunicarea era cheia, azi este negocierea sănătoasă.

Vrei sa ți spună copilul adevărul (sa fie sincer), fii în stare sa accepți adevărul copilului și dacă adevărul lui este nepotrivit, fii în stare să-ți convingi copilul. Lasă discursurile, lasă critica inutilă și fii tu influencerul copilului tău.

De unde vor scoate părinții timp dar mai ales energie și argumente cu care sa convingă copilul nu știm, dar putem produce intenția asta și e ceva.

De unde sa începi dacă copilul are 7 ani, 9 sau 14? De la vulnerabilitate. De la discuții. Chiar dacă deschizând discuția copilul te ia la mișto, sau te refuză, fii mai vulnerabil. Spune-i: te rog, te rog. Si poate ceva se va înmuia în copil și te va vedea și te va auzi.

Cere i voie copilului sa fii curios sa-l înțelegi. Fii curios inocent și nu varianta detectiv și nici paranoic. Spune-i copilului ca ai nevoie sa ai încredere în el și fă mișcarea de a avea încredere pur și simplu, fără dovezi (pentru ca nu ne poate garanta nimeni, nimic) în viitorul lui și al vostru.

Fii vulnerabil tu primul în fața copilului si cu timpul poate va fi și el cu tine.

Nu mai ajunge să fii părintele bun, muncitor care sa i asiguri copilului ce ai avut tu nevoie în copilărie sau, sa-i asiguri partea materială a vieții de la haine și mâncare, la medicamente și petreceri.

Dă-i copilului intimitate sufletească, încredere pur și simplu (fără dovezi) și copilul nu va mai ajunge să se creadă urât, incel, pua ,bro, red& blue pill, mgtow, etc

O sa revin sa scriu de termenii din fraza precedentă.

Că de n-ar fi, nu s-ar povesti.

Viki Dumitrache

Adolescence - de la adolescentul industrial la cel digital: cum văd părinții și cum văd copiii filmul

Două reacții interesante observ: dincolo de obsesia cu stilul de filmat. Despre film e vorba.

Întâi m-am uitat eu, după care Sașa de o vârstă cu eroul în timpul filmării - 13-14. Textul meu mâine în Libertatea - obsesii de copil industrial devenit mare și care are copil digital.

Dar unu.

E de o ironie cinică cum fostul copil industrial cu ”o singură cheie la gât” - valabil pe tot globul - o dată ajuns tată în epoca digitală a construit o societate care a introdus ”1001 de chei/parole” . Totul pentru control și siguranță.

Copilul său ”digital” a devenit super controlat de mic - numai în fund nu are cip în rest știm mai tot instant: unde, ce, cum. De ce? Pentru - siguranță.

Rezultatul? Zero barat. Se năruie într-o clipă tot sistemul de control, toate cheile și parolele. Siguranță zero - cheia de la gât părea mult mai sigură decât toate cele 1001 chei noi & camere de filmat & gps-uri etc.

Noi ne speriem că nu știm și nu înțelegem ce se întâmplă și cum se întâmplă. Și mai ales ne disperă felul cum se dizolvă într-o clipă tot sistemul de control și siguranță.

”Copiii de oțel” deveniți părinți văd cum corozivitatea virtualului face fragilitatea singură realitate. Care lovește în copii și după diirect în noi: mai fragili decât copiii. Strașnic ne sperie.

Doi.

Copiii se pare că văd filmul altfel. Pentru că ei cunosc mai bine realitatea aceea de care noi ne speriem: ei au îmblânzit monstrul chiar dacă pericolul nu trece.

Și ei mai înțeleg un lucru: acesta e un film pentru ”dinozauri industriali” - nu pentru noi, copiii, cei care trăim în lumea asta digitală natural. Ei îl percep, cred eu - dar mai am de muncit - mult mai tehnic, practic și nu neapărat tragic și cu așa mare temere. Ei îi știu cel mai bine slăbiciunea filmului și mai ales scopul lui. Filmul e făcut să sperie părinții. Ar zice ei.

Cumva au dreptate: filmul nu le este dresat lor. Ci nouă celor crescuți cu o ”cheie la gât” care ne jucam prin blocuri neterminate. Cumva se adresează problemelor noastre nerezolvate pe care le transferăm lor. Și care, ferește, vor exploda. Adică au și explodat. Dar nu e treaba lor încă - dar va fi.

Filmul are o întrebare bună: ce naiba de societate am construit dacă ne pierdem copiii? Răspunsul noi trebuie să-l dăm nu copiii noștri.

Cam atât am prins din ce am discutat cu cei mici.

În rest: în textul mare vine... și pe parcurs altele. Că e de meditat.

Vasile Ernu 

Mulți adolescenți și tineri până în 23 de ani se simt acum ca în iad.

Ei știu/ simt că lucrurile nu sunt ceea ce par, însă toți cei din jurul lor sunt adânc ancorați în 3D și egoul adolescenților își dorește foarte mult să se integreze, să facă parte dintr-un grup, să fie validat, să se simtă iubit.

Ei au experiențe specifice procesului Ascensiunii, dar o fac pe ascuns, ca să nu fie ridiculizați/ marginalizați de prietenii lor; își ascund anxietatea, furia sau depresia, pentru că nu știu cum să iasă din acest hău în care se afla, între 3D și 5D.

Mulți dintre acești adolescenți/ tineri au un nivel de Conștiință mai ridicat decât cel al colectivului și în cazul lor, procesul Ascensiunii este mai rapid și mai ușor, pentru că ei nu au în interior atâtea energii de vibrație joasă cum avem noi, adulții. Ei vor reuși să facă tranziția în 5D mult mai ușor decât noi, însă mulți dintre aceștia sunt acum ca într-un fel de iad, fiindcă știu/simt că există mai mult decât ceea ce cred ceilalți, însă încă nu s-au lămurit cum să se elibereze de dorința egoului de a se integra.

Și dacă aveți un copil de până în 17 ani, să știți că mulți dintre ei simt schimbările energetice care se întâmplă acum pe Pământ, fie că sunt conștienți de asta, fie că nu.

În cazul în care vă întrebați dacă ei vor ascensiona, răspunsul este: depinde de ceea ce a ales sufletul lor. Nu depinde de voi, ca părinți, nu puteți să-i „ascensionați” voi, însă puteți fi un exemplu viu, puteți să-i învățați să trăiască la modul conștient prin felul în care vă comportați în viața de zi cu zi, prin faptul că vă rostiți adevărul, prin faptul că le spuneți ce se întâmplă cu voi atunci când experimentați simptomele Ascensiunii, prin faptul că nu faceți din Ascensiune un subiect tabu.

Uneori, noi, ca părinți, evităm să discutăm aceste lucruri cu copiii noștri, fiindcă ne gândim că nu vor înțelege; de fapt, ei înțeleg mai multe decât credeți voi. Vorbiți despre ceea ce exprimentați în propriul proces al Ascensiunii ca despre ceva normal, faceți ca Ascensiunea să devină un subiect normal în familia voastră, pentru că mulți dintre copii simt/ experimentează diverse lucruri „ciudate” și nu spun nimic, cred că e ceva în neregulă cu ei, că sunt nebuni.

Ei aud lucruri pe care cei din jur nu le aud, văd lucruri pe care cei din jur nu le văd, simt lucruri pe care cei din jur nu le simt și dacă nimeni din jurul lor nu vorbește despre așa ceva, cred că sunt nebuni și nu spun nici ei nimic. Și uneori, tu, ca părinte, experimentezi aceleași lucruri ca și copilul tău, dar nici tu nu spui nimic…

Vorbiți la modul firesc cu copiii voștri despre ceea ce simțiți/ experimentați, faceți-i să înțeleagă că e ceva normal. Și nu faceți asta având intenția „secretă” de a-i face să ascensioneze împreună cu voi, insistând în vreun fel, ca să-i faceți să creadă ce credeți voi, ci pur și simplu pentru că este ceva real, ceva ce vi se întâmplă și e ceva natural.

Acei copii v-au ales pe voi ca părinți cu un scop, nu întâmplător ei și-au ales părinți care s-au trezit spiritual; în același timp, însă, respectați-le liberul arbitru, nu încercați să-i treziți forțat, ca să vă asigurați că vor ascensiona. Nu merge așa. Nu voi decideți dacă vor ascensiona copiii voștri. (Lorie Ladd)

Eu nu am copii, dar de mai mult de 10 ani am „elevi” la cursurile pe care le țin, deci am avut ocazia să fiu un fel de „părinte” pentru acești cursanți. Evident, nu este exact același lucru, însă în opinia mea, treci cam prin același gen de proces ca profesor, dar și ca părinte.

La început vrei să îi protejezi de orice, să îi protejezi de toate relele din această lume; mai apoi, îți dai seama că nu poți să faci asta și oricum, nu este treaba ta să îi protejezi de absolut orice „rău” care li s-ar putea întâmpla.

După aceea vrei să „îi ajuți” să ia cele mai bune decizii; mai apoi îți dai seama că nu este treaba ta să te amesteci în deciziile lor, ci treaba ta este să le fii alături atunci când nu au luat cele mai bune decizii, astfel încât ei să știe că dacă dau de greu/ dau greș, au la cine să vină și să spună: „Am dat greș și chiar nu-mi dau seama de ce s-a întâmplat asta”.

La un moment dat, și ca profesor, dar și ca părinte, faci pasul înapoi, le permiți să-și facă propriile alegeri, să facă propriile greșeli, ești alături de ei pentru a le sărbători succesele și ești alături de ei pentru a-i ajuta să evolueze.

Însă cel mai important: nu ignori/ neglijezi nimic din ceea ce spun ei, fiindcă ceea ce spun ei este la fel de important ca ceea ce știi tu, ca urmare a experienței tale de viață. Chiar dacă ceea ce spun ei nu este „adevărat” la actualul tău nivel de vibrație/ conștiință, nu considera că acele lucruri nu au valoare/ nu sunt „reale”, pentru că ei vorbesc de la nivelul lor de vibrație/ conștiință (care ar putea fi unul diferit de al tău). (Jason Estes) Traducerea Mihaela Dan

Copiii au o perspectivă foarte diferită de perspectiva noastră, a adulților. Cei mai mulți dintre noi ne-am pierdut de mult acea perspectivă inocentă a copilului, iar procesul de reamintire prin care trecem acum este foarte frumos, pentru că dacă tu asculți cu atenție un copil, el îți va vorbi cu atâta inocență și convingere despre ceea ce este adevărat pentru el, încât poate ajunge să zdruncine din temelii vechile tale credințe.

Un copil poate să reaprindă speranța în interiorul tău.

Treaba copiilor este să devină Noua Generație, să aducă mai multă valoare pe Pământ, să construiască o lume mai bună.

Treaba nostră, a adulților, este să le creăm cadrul în care ei să se simtă în siguranță să se manifeste la modul autentic, să le cultivăm talentele și astfel, să îi susținem în a-și atinge cel mai înalt potențial.

Treaba noastră, a adulților, este să fim acolo, alături de ei, când ne cer ajutorul, nu să îi protejăm tot timpul de orice. Dacă noi nu îi lăsăm să cadă, dacă nu le permitem să facă greșeli atunci când sunt copii - ca să vadă că nu e mare lucru, că se pot ridica și o pot lua de la capăt, când vor deveni adulți nu vor putea face față atunci când vor da greș, va fi o catastrofă pentru ei.

Copiii nu sunt atât de fragili pe cât îi vedem noi, adulții; ei pot face față unei căzături, pot face față consecințelor unei greșeli.

Evident, nu spun să îi punem în situații care reprezintă un pericol pentru ei; spun doar să le permitem să se simtă liberi să exploreze, să se joace, să alerge, chiar dacă uneori o să cadă și o să se zgârie sau o să se înțepe sau o să-și julească genunchiul.

Și dacă o să se întâmple uneori ca fiul sau fiica ta să se rănească mai serios, nu considera că nu ești un părinte bun, nu te judeca pentru asta. Se întâmplă, nu îi poți proteja în fiecare clipă a vieții lor. (Jason Estes) Traducerea Mihaela Dan

Dacă tu îți cocoloșești copilul, dacă faci totul în locul lui, dacă îl protejezi de orice, dacă iei toate deciziile în locul lui, „fiindcă știi mai bine”, dacă nu îi oferi libertatea să se manifeste la modul autentic, să aleagă ce îi place, să se joace, să alerge, să facă greșeli, să cadă, acel copil nu are posibilitatea să își dea seama cine este el cu adevărat, nu are posibilitatea să învețe din propriile greșeli, nu are posibilitatea să învețe că atunci când cazi nu este o tragedie, fiindcă te poți ridica și o poți lua de la capăt. Acel copil este complet dependent de tine, îl înveți să fie neputincios, să fie incapabil să se descurce singur/ să-și ia singur deciziile. Îi limitezi potențialul.

Însă pentru mulți părinți este greu să le acorde libertate copiilor lor (evident, o „libertate” adecvată vârstei pe care o au copiii); cei mai mulți părinți au tendința să-și controleze copiii.

Provocarea pentru părinți este să învețe să renunțe la dorința de a-și controla copiii (uneori chiar și atunci când aceștia sunt deja adulți).

Copiii sunt viitorul nostru. Și dacă noi nu începem să lucrăm cu ei plecând de la ideea că ei sunt viitorul acestei lumi, dacă nu îi educăm având în vedere faptul că ei sunt viitorul acestei lumi, dacă nu investim în ei ca și cum am investi în viitorul acestei lumi, atunci viitorul acestei lumi nu va fi unul atât de frumos pe cât ar putea fi.

Dacă noi nu pregătim lumea pentru ca acești copii să poată să facă ce au de făcut când vor crește și dacă în același timp, nu îi pregătim pe ei pentru a face ceea ce au de făcut, atunci viitorul nostru nu va fi atât de frumos pe cât ar putea fi. (Jason Estes) Traducerea Mihaela Dan

"De unde să știu eu ce e bine și ce e rău dacă ai mei mi-au pus în mână telefonul de la cinci ani?"

Asta a fost replica unui adolescent de 16 ani la o tabără de teatru organizată de festivalul Ideo Ideis, acum câțiva ani.

Era o tabără în care tinerii lucrau cu traineri (actori, regizori) și la finalul sesiunii prezentau un spectacol.

Eu și alți câțiva colegi actori eram un soi de mentori cu care ei vorbeau despre teatru și devenire profesională la sfârșitul zilelor de repetiții.

La un moment dat, am avut o discuție cu o fată care a făcut un gag foarte drăguț și care se termina cu ea căzând într-o mică piscină gonflabilă, din cele pentru copii. I-am zis că ar trebui să-l posteze pe Instagram. A făcut ochii mari și mi-a zis "cum să fac așa ceva?"

- Păi, mi se pare amuzant și bine realizat, e o scenetă comică. De, ce nu, am zis?

- Păi, nu vreau să mă judece lumea pentru asta, cum să apar așa? O să râdă de mine.

- Păi, nu asta e și ideea?

A refuzat ideea și discutând am înțeles că ea avea convingerea că publicul ei își formase despre ea o anumită imagine pe care trebuia dacă nu s-o întrețină, măcar să nu o schimbe. Exista posibilitatea ca cei care o urmăreau să râdă de ea, s-o considere superficială, uncool sau mai știu eu ce. Mi-a spus că are 2000 de urmăritori.

Am întrebat-o de ce ar conta atât de mult niște oameni pe care nu îi cunoaște personal? De ce părerea lor ar fi atât de importantă pentru ea? Chiar dacă nu am primit o explicație logică sau coerentă am înțeles că raportarea la social media este cosmic diferită față de generația noastră, care s-a născut cu telefonul cu fir și două ore de program la televizor.

Tot în acea tabără am înțeles că sunt adolescenți care detestă social media pentru că sunt obligați să se ridice la un standard impus de grup, de anturaj. Dacă nu te aliniezi acestor standarde ești exclus, dacă ești diferit cumva de ce se postează, de tipul de umor, dacă nu participi la conversațiile și trendurile grupului ești exclus.

Ea ne-a povestit despre bullying-ul la care a fost supusă pe grupul de whatsapp din motive de vestimentație și neparticipare. Și te afectează, ne-a zis, dacă vrei să supraviețuiești în liceu trebuie să fii ca ei, cu ei. Dacă ești diferit în vreun fel trebuie s-o ții pentru tine.

Nu cred că putem aprecia în mod obiectiv prăpastia creată între generațiile delimitate de apariția rețelelor sociale. Am impresia că părinții de azi orbecăie cu niște lanterne într-un tunel.

Am scris textul ăsta pentru că pe mine (și nu cred că doar pe mine) m-a cam dărâmat serialu' ăsta de care vorbește toată lumea, Adolescence.

Pentru că te lasă cu mai multe întrebări decât răspunsuri și pentru că în jungla asta care se numește parenting nu are cum să existe doar un mod de a ieși la liman, nu există soluții colective, însă există o luptă care trebuie dusă cu orice preț (și care acum are niște dușmani uriași și invizibili): aceea de a nu pierde legătura cu copilul tău.

Responsabilitatea formării unui adult nu se poate atribui doar familiei și bunului ei mers. Sistemul de educație este în egală măsură responsabil. Filmul ăsta ar trebui să fie parte din modulul pedagogic de pregătire al profesorilor pentru că felul în care școala și elevii sunt afectați de tehnologie și consecințele ei în materie de repere e fără precedent și Adolescence este și despre asta.

Tudor Chirilă

Copiii nu se strică singuri. Se strică în casele în care nu sunt auziți. În care nu sunt iubiți. În care nu sunt văzuți. În care sunt abuzați.

O peliculă tăcută, dar sfâșietoare, despre un băiat prins între două lumi: cea a durerii nevindecate de acasă și cea a unei iubiri necondiționate care apare prea târziu. -"Adolescence".

E despre abuz. Dar nu doar despre abuzul fizic sau verbal – ci despre acela care nu lasă vânătăi vizibile: indiferența, abandonul emoțional, umilirea constantă, controlul.

E despre adolescența ca o cameră întunecată, în care aprinzi singur lumina și vezi ce e de fapt acolo: furie, tristețe, vină, rușine, dor de o mamă care nu te-a ținut în brațe, dor de un tată care te-a învățat doar frica. Sau dor de afecțiunea unor părinți care mereu se vor întreba: oare am făcut prea puțin?

Dar filmul e și despre speranță. Despre cum iubirea – adevărată, răbdătoare, prezentă – poate fi un colac de salvare, chiar și atunci când te îneci de ani de zile.

Dacă ești părinte și citești asta:

Ascultă-ți copilul. Mai ales când tace.

Iubește-l când îți spune că te urăște – acolo e durerea lui, nu adevărul.

Nu-l forța să fie cine n-ai putut fi tu.

Și nu-l face să creadă că trebuie să merite iubirea. E datoria ta să i-o oferi necondiționat.

Copiii nu cer lucruri imposibile.

Cer să fie iubiți. Protejați. Văzuți. Auziți. Înțeleși.

Și dacă nu le dai asta, vor căuta în alte părți. Uneori în droguri, în relații toxice, în auto-vătămare. În tăcere.

Iar tăcerea adolescenței poate deveni depresia adultului de mâine.

Nu-i lăsa să plece fără să știe că sunt iubiți. Că sunt suficienți. Că sunt auziți.

Pentru că o inimă de copil rănită rămâne toată viața în căutarea unui „acasă” pe care nu l-a avut niciodată.

-Corina Neagu-

-Voi știți că eu am aflat de pe TikTok că fiu-meu fumează și încearcă substanțe? ne-a spus un colaborator anul trecut. Băiatul avea 13 ani.

-Cum așa? l-am întrebat.

-Păi bine, am tot auzit povești de la alti părinți, că nu știau exact la ce se uită copiii lor pe rețele și apoi erau șocați. Pe mine nu m-a interesat deloc TikTok, vă dați seama, si am zis ca nu vreau ca fiu-meu sa se simta așa, urmărit, dar am zis ia hai să văd și eu. L-am întrebat si pe el daca sa imi fac cont, așa la mișto, dar mi-a zis să nu îmi fac, că nu e pentru "bătrâni" ca mine. Și atunci mi-am facut unul ascuns.

-Și?

- Și să-l vezi tu pe fiu-meu cum facea scheme cu țigara in video-uri, dând și recomandări. Și apoi de alte substanțe. Și apoi spunea de o fată într-un video că e "bitch", că i-a rupt inima și ar merita să-i dea vreo două. Și în altul spunea că are niște părinți de tot rahatul, că se tot ceartă aiurea.

-Cum te-ai simțit?

-Vai de capul meu! Am vorbit singur prin casă câteva zile. Nici nu am știut cum să reactionam, nici eu, nici nevastă-mea. Acasă nu a zis niciodată nimic. Nu l-am simțit vreodată mirosind a ceva. M-am simțit foarte nașpa. Că efectiv eu nu-mi cunosc copilul. Alții mi-au spus sa-i trag două, că se liniștește instant. Păi cum să fac asta? Că eu nu cred în așa ceva. Dar cum e bine să procedezi? Cine naiba știe cel mai bine?

Dialogul ăsta mi-a venit instant în minte când am văzut "Adolescence". Și apoi multe alte situații mi-au revenit în memorie. Când, profesor fiind, mama unui copil de 10 ani m-a certat și mi-a spus să nu ii iau copilului telefonul în timpul orei, chiar dacă își deranja colegii, că e singurul lucru care îl leagă de tatăl lui, plecat la muncă în America și copilul dădea în isterie. Când fiica mea, la 12 ani atunci, a încasat ditamai bullying-ul, ca a spus că ea nu are nimic împotriva persoanelor gay. A primit mesaje inclusiv cu "MORI!" si amenințări cu bătaia și moartea. Când doi copii au început să facă un mega scandal la masă, într-un restaurant, că părinții nu luaseră încărcător de telefon la ei. Când un prieten mi-a povestit disperat că băiatul lui, olimpic și multi premiat, a ajuns dependent de jocuri și de droguri. Când aproape zilnic mai apare un caz în care adolescenți bat cu bestialitate un coleg sau o colegă sau îi postează pozele pe internet . Când am auzit că încă un adolescent și-a pus capăt zilelor.

Și, la fiecare caz, auzim aceeași replica de la rude sau cunoscuți: "Suntem șocați, nu ne vine să credem, nu părea așa!"

Conform statisticilor din 2024 jumătate din adolescenții români s-au gândit cel puțin o dată la sinucidere. Vrem sau nu să acceptăm, copiii noștri trăiesc într-o lume aproape paralelă cu a noastră. În timp ce locuiesc sub același acoperiș cu noi. Formarea noastră într-un sistem în care de abia știam ce e ăla televizor și nu "comentam" în fața adulților nu ne-a pregătit deloc pentru avalanșa declanșată de rețelele sociale. Bombardamentul de informații din toate direcțiile peste mici oameni în formare, aflați deja sub asaltul propriilor emoții și întrebări despre cine sunt și cum se raportează la ceilalți, creează adevărate bombe cu ceas. Și "dezamorsarea" lor ține de comunicarea cu familia, dar și de școală, anturaj, societate în general. Pentru că, așa cum ne spunea Maria, "Pe unele lucruri vreau să le vorbesc cu prietenii mei, nu cu voi!"

"Adolescence" nu e doar un film, e un reflector pus pe o bucățică din realitatea brutală care ne înconjoară și pe care nu o vedem. Și jocul excepțional al actorilor te face să uiți că vezi un film, ești efectiv în mijlocul acelei familii, trăind la fel de intens ca ei. Nu îți dă răspunsuri, nu îți dă soluții, dar, așa cum declara actorul principal zilele trecute, te face să realizezi ca ar trebui să vorbim mult mai mult despre toate astea. Fără să câutăm vinovați, ci soluții care să ne facă mai empatici și mai înțelegători.

Filmul este pe Netflix, și dincolo de părinți, îl recomand cu insistență tuturor colegilor profesori, învățători, educatori.

Iar pentru guvernanți ar trebui să fie material obligatoriu de studiu.

Flavius Buzila 

Vă dau o veste: m-am uitat a doua oară la Adolescence și am revenit cu o perspectivă psihanalitică asupra poveștii. E lung textul și tot ce pot să sper e să aveți răbdare să îl citiți. Cred că este singura perspectivă din care nu am citit nicio analiză asupra Adolescence. Sper să placă și să fie de folos.

Jamie din Adolescene este un adolescent văduvit de oglindirea narcisică așa cum este ea descrisă în Psihologia Sinelui a lui Heinz Kohut, părintele teoriei de dezvoltare narcisică. Aceasta a fost ipoteza mea după prima vizionare a miniseriei. La a doua vizionare am găsit și argumentele. Ele sunt cel mai evidente în cel de al treilea episod când nevoia de oglindire este clară în timpul dialogului cu psihologa: când o imită, când îi răspunde reluând cu totul enunțul unei întrebări, când o întreabă dacă îl place, când îi spune că e deșteaptă și așteaptă să îi întoarcă complimentul.

Dar (re)traumatizarea se produce în momentul în care ea îi spune că este ultima ședință, fără un preaviz, fără o pregătire, fără nimic. Practic i-a transmis că nu poate face față furiei și agresivității lui, că l-a văzut cum e și că nu îi place de el.

Tatăl lui îl văzuse în timpul meciurilor de fotbal și nu i-a plăcut ce a văzut motiv pentru care își întorcea privirea de la el. Își întorcea privirea de la copilul său cu care îi era rușine. Copil care resimțea acea rușine și o dubla cu propriul său sentiment de rușine și inadecvare.

Psihologa a făcut la fel. L-a abandonat, i-a transmis că așa cum este el este de neprivit, de nedorit, de neiubit.

Îndemnurile către părinți să vadă serialul sunt bune. Dar vizionarea lui, precum și a altor filme și seriale, este insuficientă. Munca clinică mi-a dezvăluit faptul că de cele mai multe ori părinții nu sunt conștienți că relația cu copilul ajuns la adolescență este consecința acțiunilor de până atunci. Adolescența nu apare peste noapte; ea vine în continuarea copilăriei mici, a copilăriei, a primilor ani de școală și după o scurtă perioadă de tranziție. Cum nu ne învață nimeni să fim părinți de bebeluși, nici adolescența nu vine cu manual de utilizare. Și mulți dintre părinți adesea nu realizează că una dintre cele mai mari greșeli pe care le pot face în relație cu proprii copii ajunși adolescenți este să își compare propria adolescență cu a lor.

Este greșit din mai multe motive și am să spun câteva care sunt atât de evidente încât nici nu le luăm în seamă pe măsură ce le facem.

În primul rând adolescența părinților a avut loc într-un alt context socio-economic și tehnologic decât adolescența copiilor. Copiii nu sunt vinovați și responsabili că în copilăria părinților nu existau mai multe canale de televiziune și desene animate, nu existau telefoane smart, nu existau computere și laptopuri. Nu este vina lor că au fost născuți într-o astfel de lume super tehnologizată. În al doilea rând, părinții au avut alți părinți decât cei pe care îi au copiii lor adolescenți. Deseori părinții de azi sunt invidioși (la nivel inconștient) pe propri copii pentru că au părinți diferiți de cei pe care i-au avut ei. În al treilea rând, copiii de azi nu mai au spațiile de joacă pe care le aveau părinții lor când erau de vârsta lor. Nu mai există „găștile de cartier”, nu mai există jocurile în țărână, nu mai există competițiile adhoc dintre cei de la scara A și cei de la scara B sau cei de la Blocul A1 și cei de la Blocul B2.

Dar cel mai tare copiii de azi sunt vitregiți de prezența părinților și implicit de privirea lor.

Întorcându-ne la Jamie din Adolescence, el este imaginea unei generații pentru care imaginea de sine este profund distorsionată de rețelele sociale. Dacă generații trecute erau perturbate de imaginile șablon din desene animate, videoclipuri muzicale sau filme de la Hollywood, generațiile actuale sunt „modelate” de multitudinea de indivizi și individe de pe platformele sociale care decid ce e bine și ce nu e bine legat de corpurile celorlalți. Pe fondul unui sine slab, neîntărit de interacțiunile cu părinții din copilărie, când nevoile narcisice ale copilului au fost ignorate, tratate cu superficialitate și catalogate ca răsfăț, vorbele din virtual dau falsul sentiment de integritate. Pentru că răspund unei nevoie acute de a fi (re)cunoscut. De altfel, vin și răspund poate celei mai importante întrebări cu care s-a frământat și se frământa cam orice adolescent din lumea asta: Ce este în neregulă cu mine?

Întrebare care apare când încep să se producă schimbările corporale, când încep furtunile hormonale să dea năvală, când apar impulsurile sexuale și primele masturbări conștiente. În lipsa unor răspunsuri adecvate și mature din partea adulților din proximitate (părinți, profesori, psihologi etc) adolescenții de azi își iau răspunsurile de pe platformele sociale, de la oameni care nu au nici pregătirea necesară și nici nu-și asumă responsabilitatea pentru informațiile pe care le livrează.

Ne mai întoarcem o dată la serial și aș vrea să ne uităm puțin la părinți. Sunt voci care spun că prea dăm vina pe părinți. Posibil să exagerăm, nu zic nu. În cabinet spun adesea părinților de adolescenți că, totuși, ei sunt adulții care au trecut deja prin adolescență și își pot da seama care sunt limitele care este necesar să fie puse, cum trebuie transmise niște emoții, cum trebuie acceptate furiile și cum trebuie să se așeze și să asculte.

Părinții lui Jamie sunt prototipul părinților care cred că e mai bine să nu le arate copiilor când suferă și să le spună de ce suferă. Sunt adulți care neagă și care folosesc în mod excesiv „love” în adresare; care își reprimă multe dintre emoțiile negative, agresivitatea spre exemplu, ca să nu fie judecați sau respinși. Acest „love” folosit în exces este ilustrarea mecanismului de apărare pe care Freud l-a numit „formațiune reacțională”. Adică folosești cuvinte și te comporți într-un anumit fel care este la polul opus față de ceea ce simți în realitate. În cazul familiei Miller fiind vorba de furie și agresivitate. Ei sunt incapabili să vorbească despre ceea ce simt, despre ceea ce trăiesc, despre cum arată lumea lor interioară. Se folosesc, în mod inconștient, de copii pentru a-și justifica această neputință de a vorbi onest despre emoțiile lor. Este sugestivă imaginea din cel de al patrulea episod când au așezat-o pe fiica lor la mijloc între ei, ca un scut folosit de fiecare împotriva potențialului exploziv dintre ei.

Ar fi putut face mai mult? Cu siguranță da. Ar fi putut să prevină, ceea ce poate și ar trebui să facă fiecare părinte al zilelor noastre, petrecând timp de calitate cu copiii.

Câteva cuvinte despre lumea emoțională a băieților.

Băieții NU se nasc mai puternici decât fetele. Băieții au propriile lor sensibilități emoționale de care este important să avem grijă încă de când sunt mici. Băieții au voie și trebuie să plângă când sunt mici. Când vor crește se vor simți în siguranță să plângă fără să își reprime durerile. Și faptul că li se permite când sunt mici să plângă nu îi va transforma în niște plângăcioși. Nu toți băieții adoră fotbalul și alte sporturi care presupun contact. Asta nu îi transformă automat în homosexuali. Băieții pot fi homosexuali fără ca vreunul dintre părinți să poată preveni asta. Băieții, ca și fetele, au nevoie de limite. Însă limitele se învață pe parcursul vieții nu prin impunere ci mai ales prin explicație. Băieții au nevoie să fie admirați. Băiețeii mici se vor lăuda cu penisul lor. Îl vor arăta cu mândrie părinților iar părinții trebuie să le răspundă. Ferm și admirativ. După ce a fost astfel recunoscut, interesul pentru a-și mai arăta penisul va scădea. Băieții au nevoie să li se spună că sunt deștepți, că sunt frumoși, că sunt iubiți. Au nevoie să fie îmbrățișați și pupați. Vor pune singuri limite când aceste manifestări de iubire sunt mai mult decât au nevoie.

Dar băieții au nevoie să simtă că sunt văzuți și mai ales că sunt acceptați așa cum sunt.

Știu cu siguranță că niciodată o relație nu este pierdută definitiv. Și poate fi recuperată atunci când și părinții și adolescenții depun un efort să se întâlnească la jumătate. Dar prima minge este întotdeauna la părinți.

Mereu există o speranță!

Andreea Talmazan

Educația mea a fost un dezastru

Cristian Lică, 2019-08-14 07:17:00, https://republica.ro/educatia-mea-a-fost-un-dezastru

La fel ca toți părinții de astăzi, sunt preocupat de educația propriilor copii. Încerc să-i feresc de frustrări, complexe sau inhibiții, să nu-i fac să se simtă vinovați, să-i ascult și să nu mă răstesc la ei. Încerc să nu-i traumatizez prin sutele de moduri prin care un părinte neatent o poate face, așa cum ne avertizează articolele psihologilor cu multe share-uri. Teoretic și practic, încerc să-i pregătesc pentru o lume umanistă. Însă încercarea este anevoioasă. Iar asta, în primul rând pentru că în anii optzeci, când am copilărit eu, abordarea educației era, în anumite privințe, puțin diferită. De fapt, ca să nu mă încurc în eufemisme, pot spune că, pe reperele de astăzi, educația mea a fost un dezastru!

Am fost educat ca un comunist fanatic de către școală și ca un anticomunist fanatic acasă. Nu exista cale de mijloc. Am recitat poezii patriotice lungi pe care, din nefericire, încă le rețin și am participat la ceremonii complicate, dedicate comunismului, concept care între timp a fost invalidat și condamnat. Mai abitir mi-a fost inoculat naționalismul (un paradox pentru universalitatea comunismului, dar mai contau pe atunci detaliile astea?) și mi s-a indus frica de dușmanii din afară, care vor bucăți din trupul țării. Am fost crescut urând din tot sufletul întreg poporul german din cauza lui Hitler și a nazismului înainte de a deschide prima carte de istorie. Mă bucuram sincer atunci când un neamț, orice neamț, murea în chinuri într-unul dintre filmele întunecate despre anii de război.

Am fost îndobitocit la școală cu mii de lucruri de care nu m-am lovit niciodată în viață. După vreo 15 ani irosiți în bănci scrijelite, am sfârșit prin a rămâne la nivelul de cunoștințe solicitat de clasa a IV-a. Aproape toate cunoștințele mele utile și superioare clasei a V-a le-am descoperit singur, prin studiu individal. Toate comentariile literare copiate de la alții, logaritmii, integralele și derivatele pe care le-am tocit nu mi-au adus nimic în viață. Din 6 ani de chimie am rămas cu formula apei și niște nume de halogeni, care nu știu ce sunt de fapt.

Am fost educat cu multă violență. Am fost educat cu bătaie, pedepse, urlete și amenințări. Ultimatumul reprezentat prin afișarea palmei, însoțită de întrebarea retorică de intimidare: „O vezi?” era decisiv. Am învățat din acest gest că a-ți susține punctul de vedere înseamnă suferință iar acceptarea nedreptății este opțiunea mai puțin dureroasă. Am fost educat cu bătaia acasă, la școală și pe stradă. Am primit bătaie pentru nerespectarea unor reguli care nu au fost niciodată discutate democratic, ci mereu mi-au fost impuse cu forța. La școală am înțeles că niște oameni angajați să mă ajute să-mi dezvolt aptitudinile sunt foarte inventivi în perfecționarea și diversificarea metodelor de tortură, la adresa mea. Am primit palme, am fost tras de perciuni, mi s-a trecut gumă de șters prin păr, am primit lovituri cu dunga riglei la palmă și am fost lovit cu manuale cartonate în cap de către acești oameni, numiți pedagogi, special angajați și plățiți să se ocupe de educarea mea. Ajunsesem să-l ocolesc pe unul dintre neanderthalienii profesori de sport, pentru că era știut că se putea enerva oricând, din senin, iar atunci arunca cu un maldăr greoi de chei după copii. 

Am fost educat incompetent. Mereu mi s-a cerut mai mult decât am putut. Nici măcar cel mai bun dintre noi nu se putea mândri prea tare cu poziția de matematicianul clasei, ci trebuia să se compare cu întreg orașul, județul sau țara. Niciodată nu aveam senzația ca am făcut suficient, că m-am achitat de toate responsabilitățile. Sistemul educațional a încercat transformarea mea într-un animal de povară ambițios și mi-a cerut curaj, dedicație și disponibilitate nelimitată, pe care nimeni nu le poate oferi. Am tocit teorie pură care, în lipsa practicii, nu avea niciun sens. În tinerețe înțelesesem că viitoarea mea carieră depinde exclusiv de relațiile pe care tu și familia ta le aveți iar la muncă trebuie doar știi să delegi responsabilitatea pentru a-ți ascunde incompetența. Modelele mele erau incompetenții de mare succes, nicidecum competenții fără relații.

Am fost educat iresponsabil. Toți mai trăgeau câte ceva la măsea și se urcau fără probleme la volan. Toată lumea din jurul meu fura de la stat, într-un fel sau în altul, toți profitau de poziție pentru a face abuz în serviciu sau primeau foloase necuvenite. Reparațiile erau improvizate, piesele de Dacie funcționau legate cu sârme iar meșterii care lucrau prin casă erau mai mereu turmentați atunci când umblau la panoul de curent sau la gaze. Nu cunoșteam pe nimeni fără greșeală și am înțeles astfel că toți suntem obligați la greșeală, nicidecum doar sortiți greșelii. Toți adulții întârziau fără probleme la întâlniri, la fel ca profesorii la ore, invocând sfertul academic, o impolitețe tradițională interpretată prost.

Am fost educat sexual pe stradă. În plus, pornografia a vândut întregii mele generații o variantă nerealistă a sexualitații, care încă îi mai frustrează pe contemporanii care invocă blazarea, rutina sau lipsa diversității. Nici familia și nici școala nu s-au preocupat de acest aspect al dezvoltării mele. Astfel, am învățat să nu respect fetele și să mint pentru a profita sexual de ele. Educația sexuală stradală mi-a indus câteva caracteristici specifice, respectiv să fiu mârlan, libidinos, măgar, mitocan, porc sau prefăcut și am fost convins că aceste atitudini sunt cheia reușitei mele. Am crescut rănind, jignind și dezamăgind deliberat foarte multe fete, fără cel mai mic sentiment de culpă.

Am fost educat misogin crezând că locul femeii este la cratiță. Mi s-a indus că femeile nu sunt capabile să fie lideri, dacă nu sunt puternice în sensul masculin al termenului. Bărbatul era mereu șoferul care conduce mașina, femeia nefiind capabilă de activități atât de complicate. Societatea m-a învățat că feminitatea este un tabu iar fustele acoperă întotdeauna genunchii.

Am evoluat la fel de misogin când le-am etichetat automat, în mod denigrator, pe fetele care purtau fuste scurte. Înțelesesem, fără să mă gândesc prea mult, că bărbatul este superior femeii, pentru că toată lumea din jur credea la fel și nimeni nu s-a străduit să-mi explice serios varianta egalității.

Am fost educat rasist. Mi s-a explicat de la bun început diferența între țigani și români și am crezut-o atât de tare, încât, adult fiind, am explicat-o și eu copiilor mei. Deși cuvântul umanist de ordine era toleranța, am considerat că categorisirea și descrierea țiganilor este încă o necesitate în educația propiilor copii. Am învățat să generalizez, să pun etichete și să disprețuiesc grupuri întregi pentru erorile câtorva membri. Am învățat să strig după oamenii de culoare de pe stradă și să fac ca maimuța când îi văd, așa cum făceau toți copiii din cartierul meu.

Am fost educat antigay și am ajuns să-i disprețuiesc sincer pe homosexuali. Am învățat să urăsc ceea ce este diferit de majoritate. Am fost educat să acuz și să fiu dezgustat de viața altor oameni, chiar dacă nu interferau cu a mea, pentru a rămâne în categoria privilegiată a majorității mincinoase. Aș fi fost capabil să lovesc un alt om doar pentru că este gay, însă din fericire nu am avut ocazia.

Am fost încurajat să lovesc animalele, atât de oamenii de pe stradă, cât și, mai profund, de sadicii proprietari de câini legați și torturați periodic. Am văzut pisici aruncate de pe bloc, zeci de câini otrăviți și sute de cai biciuți cu cruzime. Am văzut la zoo Băneasa animale sălbatice, rahitice și triste care zăceau bolnave și înfometate în spații înguste și murdare. Babele și moșii iubitori de animale erau niște ciudați care înghesuiau patrupede gălăgioase pe balcon iar noi făceam mișto de ei. Compasiunea față de alte ființe era apanajul unei înguste minorități de oameni ciudați.

Am fost educat să fiu umil, să-mi calc singur pe demnitate. Am fost forțat să mărturisesc lucruri în public, am fost judecat și pedepsit, am stat la colț și am învățat să scap mai ieftin prin umilință. Am înțeles că umilința funcționa și în fața oricărui angajat public, de la polițist la vânzătorul de la aprozar, și în fața băieților mai mari care-mi confiscau mingea. Apoi, am învățat să mă afirm și eu jignind sau umilind alți oameni. Am învățat să judec și să judec aspru. Pe stradă am învățat să fiu parșiv, să-mi ating scopul prin orice mijloace și să calc pe cadavre.

Am fost educat să mă simt vinovat. Eram vinovat pentru nefericirea părinților pe care eu o generam în mod repetat. Eram vinovat pentru eșecul echipei clasei mele la fotbal. Eram vinovat că am dorințe și eram vinovat de cheltuirea unor sume ridicole de bani pe lucruri care se strică imediat. Eram vinovat că sunt român, vinovat că sunt sărac, vinovat că sunt timid. Alții erau vinovați că sunt orfani sau că au părinți divorțați, că nu sunt buni la un sport sau că sunt handicapați, că s-au născut într-o anumită zonă sau că cineva din familia lor făcuse vreo prostie.  Cel mai des m-am simțit vinovat de o lipsă de înzestrare: credeam că ar fi trebuit să știu, chiar dacă nimeni nu îmi spusese.

Am fost educat religios și m-am umplut de frici teribile de la cea mai mică vârstă. M-am temut de iad, de bătaia lui Dumnezeu, de biserici și de popi, de întuneric. Mi s-a spus specific și repetat să cred fără să cercetez. Mi s-a explicat răspicat că ortodoxia creștină reprezintă adevărul și am crezut memele ei. Am dezvoltat o compasiune pentru chinezi, indieni sau africani care se închinau către niște mitologii greșite și ridicole. Am recitat, seară de seară, timp de 20 de ani, o rugăciune confuză, ba mai pios, ba pe fast-forward.

Am fost educat să-mi înhib creativitatea, să fac ce fac și alții și să aleg mereu calea sigură și bătătorită. Am învățat să mă abțin atunci când voiam să vorbesc, să tac și să înghit, să învăț să acumulez frustrare și să accept nefericirea ca fiind uneori necesară. Am fost sfătuit să stau în rând și să am încredere în superiorul ierarhic incompetent, fără să-i comentez deciziile. Am fost încurajat să repet ce au spus alții și să-mi asum adevărul lor că și când ar fi fost al meu.

Am fost educat cu frică. Nuiele șuierătoare și palme amenințătoare mi s-au prezentat ca instrumente ale educației mele încă dinainte de a putea lega o propoziție. Apoi mi s-a indus frica de injecții și implicit frica de doctor. Au urmat frica de a fi ascultat la școală, frica de a mă face de râs, frica de a fi judecat la tot pasul, frica de a fi etichetat cu un atribut sau o poreclă denigratoare. Frica de eșec, frica de sărăcie sau frica de Dumnezeu mi-au fost induse mult mai dramatic decât contemporanilor mei din Occident. Aș putea enumera probabil câteva sute de frici, însă mă concentrez pe cele mai evidente: frica de diversitate, frica de creativitate, frica de a ieși în evidență, frica de prieteni trădători sau frica de autoritate, cea generată probabil de frica de a nu putea face față abuzului acesteia.

Am fost educat să fiu politicos și am fost într-adevăr un copil foarte politicos, însă am evoluat firesc către un adolescent rebel și anarhist. Am învățat să refuz, din politețe, prăjitura oferită, deși îmi curgeau balele după ea. Am fost inițiat într-un lung și inutil proces de exprimare prin bune maniere și am evoluat timid și inhibat. În principal, o atitudine prietenoasă și volubilă în grupuri de oameni noi trebuia evitată, pentru a nu fi interpretată ca lipsă de respect. Am fost învățat să accept ce spune cineva doar pentru că este mai în vârstă, chiar dacă era greșit pentru mine. De fapt, am înțeles că trebuie uneori doar să mint, sugerând respect și performând un ritual de politețe, la adresa unor oameni pe care nu dădeam doi bani.

Am învățat să fumez și să beau la 14 ani. Am fost convins că sunt metode de îmbunătățire a imaginii personale, asemănatoare cu modele de succes pe care le-am admirat. Am făcut excese de alcool și am ajuns de câteva ori inconștient. Am fost lăudat, admirat și încurajat de anturaj iar poveștile bețiior noastre erau foarte populare. Ulterior, mi s-a întâmplat să mă uit dimineața pe geam pentru a vedea dacă venisem cu mașina acasă, în seara precedentă. Spre norocul generație mele, drogurile erau mult mai puțin răspândite decât sunt acum, așadar, personal, m-am limitat la excesele clasice.

Am fost învățat să trișez pentru a mă putea descurca mai ușor. Am învățat să mint și să manipulez, am învățat să copiez la teze și să câștig trișând la jocuri. Am ajuns să mă bucur sincer pentru succese nemeritate. Am fost învățat să înjur și să jur strâmb, pe viața mamei sau mai abstract. Am învățat să mint până în pânzele albe, să nu-mi asum faptele și să dau mereu vina pe altceva sau altcineva. M-am specializat în a invoca contextul nepotrivit pentru a-mi explica eșecurile. Știam că scopul scuză mijloacele cu mult înainte să fi auzit de Machiavelli.

Am învățat să nu respect proprietatea altora și am înțeles că nu gestul de a fura este problema principală, ci valoarea prejudiciului. Am înțeles că a fura puțin nu este chiar o mare problemă, prin urmare este acceptabil. Au ajuns să mă revolte doar furturile de amploare și să fiu prea indulgent, uneori amuzat chiar, de cele mărunte. Creativitatea metodelor de fraudă ale semenilor mei o găseam fascinantă pentru că ea era aclamată peste tot în jurul meu. Am înțeles că onestitatea este doar o virtute teoretică și că în practică esențial este să te descurci. Am dezvoltat deci o admirație sinceră pentru cei care se descurcau. Am învățat să fac combinații, să dezvolt scheme, să dau țepe și să mă laud cu ele.

În compensație, am învățat să fiu foarte precaut cu proprietatea personală: să încui bine ușa, să nu cumva să pierd cheia, să stau cu ochii pe valiză și să dorm cu lucrurile valoroase sub pernă, în tabără. Am ajuns să am o obsesie în a număra restul primit și o teribilă teamă că pot fi furat la tot pasul. Am fost educat pentru o lume plină de hoți și am ajuns excesiv de precaut în tren, pe plajă, la restaurant sau în metrou. Mă simt și acum prost, în medii safe, din strainatate, când îmi observ reflexe vechi și inutile de supraveghere excesivă a lucrurilor proprii. Am fost educat să nu am încredere în oameni, să judec oamenii după aspect și să-i privesc pe unii dintre ei cu suspiciune, atribuindu-le o neargumentată prezumție de vinovăție.

Am fost educat ca patriot, naționalist, carne de tun pentru dușmanii poporului. Am fost sedus cu minciuni despre niște înaintași mediocri transformați în genii aspiraționale. Mi s-au elogiat niște nume de oameni, de la Eminescu la Ceaușescu, asupra cărora nu mi-a fost permis să emit nici măcar o părere neutră, să nu mai vorbesc de critică. Am suferit cu lacrimi când echipa românească încasa goluri jucând prost și am fost încurajat să tolerez incompetența sau indolența conaționalilor mei, dând mereu vina pe arbitru sau pe orice alt factor exterior.

Am fost educat xenofob și am privit străinii ca pe niște dușmani profitori și parșivi. Societatea m-a convins să fiu antimaghiar, în pofida originii maghiare a mamei mele, aspect care chiar m-a frustrat în copilărie. Am fost mințit deliberat că avem cea mai frumoasă țară din lume, cu oameni deosebit de inteligenți și capabili. Am fost mințit că străinii sunt răi și vor să ne fure țara. Mi s-a indus un patriotism ieftin, clădit pe metafore goale, și am fost îndemnat să mă simt mandu că sunt român, cu niște argumente slabe.

Am fost învățat să nu am încredere în stat. Am fost educat să nu am încredere în polițiști, în doctori, în judecători, în politicieni. Personal, nu am întâlnit oameni care să-mi inspire integritate totală, toți aveau slăbiciuni și vulnerabilități. Am fost învățat să fur de la stat ca din proprietatea nimănui, la fel cum făcea toată lumea. Am fost îndrumat să sar gardul și să fur colaci de sârmă, fusuri de tricotat și alte lucruri inutile doar pentru că erau păzite superficial. Am fost învățat să distrug, să sparg, să stric și să îmi bat joc de proprietatea publică.

Am fost educat să fiu sărac și am evoluat invidios și zgârcit. Am învățat să poftesc, să refolosesc și să rabd. Am învățat să nu împart ce am cu nimeni și să fiu egoist. Am învățat să mănânc de pe jos, să beau apă de la furtun și să mestec bucăți de chewing gum găsite în bancă. Am învățat să mă simt vinovat atunci când mănânc dulciuri, să nu port hainele bune și să nu mă bucur de bani și de confort. Am fost educat să fiu modest, să nu am ambiții și să nu îndrăznesc. 

Această educație am primit-o din partea societății în ansamblul ei, la o vârstă la care nu aveam încă discernământ. Ce a ieșit se vede în jurul nostru, eu și colegii mei de generație, cu educație similară, suntem cetățenii de astăzi. Personal, consider că am avut noroc de părinți buni, a căror educație deschisă m-a încurajat să-mi oblojesc majoritatea traumelor educaționale la vârsta maturității. Totuși, calitatea educației de acasă a compensat doar într-o măsură destul de mică ororile pe care școala și strada mi le-au imprimat pe caracter.

Iar acum mi se cere să fiu umanist.

Acum lumea s-a schimbat, valorile actuale sunt toleranța, compasiunea sau acceptarea diversității. Educația mea a fost un dezastru!

Către valorile umaniste de astăzi, tot părinții, săracii, trebuie să-și îndrepte copiii, întrucat școala s-a schimbat mult prea puțin, iar efectul toxic al educației de pe stradă a fost parțial preluat de online. Totuși, majoritatea copiilor din generația mea nu au avut probabil niciodată curiozitatea de a-și valida educația primită în copilărie, la vârste adulte. Iar ei sunt nucleul societății românești actuale și motorul educației copiilor lor.

Mihai Razvan Moraru   · 

Tată, dar de ce nu pot face și eu asta, cum fac colegii / prietenii mei?

Auzeam de mai multe ori această întrebare. Acum ai mei copii au mai crescut și o aud mai rar.

Aseară m-am uitat la primele 3 episoade din Adolescence. Urmează ultimul episod. Nu sunt deloc șocat de acest serial. Sunt uimit de trei aspecte: codul emoticoanelor ( eu îl știam mai simplu ), cum acest băiat joacă foarte bine rolul lui Jamie și cum școala din vest seamănă izbitor cu cea din estul Europei.

Am doi copii, fată și băiat. Fata e aproape de vârsta adolescenței, băiatul mai mic cu trei ani. A fi părinte nu e deloc ușor, mai ales în aceste vremuri. Dacă ai fost un bun părinte vei afla abia mult mai târziu, când copilul tău va crește și va trebui să își aleagă un drum. Abia atunci vei ști dacă el își poate evalua singur și corect lumea din jurul său, dacă își poate stabili prioritățile și dacă știe pe cine și ce să aprecieze. Dacă își va putea apăra drepturile lui dar și pe alte altora, dacă își va alege cu înțelepciune prietenii și competițiile.

Până atunci, și el dar și tu, ca părinte, încerci să te asiguri ca e pregătit pentru această etapă. Încerci să îl înțelegi, să îl înveți, să îi explici, să îi fii aproape, în toată rutina pe care o ai în fiecare zi.

Cel mai greu probabil că e să menții un echilibru între ce îi poți oferi și ce trebuie să îi oferi. Și din păcate, observ în jurul meu mulți părinți care îi oferă copilului fie prea mult, fie prea puțin. Dar acel mult nu e opusul acelui puțin. Dimpotrivă, ambele variante sunt toxice. Să explic.

Sunt părinți care le oferă copiilor încă de la vârsta de 7-8 ani un telefon scump, adidasi, haine sau bijuterii scumpe, pentru ca ei pot. Sau daca nu pot, se chinuie sa faca rost de banii necesari. Și au impresia ca asta ii face bine copilului, că poate ieși în față cu ce are pe el, sau la el. O mare greșeală! Ce nevoie are un copil de 8 ani de un IPhone? Pe care să îl ia și la școală?

Completată cu îndeplinirea oricărei dorințe: vrea copilul o nouă jucărie, o nouă pereche de adidasi și mai scumpă, părintele se conformează. De multe ori crede ca asta îl face un părinte bun, iubit de copil, mai ales dacă el nu avea când era la rândul lui copil. Ce îl învață? Ca totul se obține simplu în viață, doar prin a spune vreau. Că modelul telefonului e mai important pentru el pentru a fi apreciat în societate, decât cum se comportă sau cum gândește.

Alți părinți le oferă acces la orice. Le permit să își ia telefonul la școală, să stea cat își doresc pe jocuri, să își facă conturi pe rețele sociale și să petreacă mai tot timpul pe telefon. Fără restricții de timp și de conținut. E și simplu pentru un părinte, pentru ca în acest fel își face și el programul așa cum vrea, fără a fi deranjat. Două vieți separate, unite poate de o cină împreună și de o vacanță de vară.

De cealaltă parte, avem părinții speriați de lumea digitală, care nu le dau acces copiilor la nimic, care nu le vorbesc de nimic, nici de pericole și nici de lumea din jur. Și cred ca așa îi protejează. Sunt speriați să afle copilul ca în fața lui pe stradă e un cuplu gay, sau ca vecinul e bolnav pe patul de moarte.

Copilul însă începe să înțeleagă mai mult decât crede un părinte. Dacă află de pe internet despre ce înseamnă să fii cool, să ai un prieten, o iubită, ce înseamnă ura, greșeala - va învăța doar din ceea ce i se pare ușor de aplicat sau își va lua modele pe care le vede de succes. Dacă nu are acces la partea digitală și nici nu vorbești cu el, va afla de la colegi, din grupul de prieteni. Și iarăși, va afla despre viață tot de la un puști, care la rândul lui a învățat să fie bărbat de la frații Tate.

Ai mei primesc cat credem noi ca e potrivit pentru vârsta lor și pentru capacitatea lor de înțelegere. Nu au conturi pe rețele sociale și nici nu vor avea prea curând. Au accesul limitat la YouTube și la navigarea pe internet ( cu toate ca de multe ori aplicațiile dau gres in a recomanda conținut potrivit ). Au un program de citit și de făcut lecții. Au timp limitat pentru jocuri. Dar de cele mai multe ori, cele mai faine jocuri sunt cele pe care le jucăm împreună.

Dar cel mai important e ca încercăm să le explicăm de ce! De ce nu e bine să cauți ce vrei, să stai cat vrei pe aplicații, de ce e important să citești, să înveți mai ales ce îți place și ce te motivează, de ce trebuie să saluți vecinul și să îți ajuți colegul. Normal ca e nu sunt mereu de acord cu explicația. Normal ca sunt situații în care se supără, tentați sa stea mai mult pe un joc. Dar mai târziu recunosc ca au exagerat. Și e bine ca și de cealaltă parte, să mai accepți și încălcarea regulilor, tot așa, controlat.

Și deschidem orice subiect tabu. Am fost de multe ori luat prin surprindere cu întrebări despre subiecte pe care le consideram importante, dar mai târziu. Și răspund, nu fug de discuție! Și da, sunt situații în care îmi e greu să îmi găsesc cuvintele, încerc să mă adaptez vârstei și capacității de înțelegere. Iar de cele mai multe ori îmi dau seama ca ei înțeleg mai mult decât cred eu!

În concluzie, Adolescence e mai întâi despre părinți. Ei trebuie să își ghideze copiii prin aceste tentații. Ei trebuie să fie deschiși și să le ofere libertatea comunicării copil-părinte. Ei sunt cei care trebuie să le explice care sunt riscurile unei decizii greșite. Ce sunt libertățile si drepturile, ce înseamnă să iei o decizie la nervi sau fără argumente. Și lista poate continua.

De multe ori părinții așteaptă asta de la școală. Părintele crede ca un profesor poate face asta în cele 45 de minute în care încearcă să le predea o materie. Dar de multe ori, școala este o dublă suferință, și pentru dascăli dar și pentru elevi. În primul rând, pentru ca sistemul educational este depășit de viteza acestor generații, în al doilea rând pentru ca internetul le oferă acces nelimitat la informații. Cat timp școala nu va găsi forma adaptată pentru ei, ea nu va mai reuși să îl atragă pe elev. Cu excepția fericită în care există un dascăl cu adevărat pasionat și dedicat. Dar câți sunt oare?

Dar implicarea copilului în ale vieții vine de acasă. De când îl înveți să își strângă masa, să își facă curat în cameră și de când îi dai încredere și îi oferi responsabilitate ca poate face un proiect, ajutându-l!

Părintele îi cere școlii să facă ceea ce el nu vrea sau crede ca nu poate.

Vorbiți cu copiii voștri. Măcar atât. Restul va veni simplu, de la ei, dacă vor vedea ca pot discuta orice, cu încredere, fără a fi acuzați sau certați. Faceți asta cat încă nu e prea târziu. Până când nu își vor căuta adevărul în altă parte.

Și da, copilul îi și poate învăța pe părinte. Ca nu suntem atotostiutori. Doar suntem din altă generație.

Și nu îi mai corupeți cu adidasi scumpi și cu timp nelimitat pe internet. Caci de asta alți părinți sunt întrebați : colegul meu de ce poate? Iar eu nu? Și nu e o problemă ca noi, ceilalți, să le explicăm de ce nu e ok. Dar de multe ori, pe măsură ce cresc, unii devin mult mai agresivi! Ghiciți voi care! Ca nu e greu!

Dr. Ciprian Maxim  · 

„Este nevoie de un sat pentru a crește un copil”, se liniștește Eddie Miller, personajul tatălui, la un moment dat în „Adolescența”, serialul care continuă să domine primul loc în topul celor mai vizionate lansări noi de pe Netflix. Dar dacă, pentru a-l parafraza pe Shakespeare, este ceva putred în acest sat?

Din ce în ce mai mulți părinți ai nativilor digitali realizează că transmiterea valorilor „corecte” și încurajarea dialogului acasă nu mai este suficientă; este necesar să se limiteze accesul copiilor la ecrane. Pe acest subiect, experții sunt unanimi: fără smartphone-uri înainte de vârsta de 14 ani, fără rețele de socializare înainte de vârsta de 16 ani, limitarea timpului pe ecran etc.

Cu toate acestea, „Adolescența” mi-a deschis ochii: nimeni nu este în siguranță.

„Adolescența” urmează traiectoria familiei Miller, o familie „foarte normală” dintr-un orășel „foarte normal” din Anglia, a cărei liniște este spulberată brusc la începutul primului episod, când, în zori, polițiștii fac un raid în forță asupra căsuței lor: fiul lor „foarte normal” Jamie, în vârstă de 13 ani este arestat. Patru ore mai târziu, la sfârșitul serialului, se stabilește vinovăția băiatului, dar întrebările adevărate rămân: „Cum este posibil asta? Cum am ajuns aici?” Un răspuns pare să fie schițat de Eddie, interpretat de Stephen Graham, co-creatorul și co-scenarist al serialului, în scena finală: ia în brațe ursulețul lui Jamie, părăsit de luni de zile: „Îmi pare rău, ar fi trebuit să fac mai bine.”

După cum sugerează conversația pe care tocmai o avusese cu soția sa, problema constă tocmai acolo, chiar în acea cameră. Dacă fiul lor rămâne în camera lui, s-au gândit ei, ar fi în siguranță. Teribilă greșeală. Acolo, grație computerului său, a intrat în contact cu „manosfera” și cu grupurile de „celibați involuntari”, celebrii „incels”, aceste comunități misogine, sexiste și adesea violente. Desigur, social media și hărțuirea, confruntarea cu ceilalți, amplifică disconfortul, dar disconfortul este întotdeauna pe primul loc, este deja acolo. Nicio consolare, deci, pentru cei mai distrași părinți, nici pentru cei mai prezenți, care poate și-au făcut iluzia că spațiul dormitorului este ferit de putregaiul care mănâncă satul și că această otravă era mai presus de toate legată de rețelele de socializare. Diverși psihologi și experți au formulat acum o serie de explicații și sfaturi pentru părinții îngroziți să „termine ca Millers”. Toate sunt valabile și merită citite. Totuși, pentru a atenua sentimentul copleșitor de neputință totală pe care l-am simțit la sfârșitul serialului, am ținut cont și de alte considerente.

Masculinitatea toxică este în centrul serialului. Și nu doar relația lui Jamie cu propria masculinitate, examinată în al treilea episod cu psihologul, în care lovesc în mod deosebit două întrebări. În primul rând, când Jamie declară cu dezinvoltură: „Toată lumea se uită la porno”, o declarație nerostită, care poate rezona doar cu orice părinte al unui copil de 13 ani. Apoi, când psihologul, ca răspuns la protestele jenate ale băiatului cu privire la întrebările despre intimitatea lui, spune: „Nu aveți cursuri pe această temă?” Pentru că locul educației sexuale și emoționale este decisiv și ar trebui să fie central. Acest episod subliniază, de asemenea, îndoctrinarea incel nesănătoasă a cărei victimă este Jamie, ca mulți alții, fără a fi pe deplin conștient de asta. Ca și teoria conform căreia 80% dintre femei sunt atrase doar de 20% dintre bărbați, genul de concept familiar tuturor colegilor, prietenilor și dușmanilor săi.

Școala nu poate face totul, iar subiectul este adesea discutat niciodată sau rar acasă. Uită-te doar la stângăcia tatălui și fiului în contactul lor fizic din primul episod, care echivalează în cel mai bun caz cu mici bătăi pe umăr. În episodul final, înțelegem că trauma lui Eddie, moștenită de la un tată violent care l-a bătut când avea vârsta lui Jamie, a fost transmisă fiului său ca un virus.

Lipsa modelelor masculine pozitive, patriarhatul și masculinitatea toxică (tatăl care nu acceptă fragilitatea fiului său, un fotbalist netalentat, și preferă să privească în altă parte): doar educația sexuală și emoțională poate remedia acest lucru, sarcină pe care trebuie să o facem cu toții împreună. Pentru că nici părinții fetelor nu sunt imuni. Jamie spune că a abordat-o pe Katie într-un moment în care a simțit că ea este cea mai vulnerabilă, după ce i-a trimis un nud unui băiat de la școală care a distribuit imediat fotografia prin școală.

Adam, fiul polițistului care se ocupă de anchetă, un alt tată absent absorbit de munca sa, care nu știe nimic despre hărțuirea suferită de copiii săi, este cel care dezvăluie adevărul: emoji-ul pilule roșii, care încheie un mesaj aparent fermecător de la Katie către Jamie, este asociat cu limbajul codificat al incelilor. Ea își bate joc de el pe rețelele de socializare, numindu-l aproximativ „învins” după ce îl respinsese în prealabil (părinții fetelor, din nou, atenție).

Pe scurt, părinții din Generația X, care stăpânesc instrumentele digitale nu vor putea niciodată să țină pasul cu circumvoluțiile limbajului adolescentin. Acesta este motivul pentru care nu ar trebui să ezităm să punem întrebări și nu doar să le verificăm coordonatele de pe hartă de la distanță sau să ne mulțumim să primim inimioare liniștitoare. Urmărește videoclipurile pe care le urmărește, vorbește despre ei: nu atât pentru a-i împiedica să se rătăcească (inevitabil li se va întâmpla, așa cum ni se întâmplă tuturor), cât pentru a stabili un dialog, chiar și pe subiecte „jenante” sau „incomode”, pentru a stimula empatia, pentru a petrece timp împreună.

Prietenul care îi oferă lui Jamie cuțitul și se întreabă dacă și el va avea probleme, spune: „Părinții mei nu au spus nimic”, nu există niciun dialog între ei și el. Ideal este să-i poți spune fiului (sau fiicei): „Astăzi, sunt cu tine”, așa cum face polițistul cu fiul său când îl scoate la masă, după o zi în care a deschis în sfârșit ochii, cel puțin parțial, către lumea adolescenților. Niciodată nu este prea târziu să faci ceea ce trebuie.

În serial, personajele profesorilor nu sunt idealizate, sunt pur și simplu... ca tine și ca mine, adică realiste. Este una dintre cele mai dificile profesii și, într-o lume perfectă, doar cei mai inspirați și dedicați ar trebui să o poată face.

În „Adolescență”, vedem directori de școli care sunt fumați („Suntem și lucrători sociali acum?”), profesori care acordă detenție în timp ce-și acuză elevii, alții care încearcă să evadeze de la clasă cu cea mai mică ocazie („Acești copii sunt îngrozitori”, spune unul dintre ei, evitând întrebările polițistului), și încă alții care nu știu nimic despre incel.

Știm că nimeni nu are formula magică. Poate că noi, ar trebui să ne repetăm ​​deja mantra psihologului care urmărește cuplul de adolescenți rupt: "Încerc să rezolv problema zilei. Încerc să rezolv problema de azi..."

"Pe vremuri nu mai știa nimeni de traumă și nu mergea nici naiba la psiholog".

Ah, zici? Ăsta să fie, oare, motivul pentru care tre' să mergem noi acum?

Nu-mi mai dați exemplul "pe vremuri" când vreți să vă argumentați crezurile, că e cel mai prost pe care-l puteți invoca.

Pe vremuri bătaia în cupluri era justificată. Și nu doar că era justificată, dar cunosc multe cazuri în care și soacra, care s-a dezvoltat într-o relație bazată pe pumni în ochi, ajuta și încuraja altoirea nurorii.

Pe vremuri n-aveai voie să zici nici ce te doare, nici ce te supără, că ți se tăia craca imediat. Fie prin "taci și-nghite", fie prin pumni în ochi, vezi mai sus.

Pe vremuri nu-ți permiteai să vizezi la idealuri, pentru că nici nu le cunoșteai. N-aveai acces la informație și singurele visuri erau, de fapt, vise. Și se întâmplau doar noaptea.

Pe vremuri n-aveai opțiuni. Regulile erau destul de clare și granițele foarte bine stabilite.

Pe vremuri fetele se transformau direct în mame, fără să mai apuce să fie femei fără copii, fără griji, fără case de întreținut și bărbați de satisfăcut.

Pe vremuri existau multe nereguli în raport cu sănătatea mintală și cultura afectivă.

Pe vremuri n-aveai voce. Ăsta fiind și motivul pentru care vrei să le astupi altora gura acum.

Doar pentru că "pe vremuri" lucrurile stăteau diferit, nu înseamnă că erau și sănătoase. Și poate cel mai sănătos lucru pe care-l putem face e să trăim acum. Nu "pe vremuri".

Alex Andronic 

Copilul afectuos, isteț și blând, care însă se enervează repede, se calmează greu, iar furia lui e o furtună. Copilul sensibil, pentru care mediul e uneori prea mult, care își iese ușor din matcă și se opune mult, pentru că are nevoi de rutină și de control uriașe. Un copil independent și puternic, care însă se agață de tine cu disperare, pentru că nu se poate regla emoținal singur.

Un copil care se simte diferit și asta îi sporește anexietatea, furia și încăpățânarea.

Știu bine acest copil. Îl iubesc. Îi sunt alături de când s-a născut, încercând să înțeleg cum e pentru el și cum pot să-l ajut.

E mai bine acum, mult, mult mai bine. Au trecut anii de opoziție furidbundă, strigătele, e vina ta-urile, trântelile, protestele interminabile, plânsul incontrolabil, ticurile, vinovăția. Nu speram că voi ajunge vreodată în acel punct în care să-l aud spunând: Stai liniștită, mom, mă descurc, am centura neagră la furie!

Știu.

Știu cât de exasperant și epuizant poate fi să asiguri un mediu echilibrat pentru toată familia cu un astfel de copil. Știu cât de greu a fost pentru sora lui în ultimii 10 ani. Cât de greu a fost pentru noi, mama și tatăl lui, să ne găsim resurse pentru noi, pentru cuplu, să explicăm familiei, prietenilor de ce mergem pe vârfuri. De ce face așa? De ce nu-l oprești?

Am auzit multe de când sunt mama lui. Că ar mai trebui și articulat, că de ce nu-mi impun voința, că sigur are probleme psihice, că e răsfățat, că nu mă ocup destul de el.

Când, de fapt, de când sunt mama lui nu fac decât să încerc să-l înțeleg, să-l ajut să învețe să-și stăpânească frustrarea și să-și gestioneze restul emoțiilor.

Suntem într-un punct bun acum. De aproape un an ține acest punct bun. După ani de terapie prin joacă, activități de eliberare a energiei, multă educație emoțională, enorm de multă răbdare, rutină și rigoare, discuții, mii de discuții despre furie, calm, respirație, triggere, gânduri care alimentează furia și gânduri care o hrănesc, zi de zi, an de an. A ajuns în acel punct în care se poate opri la vreme, iar dacă nu, poate trăi furia într-un mod sănătos.

Unul dintre instrumentele care m-au ajutat să înțeleg mai bine lumea lui interioară a fost cartea Copilul vulcanic, de Ross Greene. Esența cărții este aceasta: copiii noștri vulcanici nu au nevoie de pedepse și morală (dacă ai un copil vulcanic, probabil știi deja că aceste tactici nu ajută la nimic, dimpotrivă), ci de părinți care înțeleg și pot purta un dialog deschis întru găsirea unor soluții care funcționează pentru toată familia pe termen scurt și lung.

Când explodează copiii noștri vulcanici? Atunci când există așteptări cărora cu greu le fac faţă. În cazul în care copilul tău are dificultăţi să se spele pe dinţi înainte de-a merge la culcare, este probabil ca în acest moment să își manifeste comportamentul problematic. Dacă nu are nicio problemă să se ridice la nivelul acestei așteptări, nu va da naștere unui astfel de comportament. În măsura în care copilul tău întâmpină greutăţi să se apuce sau să termine o anume temă pentru școală, cresc șansele să se comporte problematic. Dacă nu are nicio problemă să se ridice la nivelul acelei așteptări, nu va da naștere unui astfel de comportament.

De ce are copilul tău un comportament problematic mai des și, poate, manifestat în feluri mai extreme decât alţi copii?

Răspunsul la această întrebare este dat de cercetările acumulate în ultimii cincizeci de ani, efectuate asupra copiilor cu comportamente problematice: îi lipsesc deprinderi esenţiale.

Stai, ce-i lipsește?

Îi lipsesc deprinderi esenţiale. Copiii care manifestă comportamente problematice nu au dezvoltate deprinderile generale de flexibilitate, adaptabilitate, toleranţă la frustrare, control al emoţiilor și rezolvare a problemelor. Majoritatea luăm de bune aceste capacităţi. Și majoritatea copiilor sunt binecuvântaţi cu suficiente niveluri ale acestor deprinderi.

Copilul tău n-a fost la fel de norocos.

Nu-i lipsește motivația? Nu, nu îi lipsește. Dar multă lume încă mai este de această părere. De ce n-au avut mai mult succes eforturile tale – bazate pe răsplată și pedepse – de a-ţi motiva copilul să fie mai adaptabil? Pentru că el nu este nemotivat.

În măsura în care ar putea să se adapteze mai bine problemelor și frustrărilor, copilul tău ar face-o. Asta, pentru că – și aceasta este, fără îndoială, cea mai importantă temă a acestei cărţi – copiii se descurcă bine dacă pot.

Așadar, nu manifestă un comportament problematic intenţionat? Nu. Copiii vizaţi de această carte nu aleg să aibă un comportament problematic, așa cum un alt copil n-ar ALEGE să aibă dificultăţi la citire. Este o comparaţie potrivită. Copiilor care citesc greu le lipsesc deprinderile necesare să citească fluent. Copiilor cărora le este greu să se adapteze problemelor și frustrărilor le lipsesc deprinderile necesare depășirii problemelor și frustrărilor.

Printesa urbana (Ioana Macoveiciuc)

Printesa urbana

Cred că ce ne sperie cel mai mult la adolescența copiilor noștri e că ne pierdem controlul și că știm cum se simte să fii adolescent. Ne amintim bine revolta noastră, nevoia de a ne separa, de a trăi totul, de a încerca orice, indiferent de ce zic mama și tata. Ba nu, de a încerca totul fix pentru că mama și tata ne interzic s-o facem!

Noi am scăpat cu bine, ne-am învățat lecțiile, dar pentru copiii noștri ne temem cum se temeau părinții noștri pentru noi. Poate un pic mai mult, pentru că lumea în care cresc ei e diferită de cea în care am crescut noi. E o lume nouă, pe care nu o înțelegem.

Acum sunt mai multe tipuri de dependențe, e social media, e polarizarea asta băieți-fete care a devenit foarte toxică, e expunerea lor la întreaga lume, nu doar la grupul de vecini și colegi.

Pot copiii noștri gestiona asta? Ne temem că nu.

Eu cred că da.

Cu câteva condiții.

Esența este relația noastră cu copilul. Asta e vena prin care curge sângele influenței noastre pozitive. E relația bună? Copilul va fi bine. Va încerca lucruri, dar va reveni la bază, în siguranță.

Suntem noi sinceri cu noi și cu copilul? Sau jucăm roluri din cărți? Pentru că dacă jucăm roluri, copilul se va prinde și s-a dus influența noastră.

O luăm personal când ne respinge? Ar fi bine să nu, pentru că instinctul lui sănătos e să înceapă să se rupă de noi. Doare, da, și pe noi, și pe ei, dar așa trebuie să fie. Ne dau afară pe ușă, noi le batem la geam. Ne cerem timpul împreună.

Cunoaștem bine copilul? Îi știm prietenii? Muzica? Preocupările? Lumea interioară, atât cât ne permite? E important să fim acolo.

Nu-l lăsăm singur acasă mult, că e mare.

E încă un copil, chiar dacă e cât noi sau chiar mai mare. Suntem încă lângă el. Are nevoie de prezența noastră liniștitoare, asiguratoare.

Ce valori și principii am avut de transmis, ele cam sunt transmise până la 12 ani. De-acolo nu le mai suntem educatori, ci ghizi. Mergem într-o direcție și sperăm ca ei să ne urmeze, iar după o vreme să se desprindă încet, pe drumul lor.

Probabil ați văzut și voi Adolescence (nu vi-l recomand dacă aveți copii mici, doar vă umpleți de anxietate degeaba, și nici nu l-aș vedea cu copii mai mici de 14 ani, poate fi copleșitor pentru ei în feluri pe care nu le anticipați). Se discută mult despre copilul de 13 ani care, din suferință și teama de a fi respins, își ucide colega pe care o place. Părinții lui par implicați, ce-au greșit oare? Erau ei cu adevărat apropiați de fiul lor? Toată agresivitatea latentă a tatălui a avut vreun rol? Tendința mamei de a gestiona emoțiile tuturor a fost sănătoasă? Se poate regla cumva tot haosul și bullyingul subtil din școli și de pe Insta?

Florin Amariei  

Ai văzut serialul Adolescență Coruptă?

Ai simțit tensiunea dintre Jamie și tatăl lui?

Ai simțit cât de tare doare… tăcerea?

Tatăl lui Jamie nu țipa.

Nu-l bătea.

Dar nici nu-l atingea niciodată.

Nu-i spunea „te iubesc”.

Nu îl valida.

Nu îl ținea.

Era doar... acolo. Fizic. Rece. Tăios.

Un bărbat „de treabă” în aparență. Dar... complet închis.

Jamie a crescut cu ideea că iubirea e condiționată.

Că un bărbat nu simte. Nu vorbește. Nu plânge. Nu cere.

A învățat să se închidă.

Apoi să disprețuiască.

Apoi… să devină pericol.

Asta e masculinitatea toxică pe care n-o mai observăm.

Cea tăcută.

Cea care taie iubirea cu absența.

Cea care formează băieți care nu se mai uită în ochii nimănui.

Băieți care se închid. Care explodează. Care uită să iubească.

Tatăl lui i-a arătat un model incomplet, lipsit de căldură.

Iar băiatul a devenit… exact ce-a învățat.

Dacă ești bărbat și ai fost crescut așa, e normal să nu știi cum să iubești.

E normal să te închizi în muncă, în tăcere, în defensivă.

Dar nu e ok să duci mai departe tăcerea și traumele tale emoționale care te fac să te porți așa cu copilul tău.

Și dacă ai un băiat... ai responsabilitatea și puterea să rupi lanțul.

*

Jamie nu plânge. Nu cere. Nu regretă. Doar tace.

Și e înspăimântător de tăcut.

Pentru că un băiat care nu simte… nu e „în control”.

E pierdut.

E înghețat.

A crescut într-o casă în care nimeni n-a pus nume pe emoții.

Tatăl tăcea.

Mama plângea.

Iar Jamie a învățat: emoția e o problemă.

Iubirea e condiționată.

Durerea se poartă singur.

Și așa a ajuns să se închidă complet.

Să nu mai simtă nimic.

Nici pentru el. Nici pentru alții.

Masculinitatea toxică nu înseamnă doar agresivitate.

Înseamnă și absență emoțională.

Tăcere.

Îngheț.

Zâmbet fals și ochi goi.

Viață în care „ești bine”, dar ești gol pe dinăuntru.

Iar într-un astfel de gol, vine cultura fraților Tate.

Cu răspunsuri dure, simple, agresive: „Fii tare. Nu simți. Nu te atașa. Nu plânge. Fii bărbat.”

Și pentru un băiat ca Jamie – care n-a avut un tată care să-l țină, să-l învețe, să-i arate că poate simți fără să se destrame – vocea lor pare masculinitate adevărată.

Dar nu e.

E doar o formă de supraviețuire ambalată în aroganță.

Jamie nu e un băiat rece.

E un băiat înghețat.

De frică.

De rușine.

De lipsa unei oglinzi în care să se simtă văzut.

Iar în înghețul ăsta, totul se rupe:

Femeia se răcește.

Copilul se închide.

Lumea devine mecanică.

Și, într-o zi, nimeni nu mai vorbește cu nimeni.

Jamie e imaginea a mii de băieți care nu mai simt.

Care se închid.

Care devin adulți duri, distanți, pierduți.

Care nu mai știu cum se iubește, pentru că n-au învățat niciodată cum se simte.

Dacă ai crescut așa, dă-ți voie să spui: „A fost greu.”

Și dacă ai crescut un copil așa, dă-ți voie să spui: „N-am știut mai bine.”

Iar de aici… ai de făcut o alegere.

Postările ca aceasta îți dau claritate.

Dar claritatea nu înseamnă schimbare.

Pentru asta ai nevoie de mai mult decât social media:

- ai nevoie de un proces,

- de un cadru,

- de ghidaj clar, pas cu pas care să te ajute să schimbi tiparele nesănătoase și să înveți altele noi.

Dacă vrei mai mult decât conștientizare, rămâi aproape.

Urmează postări care nu te judecă.

Ci te ajută să reconstruiești – emoțional, relațional, personal.

Cabinet individual de psihologie clinică şi psihoterapie Ardusătan Cecilia ·

„Mami, tati poți să vii după mine?”

Și într-o singură întrebare, știi: n-ai pierdut copilul tău, ci i-ai câștigat încrederea.

Nu e libertatea adolescentului cea care rupe relația cu părintele.

E teama noastră de a pierde locul din viața lui care ne face uneori să închidem ușa exact când el ar fi avut nevoie să o găsească deschisă.

Atunci când lumea i se clatină sub picioare și prima persoană la care vrea să vină ești tu, înseamnă că ai făcut ceea ce contează cel mai mult: ai rămas acolo.

Nu ca gardian.

Nu ca judecător.

Ci ca acasă.

Adolescența nu e o trădare.

Este începutul real al unui alt fel de iubire: iubirea care știe să stea aproape, fără să închidă, care știe să lase drumuri deschise fără să-și piardă rostul.

Și poate că cel mai mare semn că ai construit o relație adevărată este acel moment în copilul tău șoptește:

„Poți să vii după mine?”

Există un moment, în drumul fiecărui părinte, când ceea ce a fost apropiere se transformă în distanță, iar ceea ce a fost siguranță devine nesiguranță. Adolescența nu este o revoluție împotriva ta, ci un pas firesc în devenirea copilului tău, chiar dacă pentru inima ta de părinte poate părea un refuz dureros. Când adolescentul începe să ceară libertate, să își dorească intimitate, să nu îți mai spună fiecare detaliu al zilei, nu îți întoarce spatele, ci încearcă să se nască pe sine.

Problema nu este nevoia lui de autonomie. Problema este, de cele mai multe ori, incapacitatea părintelui de a suporta sentimentul de nesiguranță care vine odată cu această autonomie. Iar aici, multe dintre propriile noastre frici, nerezolvate, devin obstacole în calea relației reale.

Dacă ai învățat, în propria ta copilărie, că greșeala este o vină, atunci vei simți o neliniște profundă când adolescentul tău va greși. Dacă ai crescut într-un mediu în care iubirea era condiționată de obediență, atunci autonomia copilului tău îți va părea o amenințare. Dacă ai crescut într-o casă unde libertatea era pedepsită, acum vei confunda dorința sănătoasă de desprindere a copilului cu lipsă de respect. Și toate aceste povești se joacă din nou, fără să le vezi, atunci când încerci să controlezi ceea ce ar trebui să însoțești cu respect.

Creierul adolescentului funcționează altfel decât al adultului. Zonele responsabile de motivație și impuls sunt dezvoltate, dar cortexul prefrontal, responsabil de deciziile mature, este încă în construcție. Emoțiile sunt rapide, intense, dominate de dorința de autonomie, în timp ce capacitatea de anticipare a consecințelor este slabă.

Este ca atunci când un arhitect construiește fundația unei case știind că nu poate controla furtunile ce vor veni. Poate să o întărească, să o pregătească, dar nu poate garanta că nu vor exista cutremure sau ploi torențiale. În fața acestei realități, părinții au două opțiuni: fie închid copilul într-o carapace rigidă, lipsită de viață, fie îl învață să-și clădească propriile rezistențe, acceptând că uneori va avea nevoie să repare, să reconstruiască, să învețe din mers.

Cu toate acestea, a respecta nevoia adolescentului de autonomie nu înseamnă să ignori semnalele de alarmă reale.

Există o linie fină între respectarea libertății și abandonarea vigilenței sănătoase.

Un părinte matur nu înseamnă un părinte absent.

Înseamnă un părinte care știe să distingă între fricile lui personale și riscurile reale ale copilului său.

Dacă adolescentul tău evită constant familia, renunță brusc la activitățile care înainte îi aduceau bucurie, are schimbări bruște de comportament, se izolează, manifestă tristețe persistentă sau implicare în comportamente riscante majore (nu simple experimente ale vârstei, ci depășirea clară a limitelor de siguranță), atunci nu este vorba despre o luptă pentru autonomie. Este un strigăt de ajutor.

Diferența este simplă, dar fundamentală:

Controlul vine din frica ta, fără un pericol real.

Intervenția sănătoasă vine din observarea atentă a unei schimbări majore care cere sprijin.

Libertatea adevărată nu înseamnă să închizi ochii.

Înseamnă să vezi clar: când copilul are nevoie să fie lăsat să încerce și când are nevoie, fără să o spună, să fie susținut discret, cu iubire, cu prezență, cu grijă lucidă.

Libertatea nu înseamnă haos. Nu înseamnă absența regulilor. Înseamnă reguli construite împreună, într-un spațiu în care adolescentul este tratat cu respect, nu cu neîncredere. Libertatea nu înseamnă abandon. Înseamnă un părinte care rămâne prezent fără să controleze, care oferă limite nu pentru a ține captiv, ci pentru a proteja dezvoltarea unei ființe care are nevoie să știe că poate alege, că poate învăța, că poate greși fără a pierde iubirea celor dragi.

Adolescenții care se simt respectați în intimitatea lor dezvoltă un simț sănătos al valorii personale. Adolescenții care sunt verificați obsesiv, criticați sau umiliți, învață că apropierea vine la pachet cu pericolul respingerii. Și atunci nu mai caută să vorbească. Se ascund. Mint. Se revoltă. Se pierd.

De multe ori, părinții spun că nu înțeleg schimbările copilului lor. Că „nu mai vorbesc”, că „se ascund”. Dar dacă în loc să cerem sinceritate ca pe o obligație, am construi un spațiu de sinceritate prin modul în care reacționăm? Dacă în loc să cerem deschidere, am suporta deschiderea? Dacă în loc să cerem respect, l-am arăta mai întâi noi?

Libertatea adolescentului începe cu libertatea ta interioară de a nu-l controla pentru a-ți liniști propriile spaime. Într-un mediu unde conflictele de cuplu rămân nerezolvate, tensiunea va fi purtată mai departe în mintea copilului, chiar dacă nimeni nu-i spune nimic direct. Copilul simte. Copilul preia. Copilul duce.

Adolescența cere de la tine, ca părinte, nu perfecțiune, ci maturitate emoțională. Cere să vezi diferența între dorința ta de liniște și nevoia lui de dezvoltare. Cere să înțelegi că drumul lui nu este o ofensă personală, ci un act de sănătate.

Și atunci, întreabă-te, înainte să reacționezi:

– Ce mă sperie mai tare: că greșește sau că nu mă mai are nevoie?

– Ce vreau de fapt: să nu sufere niciodată sau să știe cum să se ridice atunci când suferă?

– Îl cresc pentru confortul meu sau pentru binele lui?

– Sunt eu capabil să-i las libertatea fără să transform libertatea lui într-o pedeapsă pentru mine?

Libertatea lui începe cu libertatea ta de a nu transforma frica ta în lanțurile lui.

Și poate cel mai important lucru de înțeles este că adolescentul care știe că are spațiu să vină spre tine, chiar și atunci când greșește, este adolescentul care se va întoarce. Nu de teamă. Nu din datorie. Ci pentru că va ști, undeva adânc în el, că în tine nu a găsit doar reguli, ci a găsit un acasă.

Și poate acesta este adevăratul test al relației: nu să nu greșească niciodată, nu să facă mereu ce ai visat tu, ci să știe că în momentele în care lumea pare prea mare, prea grea sau prea confuză, există un loc unde poate veni fără teamă.

Poate că nu îți va spune tot ce trăiește. Poate că va încerca să rezolve singur multe lucruri. Dar într-o zi, la capătul unei încercări prea grele, poate îți va scrie, poate îți va șopti simplu:

„Mami, poți să vii după mine?”

Și atunci vei ști că ai construit ceea ce contează cu adevărat:

nu supunere, nu perfecțiune, ci încrederea că iubirea ta nu a fost condiționată de reușite, ci a rămas acolo, vie, disponibilă, întreagă.

Daruri lăsate:

curajul de a greși, curajul de a căuta ajutor și curajul de a ști că nu e singur.

Daniela Bucur  · 

PENTRU MAMELE CARE SE SIMT TRIGARUITE DE COPIII LOR

Fiul meu cel mic este in prag de bacalaureat și da, uneori uit cine sunt in interactionarile cu el pe acest subiect, așadar ...m-am gandit că toate mamele au nevoie sa citească asta. Toate mamele care știu cine sunt și care este scopul vieții lor în această dimensiune.

Ai simțit vreodată că te copleșesc emoțiile atunci când copilul tău nu se comportă așa cum te-ai așteptat sau când pare că nu răspunde la eforturile tale? Că uneori, indiferent cât de mult te străduiești, totul pare să fie în zadar?

Vreau să îți reamintesc ceva foarte important: copiii noștri nu sunt întâmplător în viața noastră. Ei sunt, de fapt, oglinzi vii care ne reflectă propriile credințe și convingeri interioare. Comportamentele lor, reacțiile lor, chiar și momentele în care ne trigăruiesc, toate acestea, sunt în esență, un reflex al felului în care noi ne percepem pe noi înșine și lumea din jurul nostru.

Este ușor să credem că atunci când copiii noștri nu se comportă conform așteptărilor noastre, acest lucru se datorează lor. Dar, în realitate, ceea ce vedem în ei este proiecția propriilor noastre frici, temeri, nesiguranțe și credințe nerezolvate. Când un copil pare „neimplicat”, „lenișor” sau „indiferent”, întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem este: Ce reflectă acest comportament despre mine? Ce frică sau credință interioară am despre mine, despre capacitatea mea de a fi un părinte suficient de bun?

Copiii care ne trigăruiesc sunt aici pentru a ne ajuta să devenim mai conștienți. Ei ne țin oglinda, ne arată zonele în care încă avem de lucrat asupra noastră. Ceea ce se întâmplă cu ei este legat de ceea ce se întâmplă în interiorul nostru. În măsura în care noi înțelegem ce se află în spatele reacțiilor și comportamentelor noastre, acești copii vor începe să se schimbe, pentru că noi ne vom schimba.

Dacă vrem ca comportamentele lor să se îmbunătățească, trebuie să începem prin a ne privi pe noi înșine și a ne întreba: Ce am de învățat din această situație? Ce credințe am despre mine și despre lumea mea care îmi influențează reacțiile? Așa cum noi lucrăm cu propriile noastre gânduri și percepții, aceștia vor răspunde la această schimbare.

Așadar, fiecare „provocare” cu copilul nostru este, de fapt, o oportunitate de a ne transforma perspectiva. Atunci când schimbăm modul în care vedem lucrurile, când începem să ne conștientizăm gândurile și reacțiile, vom observa că și realitatea lor se va schimba.

Începe cu tine. Când tu îți schimbi percepțiile și conștiința, copilul tău va reflecta această schimbare. Iar atunci când îți regăsești pacea interioară, vei vedea cum și ei se vor simți mai în siguranță și mai încrezători.

Andrei Bogdan Vulpescu 

Dragi mame/ dragi parinti...aveti grija cum va cresteti baietii!

1. Nu le spuneti ca trebuie sa fie baieti buni, adica sa nu deranjeze pe nimeni. Le veti distruge personalitatea si vor fi niste tineri plini de frustrsri si incapabili sa-si apere limitele. Pleasingul nu este bunatate, ci supunere!

2. Nu ii obligati sa fie cuminti.

Incercati in schimb sa ii invatati sa fie cu minte.

Adica sa le explicati ce se intampla daca fac x lucruri. Baietii au nevoie de reguli si fermitate, dar si de explorare si nou.

3. Nu le distrugeti curiozitatea

Ii veti rigidiza si vor avea de tras la varsta adulta.

4. Incercati sa ii duceti in medii masculine - sporturile de echipa sunt cele mai bune. Acolo vor capata abilitsti pe care voi nu aveti cum sa le predati.

5. Nu le interziceti tatilor accesul la baieti.

Niciodata. Ei sunt obligati sa ii invete sa fie barbati. Voi nu aveti cum sa faceti asta.

6. Nu ii orientati spre bani, ca varianta de succes, ci pe valori si maniere.

7. Nu va temeti ca vor ajunge in anturaje dubioase. Baietii iubiti si intelesi, crescuti cu valori sanatoase si informatie corecta, vor avea grija in ce anturaje se baga

Sunt doar cateva puncte care pot creste sansele de a avea baieti sanatosi care vor deveni barbati sanatosi.

Lista este deschisa...

Edit:

8. 'învățați băieții cum sa se poarte cu femeile - cu respect, cu dragoste, cu apreciere. Un bărbat nu va fi niciodată capabil sa dea naștere unui copil'

9. 'Invata-l ca e in regula sa planga'. Si as mak completa: sa fie furios, cand e cazul; sa fie revoltat, cand e cazul etc

Andrei Bogdan Vulpescu  ·

Dragi tati, aveti grija cum va cresteti baietii!

Acum cateva zile am scris un text adresat mamelor. Iar reactiile au fost variate, insa extrem de interesante - exceptand, evident, frustrarile!

De data asta vreau sa ma adresez tatilor de baieti.

Nu sariti - vine si varianta pentru mamele si tatii de fete.

Iata lista pe care o vad eu, lista care este, evident, deschisa:

1. Ai grija de tine!

Fiul tau trebuie sa vada un barbat, un model de urmat, un om pe care sa-l admire, nu la care se uita cu dezgust!

2. Iubeste-ti partenera/ sotia

Din casa isi va lua baiatul tau modelul romantic, de la relatia voastra. Drept urmare, inainte sa te decizi sa o ceri de sotie, n-ar fi rau sa vorbiti foarte atent despre ce relatie vreti sa aveti si despre ce va doriti sa vada viitorul vostru copil.

3. Fa-ti o analiza la rece a propriilor ratari si incearca sa nu i le pasezi copilului.

Este super-important - nu trimite in lume o copie Xerox a ta, ci un om mai bun ca tine!

4. Nu-i spune sa intoarca obrazul, sau sa nu deranjeze pe nimeni.

Adica pe tine, sau pe doamna! Ca la asta se refera in principal parintii - la controlul copiilor, pentru a avea EI primii liniste.

Nu! Vei creste o papadie fragila. Invata-l in schimb sa comunice eficient, sa raspunda, sa-si apere drepturile si identitatea. Asta nu il face rau, ci pregatit pentru viata.

5. Nu-l obliga sa fie cuminte.

Chiar daca mama cere asta!

Discuta cu ea si explica-i ca un baiat trebuie sprijinit si insotit sa fie cu minte, nu supus.

Drept urmare, fiti in acord si incercati sa va ganditi la viitorul copilului. Bunatatea nu inseamna supunere!

5. Du-l la sport si fa miscare cu el

Baietii au nevoie de asta. In copilaria mea, multi tati ieseau la miuta cu noi in fata blocului. Atmosfera era extraordinara. Chestia asta sudeaza relatia tata-fiu si increderea de sine a copilului.

6. Chiar daca tu nu ai fost vreun mare cititor, invata-l si sprijina-l sa citeasca. Este spre binele lui. Si il va ajuta pe viitor. Asa cum si limbile straine il vor ajuta. Nu te gandi la tine, ci la el si la viitorul lui. Invata alaturi de el, daca este nevoie. Cine a spus ca tu nu mai ai ce sa inveti? Facem pariu ca ai?

7. Nu baza educatia lui pe bani, ci pe valori! Este foarte important. Pentru un barbat cu valori sanatoase, banii sunt un bonus. Un barbat fara valori va deveni sclavul banilor. Intelegi diferenta?

Priveste in jur - lumea e plina de sclavi ai banilor!

8. Invata-l sa respecta femeile - din familie, sau la modul general; dar si fetele. Este un element esential pentru viitorul lui. Este si asa destul misoginism mascat in online.

9. Nu il invata sa-si reprime emotiile.

De altfel, daca va ajunge sa faca sport serios, nu va avea cum sa si le reprime, pentru ca va invata de mic sa piarda si sa munceasca pentru a castiga mai tarziu. Iar asta este o baza solida a personalitatii lui viitoare.

10. Invata-l sa descopere, sa caute, sa conteste!

Dar cu argumente stiintifice, pe cat posibil, nu cu bombardieri pe Tik-Tok.

11. Orienteaza-l spre ce inseamna domn, nu nenorocit

Sunt trasaturi care nu s-au schimbat de sute de ani si care nu se vor schimba nici in urmatoarele secole.

Cam asta este lista mea... rapida!

Lista ramane deschisa pentru propunerile voastre.

 Maria Magdalena Roibu 

SUNTEM COPIII PĂRINȚILOR CARE NU AU FOST LA TERAPIE

Suntem copiii celor care au făcut tot ce-au putut cu ceea ce aveau.

Am crescut între tăceri care ascundeau lucruri ce nu s-au spus niciodată, între reguli ce nu puteau fi puse la îndoială și emoții înăbuşite până la dispariție.

Am învăţat să citim gesturi mai degrabă decât cuvinte, să supraviețuim în incertitudinea a ceea ce nu era rostit și să găsim sens în lucruri care, pentru ei, nu aveau nici măcar un nume.

Nu e vorba să le judecăm nivelul de conștiință, ci să înţelegem că fiecare generație poartă greutatea propriei istorii, că și părinții noștri au fost copii ai unui timp în care vulnerabilitatea era un lux, iar introspecția - un drum aproape neştiut. Ei au crescut într-o lume în care rănile nu erau numite, doar îndurate. În care limitele erau fie rigide, fie inexistente. În care iubirea se arăta prin sacrificii, nu prin cuvinte.Şi totuşi, iată-ne. Învățând să punem în cuvinte ceea ce ei n-au putut spune. Să recunoaştem fricile care ne-au fost transmise fără vină. Să ne permitem să simțim fără teamă de judecată. Pentru că a vindeca nu înseamnă a învinovăţi, ci a înțelege că ceea ce am primit a fost tot ce-au știut ei să ne dea. Înseamnă să privim cu compasiune spre povestea lor și cu responsabilitate spre a noastră.

Suntem copiii părinților care nu au fost la terapie, dar am ales un drum diferit. Ne revine misiunea de a transcende ce-am învățat, fără să disprețuim. Să construim fără să distrugem. Să onorăm fără să repetăm. Să acceptăm că nu putem schimba trecutul, dar putem transforma ecoul lui în viața noastră. Să ne îmbrățișăm rănile cu tandrețe, să le transformăm în surse de înţelepciune și să ne permitem să fim, cu fiecare pas, generația care deschide drumul către noi forme de iubire, de viață, de prezenţă, de A Fi.

Tudor Chirilă 

Suntem o generație traumatizatǎ. Am crescut printre frici, interdicții, prejudecǎți, am fost traşi de perciuni, tunşi chilug, am primit urlete şi dragoste. Pǎrinții ne-au iubit cum au ştiut, dar ne-au iubit. Pe cei mai norocoşi dintre noi. Poate cel mai mare cadou pe care ni l-au fǎcut pǎrinții noştri e cǎ au încercat sǎ ne fereascǎ de urâțeniile comunismului care nivela individul, îl fǎcea “om nou”. Asta încǎ ne bântuie.

În anii 90 o lume întreagǎ vedea orfelinatele groazei. În 2025 existǎ încǎ centre de plasament în România unde copii cu dizabilitǎți au fost ținuți în condiții de lagǎre de concentrare. Aceşti copii au fost traumatizați de adulți lipsiți de orice busolǎ moralǎ sau o minimǎ capacitate de empatie. Dezumanizare.

Azi e ziua copilului, dar în general tot ce i se poate întǎmpla bun vine de la adulți. Aşa cǎ dacǎ ar trebui sǎ ne dorim ceva poate ar fi sǎ învǎțǎm sǎ creştem nişte oameni mai buni decǎt noi. Fǎrǎ urǎ, fǎrǎ spaime, fǎrǎ prejudecǎți, fǎrǎ dependențe emoționele nefericite. Poate cǎ primul mic pas concret ar fi sǎ le cerem scuze copiilor noştri cǎnd greşim, fǎrǎ sǎ le alimentǎm convingerea falsǎ cǎ suntem nişte adulți infailibili. Câteodatǎ dictatura se naşte în familie, iar supunerea iraționalǎ tot acolo.

Cǎnd am fost la o grǎdinițǎ în Finlanda, într-o vizitǎ, am întrebat cu ce ar trebui sǎ rǎmânǎ un copil dupǎ grǎdinițǎ şi managerul mi-a rǎspuns simplu, sunt douǎ lucruri pe care ne dorim sǎ le deprindǎ: sǎ ştie sǎ-și facǎ prieteni şi sǎ fie conştienți de impactul acțiunilor lor în societate.

Dragi copii, vǎ doresc mulți prieteni!

De restul poate vom reuşi sǎ ne ocupǎm noi când o sǎ creştem mari.

Viki Dumitrache

Nu suntem toți supărați pe copilărie.

Dar unii — mulți — sunt.

Sunt oameni care poartă în ei o amărăciune surdă.

O furie veche.

O senzație că viața de adult este o prelungire jalnică a unei copilării nedrepte.

Scriu pentru ei acum.

Pentru cei care simt că nu au reușit să se desprindă, să trăiască liber, cu inimă ușoară.

Pentru cei care își trăiesc viața cu un fel de gust amar în suflet.

Le las mai jos un gând — poate o să le fie de folos:

„Pentru mine, cel de azi”

Da, am avut o copilărie nedreaptă.

Au fost lucruri care nu trebuiau să se întâmple.

Au fost absențe, vorbe tăioase, poate chiar cruzimi.

Au fost momente în care m-am simțit singur, mic, neiubit, neapărat.

Nu am inventat asta. A fost. Am trăit. Am dus. Am purtat.

Și da — în mine există o amărăciune, un strat vechi de furie, o rană încă vie.

Nu vreau să o neg. Nu vreau să o acopăr cu vorbe frumoase.

Pentru copilul care am fost, nedreptatea a fost uriașă.

Merita altceva. Meritam mai mult.

Dar azi... azi am ceva ce atunci nu aveam:

Am un sine adult.

Am un ochi care vede și înțelege mai mult.

Am o inimă care știe că părinții mei au fost oameni limitați, poate înlănțuiți de propriile lor traume.

Nu i-au ales pe deplin conștient să mă rănească — au repetat, au fost orbi, au fost înfricoșați.

A ierta nu înseamnă a scuza.

Nu înseamnă a spune că a fost bine ceea ce a fost rău.

Înseamnă a înceta să mai las acele răni să îmi definească viața.

Astăzi aleg să spun:

„Părinți ai mei — vă las să fiți ceea ce ați fost. Vă las în trecut.

Nu mai car povestea voastră ca pe a mea.

Nu mai trăiesc azi cu furia copilului de atunci.”

Aleg să-mi spun:

„Copile din mine — am văzut, am auzit, am înțeles.

Nu mai ești singur.

Acum sunt eu aici pentru tine.

Poți să plângi, să fii trist, dar și să te bucuri de viață.

Viața de azi nu mai este lanțul de ieri. Este o pânză nouă.”

Aleg să respir azi pentru mine.

Să mă bucur pentru mine.

Să nu mai trăiesc ca reacție la ce a fost.

Ci ca creație a ce poate fi.

Asta este libertatea mea.

Și acceptarea mea.

Pentru ei.

Pentru mine.

Pentru viața care merită să fie trăită.

Vindecarea Copilului Interior este un pas esențial atunci când vrei să evoluezi spiritual. Majoritatea lucrurile pe care le facem ca adulți, felul cum reacționăm, comportamentul și atitudinea noastră cea de toate zilele, se reflectă în felul cum ne raportăm la acest Copil Interior. Acest model arhetipal ne dictează viața de cele mai multe ori inconștient. Copilul Interior reprezintă un aspect al Sinelui, al Ființei, acea parte din tine conectată în permanență la puritatea sufletului, la momentul prezent și care vede viața prin lentila inocenței, în care lumea devine un loc al magiei creative.

Majoritatea traumelor sunt stocate la nivelul Copilului Interior deoarece în primii 7 ani de viață se dezvoltă Inteligența Spirituală (SQ) care este strâns legată de felul în care sufletul învață să-și folosească corpul fizic și să cunoască lumea la nivel kinestezic, tangibil. Deoarece în acea perioadă de viață undele cerebrale sunt predominat Alpha și Theta (zona de acces a subconștientului) copilul înregistrează TOT ce prinde din mediul înconjurător și cum cele mai multe familii sunt disfuncționale, nu există om la ora actuală care să nu aibă răni emoționale provenite din această cauzalitate infantilă.

Toată această nebuneală pe care o vedeți în societate este rezultanta acestui Copilul Interior care a fost bătut, umilit, supus, respins, abandonat și râzgâiat până peste măsură pentru a-i câștiga iubirea. Chiar și copiii crescuți în familii ideale pot manifesta răni emoționale deoarece felul în care se raportează la experiențele lor, ține inclusiv de filtrul perceptual karmic al sufletului și zestrea vieților anterioare. Nu toți copiii simt iubirea la fel. Dacă mai punem la socoteală și unele tratamente medicale de tip Mengele, avem o imagine de ansamblu foarte dezolantă. Problema este că toate aceste traume mascate de subconștient nu sunt atât de vizibile precum credem. Ele sapă și erodează tacit conștiința omului, provocându-i tot felul de comportamente dizarmonice, precum răzbunare oarbă, competiție acerbă, depresie, anxietate, capricii și mofturi care îl împiedică pe adult să trăiască în armonie cu ceilalți. Dacă veți avea curiozitatea să cercetați comportamentele deținuților din închisorile de maximă securitate veți vedea că 90% dintre tendințele negative provin din perioada copilăriei, în relația cu părinții și cu societatea.

Copilul Interior nu țipă, deși pot fi momente de frustrare exprimate sub formă de istericale și nervi, însă semnalul cauzei reale este unul șoptit, nu pentru că n-ar fi important, ci pentru că este foarte înrădăcinat, la nivelul fiziologiei și al reflexelor. Datorită neroplasticității avansate, copilul somatizează imediat orice fel de frecvență emoțională pe care o stochează apoi în corp, pentru fi procesată într-un moment aportun. Însă acel moment nu mai mare apare… Chestiile bune se lipesc extrem de repede, la fel și chestiile negative. Ciudat este că omul este singura creatură care naște pui complet neajutorați spre deosebire de restul animalelor, de aceea puii de om poartă în genetic acest mecanism esențial de supraviețuire prin imitație folosind "neuronii oglindă". Dacă te confrunți cu probleme la vârsta de adult, caută să te întorci în trecutul copilăriei pentru a libera acel fragment de suflet prins într-o linie temporală care îți semnalează că ai ceva de deslușit în propria viață. Dacă de exemplu ai fost generația decrețeilor, să nu te mire faptul că te simți nedorit. Poate acum ți se pare o prostie, o nimica toată, însă pentru copilul de atunci a contat enorm de mult. Un copil nu are termeni de comparație și tot ceea ce vine către el este real, cu impact, pentru că se întâmplă! O ceartă urâtă între părinți atunci când aveai vârsta de 5 ani poate să-ți saboteze inconștient o relație la vârsta de 40!

Până și în Biblie Iisus ne spune că nu poți intra în Împărăția lui Dumnezeu până când nu devii asemena unui copil. Cu siguranță se referea la trăirea din inimă, la puritatea interioară și la a explora viața cu entuziasm, căci numai așa vei dobândi cunoaștere. Și pentru că ați avut răbdare să citiți până la capăt, vă ofer o mini-tehnică simplă pentru a lucra cu Copilul Interior, în orice moment al zilei. Priviți-vă pe voi mereu dintr-o perspectivă nouă ca și cum învățați să faceți primii pași. Minunați-vă de corpul vostru ca și cum îl descoperiți din nou, la fel ca un copil care se bucură că poate să alerge. În felul acesta corpul va începe să se adapteze acestui nou proces mental de auto-sugestie, care va pune în funcțiune fluxul vieții și prana, inclusiv la nivel fiziologic, deblocând treptat anumite tipare energetice traumatice stocate în fascie și în țesuturi. Dacă adăugăm și iertarea părinților noștri, acest exercițiu simplu poate face minuni! Copilul Interior va descătușa în voi o putere de neînțeles. Ființa ta va fi mereu reînnoită, încetinind chiar și procesul de îmbătrânire și degradare neuronală.

La mulți eoni tuturor copiilor în corp de adult!

Andrei S. Grama

Printesa urbana

Când ne rănim copiii și când nu?

Nu ne traumatizăm copiii când le spunem că NU au voie una sau alta.

Nici când îi ducem la grădiniță. Sau când îi încurajăm să se joace singuri, cu noi în preajmă.

Când le închidem televizorul sau îi luăm mai devreme din parc.

Copiii au nevoie de limite, de socializare, și mai ales au nevoie să fie lăsați să simtă tot ceea ce simt. De asemenea, au nevoie de o anumită cantitate de stres care le permite să își descopere reziliența, resursele și autonomia, să vadă că se pot descurca și cu emoțiile și situațiile grele. Au nevoie simtă frustrare, tristețe, neputință, și să învețe să le digere.

Mai degrabă le facem rău dacă îi supraprotejăm, dacă la prima lacrimă sărim să producem zâmbet, dacă nu-i lăsăm să facă nimic singuri, de teamă să nu sufere.

Nu-i traumatizăm dacă ne arătăm latura umană, dacă le spunem că uneori ne e greu, că și noi simțim tot ce simt ei, doar că am învățat să gestionăm toate astea.

Îi traumatizăm dacă îi lovim, dacă îi umilim, dacă îi lăsăm singuri să sufere, să se descurce cu lucruri prea grele pentru ei, dacă îi obligăm să fie maturi prea devreme, dacă îi tratăm ca pe animale care trebuie dresate sau ca pe persoane mature, care pot lua locul partenerului, dacă îi obligăm să-și calce pe ei ca să primească iubirea noastră.

Viața în sine vine cu răni.

Oricât ne-am strădui, tot ne vom răni copiii, și e OK să fim noi cei alături de care învață despre lume, inclusiv părțile grele..

Sofia îmi spune uneori, când o doare tare ceva sau îi e greu, că nu-i corect, că viața e prea grea, iar eu îi spun că da, viața se simte ca fiind grea, dar de cele mai multe ori suntem bine, fericiți, bucuroși, ne simțim în echilibru. Uneori e și greu, cu durere, nesiguranță, frică, așa sunt lucrurile, trecem prin toate pe drumul nostru de om viu, viața înseamnă și suferință.

Ne vor suferi copiii, dar vor trece prin suferință și vor fi bine, cum am trecut și noi.

Important, cel mai important e însă, cred eu, să fim acolo pentru copiii noștri cât de mult se poate, nu să trăim în locul lor, dar să îi vedem, să-i auzim, să știe că suntem acolo pentru ei, că îi iubim și că îi ghidăm, că nu-i lăsăm să facă prostii până când învață singuri să nu le facă, și vor face prostii pe parcurs, da, cum am făcut și noi la vremea noastră, vor învăța din ele, cum am învățat și noi.

Văd tot mai mulți părinți conștienți, care se eliberează de hainele grele ale propriilor copilării și își cresc copiii autonomi, buni și puternici. Sunt încă o minoritate în România, dar sunt tot mai mulți. Îi văd, îi aud, vorbesc cu ei la evenimente, ei pot face diferența și în politică, și în administrație, în școală și pe stradă. Și vor fi tot mai mulți, cu siguranță.

Ce voiam să zic este că vă văd și vă apreciez pe fiecare dintre voi. Știu pe propria piele cât de grea este această cale, a curățirii de sine pentru a fi cu adevărat acolo pentru copiii tăi, dar știu sigur și că merită.

Eliberaţi copiii lumii!

Eliberaţi-i din închisoarea spiritului şi permiteţi-le să îşi cunoască aripile, să le întindă şi să zboare! Nu îi chinuiţi cu nimicuri şi nu le frângeţi destinele! Nu le opriţi sufletele la porţile şcolilor! Nu îndesaţi în ei informaţie fără profunzime ca într-un butoi fără fund! Nu îi învăţaţi să calce unii pe alţii pentru a fi primii, pentru a ajunge sus!

Daţi-le spaţiu pentru a visa şi pentru a se mira! Lăsaţi-i să se joace şi faceţi din joc platforma esenţială a învăţării! Nu îi îmbătrâniţi de la doar câţiva ani!

NU încercaţi să îi transformaţi în adulţi când ei sunt doar nişte copii! Nu le oferiţi noţiuni abstracte când mintea şi sufletul lor tânjesc după impresii, conţinuturi şi forme vii! Nu îi obligaţi să se adapteze la oribila societate actuală! Daţi-le şi, astfel, daţi-vă şansă de a schimba lumea în bine!

Copiii lumii au în ei tot ce le trebuie pentru a schimba şi lumea noastră, a adulţilor, în bine! Nu le corupeţi minţile şi inimile forţându-i să ducă mai departe această societate pe care ei, de fapt, sunt chemaţi să o schimbe! Lăsaţi-vă pătrunşi şi inspiraţi de frumosul din inimile lor şi nu îl transformaţi în urâtul din care omenirea şi-a făcut casă!

Nu râdeţi atunci când pun mii de întrebări, ci încercaţi să vi le puneţi şi voi odată cu ei! Lăsaţi-i să vă vindece, pentru că sunt aici pentru a vă vindeca! Copiii lumii sunt aici pentru a vindeca lumea cea urâtă a adulţilor! Lăsaţi-i să fie tămăduitorii sufletului umanităţii!

Copiii lumii au puterea de a schimba totul, aşa, mici, cum sunt! Cu condiţia ca noi, adulţii, să le permitem asta, să îi înţelegem, să îi ajutăm să se dezvolte în toată profunzimea şi complexitatea lor! Eliberaţi copiii lumii! Este singura şansă a umanităţii!

Liviu Plesoianu  ·

 26.09.2023