18.Libertatea si Educatia pentru copii

Ultima Actualizare in 07.01.2024: texte noi la final

Motto: "Nu poti salva pe nimeni. Poti fi alaturi de altii, sustinandu-i dintr-o stare de echilibru energetic si pace interioara. Poti sa le impartasesti din Cunoasterea ta, sa le impartasesti perspectiva ta asupra unor situatii, dar nu le poti inlatura tu durerea. Nu poti merge pe Calea lor, in locul lor. Nu le poti da raspunsurile potrivite pentru ei. Este necesar ca ei sa-si puna propriile intrebari, sa isi gaseasca propriile raspunsuri, sa-si traiasca propria nesiguranta, sa isi priveasca propriile incertitudini. Este necesar ca ei sa faca propriile greseli, sa isi simta propriile tristeti, sa-si invete propriile lectii. Daca vor cu adevarat sa fie in pace cu ei insisi, este necesar ca ei sa urmeze cu incredere Calea propriei vindecari, care li se dezvaluie pas cu pas. Li se dezvaluie lor, nu altora." Sursa: Jeff Foster

Este prioritar a-i invata pe copii despre libertatea de a trai dupa cum isi simt chemarea sufletului, mai presus decat dupa cum spun normele, traditia, cutumele, societatea, legile abuzive.

Eu am aplicat instinctiv si intuitiv aceste practici, si tare mult ma bucur ca am facut-o. Copiii mei au aripi puternice, iar zborul lor le este sustinut de propriul lor avant. Sunt atat de mandra de ele!

---------------------

"LIBERTATEA, CEA MAI DE PREȚ EDUCAȚIE.

Ne dorim ce este mai bun pentru copiii noștri, ne dorim să aibă succes, să termine școli bune, să aibă job-uri fastuoase, bani, putere și neapărat o familie fericită. Vrem toate acestea pentru ei! Nu pentru că ei și le doresc, mulți nici nu îi întrebăm ce vor, ci pentru că așa definim noi o viață cu lista bifată, deci trăită bine.

În toată goana aceasta de listă bifată, adesea uităm de ei. Uităm să îi vedem, să îi ascultăm, să îi cunoaștem și doamne ferește ca dorințele lor să nu fie în acord cu ceea ce ne dorim noi pentru ei. Și asta încă de când sunt foarte mici.

În mintea noastră viitorul succes pe care ni l-am imaginat pentru ei, succes în care și noi avem un merit se clatină, iar asta ne face anxioși, critici, manipulatori, controlatori. Pentru că insuccesul lor va fi insuccesul nostru!

Libertatea este poate cea mai de preț unealtă în orice tip de succes. Succes la școală, în relații, în viața profesională.

Și de foarte mici, datorită propriilor noastre limitări, frici, necunoaștere strângem tot mai tare lesa în jurul libertății copilului.

Libertatea de a explora atunci când un bebeluș decoperă lumea și părintele rostește de sute de ori pe zi “nu e voie”.

Scopul explorării nu este să ne întoarcă viața pe dos, să ne enerveze, să facă murdărie. Aceasta este o etapă de învățare, de explorare, de depărtate de mamă spre înțelegerea că el este o persoană diferită. 99% din “nu e voie” le oprește curiozitatea, dezvoltarea creierului și îi frustrează.

Libertatea de a face mizerie când mănâncă, de a se juca în noroi, de a sări în bălți. Libertate care îi dezvoltă cum nu îi dezvoltă niciun curs la care părinții plătesc bani grei.

Libertatea de a se juca liber afară/ în parc/la bunici/ în camera lor ore în șir cu alți copii, fără ochii, părerile și panicile adultului este poate cea mai de preț unealtă ca un copil să își întărească stima de sine, esențială în orice tip de succes ne putem imagina.

Această libertate aduce cu ea dezvoltarea creierului într-un mod în care niciun părinte, curs sau carte nu îl pot face. Se învață negociere, limite sociale, detectare de emoții, gestionare de emoții și situații complicate, skill-uri de împăcare, cunoașterea altor personalități și gestionarea relațiilor cu toate tipurile de caractere. Luarea de decizii proprii, asumarea consecințelor, testarea de limite fizice, controlul asupra propriei vieți pe care prea puțini copii îl mai au, pentru băieți hrănirea energiei masculine (care nu se face în prezența mamei cloșcă) esențială pentru viitorul bărbat bine sau bărbat preș.

Degeaba le dăm cea mai bună mâncare, cele mai bune haine, grădinițe, școli, cursuri extra în dorința de viitoare performanță și îi privăm de cea mai de preț unealtă: libertatea de a testa, de a se juca liber, de a sta în natură, de a sta degeaba. Libertatea de a se cunoaște pe ei și lumea întreagă.

Privarea de libertate în toate sensurile ei posibile aduce doar frustrare, lipsa unei dezvoltări psihologice echilibrate, mediocritate, inadecvare socială, neîmplinire în relații de prietenie, iubire, sociale, profesionale.

Treaba noastră de mame este să ne conștientizăm propriile frici, anxietăți, limitări, credințe limitative conform cărora copilul are nevoie de noi mereu 100% , prezența invazivă în viața copiilor. Și să le vindecăm.

La fel cum este treaba noastră să îi protejăm și să le oferim limite pentru sănătatea și siguranța lor, însă unele care să nu le încalce libertatea la care au tot dreptul.

Doar așa putem să le oferim copiilor noștri, de foarte mici, cea mai de preț unealtă în viață: libertatea.

Succesul si fericirea unui om nu țin doar de școli, inteligență și noroc. De cele mai multe ori țin de “acasă”, sau “departe de casă” atunci când copiii fug sufocați de mamele sau de tații lor.

Să îi ținem aproape! Și liberi!" Atena Boca, 

Un bătrân întâlnește un tânăr care întreabă:

“Îți mai aduci aminte de mine? ”

Și bătrânul spune nu. Apoi tânărul îi spune că i-a fost elev, iar profesorul îl întreabă:

"Cu ce te ocupi, cu ce te ocupi în viață?" ”

Tânărul răspunde:

"Pai m-am făcut profesor. ”

“ah, ce bine, ca mine? Întreabă bătrânul.

„Ei bine, da. De fapt, am devenit profesor pentru că m-ai inspirat să fiu ca tine. ”

Bătrânul, curios, îl întreabă pe tânăr la ce oră a decis să devină profesor. Și tânărul îi spune următoarea poveste:

„Într-o zi, un prieten de-al meu, tot student, a venit cu un ceas nou și frumos, și am decis că îl vreau.

Am furat-o, i-am scos-o din buzunar.

La scurt timp după aceea, prietenul meu a observat că îi lipsește ceasul și s-a plâns imediat profesorului nostru, care erai tu.

Apoi v-ați adresat clasei spunând: „Ceasul acestui elev a fost furat în timpul orelor de astăzi. Cine l-a furat, va rog sa-l returnati. ”

Nu i-am dat înapoi pentru că nu am vrut.

Ai închis ușa și ne-ai spus tuturor să ne ridicăm și să formăm un cerc.

Urma să ne cercetați buzunarele unul câte unul până când era găsit ceasul.

Totuși, ne-ați spus să închidem ochii, că nu v-ați uita după ceasul lui decât dacă am avea cu toții ochii închiși.

Am făcut cum am fost instruiți.

Ai trecut din buzunar în buzunar, iar când mi-ai umblat prin buzunar, ai găsit ceasul și l-ai luat. Ai continuat să cauți buzunarele tuturor, iar când ai terminat, ai spus „deschide ochii. Avem ceasul. ”

Nu m-ai pârât și nu ai menționat niciodată episodul. Nici tu nu ai spus cine a furat ceasul. În acea zi mi-ai salvat demnitatea pentru totdeauna. A fost cea mai rușinoasă zi din viața mea.

Dar asta e și ziua în care am decis să nu devin hoț, om rău etc. Nu ai spus nimic, nici măcar nu m-ai certat sau m-ai luat deoparte să-mi dai o lecție de morală.

Am primit mesajul tău clar.

Datorită vouă am înțeles ce trebuie să facă un educator adevărat.

Vă mai amintiți acest episod, profesore?

Bătrânul profesor i-a răspuns: „Da, îmi amintesc situația cu ceasul furat, pe care îl căutam în buzunarul tuturor. Nu mi-am adus aminte de tine, ca si eu am inchis ochii cand ma uitam. ”

Aceasta este esența învățăturii:

"Dacă pentru a corecta trebuie să umilești; nu știi să predai."

„Noii copii au nevoie de părinți conștienți.

În fiecare zi se nasc tot mai mulți copii speciali.

Copii care ajung aici cu o altă frecvență, cu o misiune clară și care vin să colaboreze la construirea de noi paradigme sociale.

Aceștia sunt Copii Învățători, cu Conștiință înaltă, Sensibilitate și Daruri Unice.

Ei sunt maeștri și, ca atare, au nevoie să-și dezvolte darurile pe pământ.

Asta necesită părinți extrem de conștienți, capabili să creeze spațiul necesar pentru ca ei să-și poată manifesta măiestria.

Pentru părinți, acest lucru implică multe schimbări interne, chiar dacă nu știu cum să o facă, este esențial să fie conștienți de intuiția lor și de ceea ce are nevoie copilul în acest nou proces.

Este obișnuit în aceste cazuri ca acești copii să comunice cu părinții lor în vise, chiar înainte de a se naște, pentru a-și împărtăși numele și ceea ce au nevoie pentru a crește.

Acești copii foarte evoluați vin să transforme societatea, să semene semințele schimbării în lumea pe care o cunoaștem acum.

Sistemul de învățământ este depășit și nu mai este potrivit pentru ei.

Ceea ce noi numim azi educație este de fapt o impunere, în care, dacă copilul nu se potrivește tiparului, este discriminat sau se creează noi tipuri de comportament prin „distragere”, când în realitate sunt copii cu alte capacități.

De exemplu, un copil poate avea dificultăți în scris sau la MATEMATICĂ; dar este genial la DESEN și pictură, în loc să-și pună în valoare inteligența vizuală și creativă, este minimalizat pentru că nu se potrivește tiparului.

Dezvoltați darurile lor! Copilul poate învăța să scrie sau să facă matematică pe măsură ce crește, dar va fi un geniu în darurile pe care le aduce sufletul său.

Fiți atenți la copiii voștri! Fiți atenți și conștienți ca părinți în această nouă eră.”

José Luis Araya Altamirano

„Îi vei învăţa să zboare, dar nu va fi zborul tău. Îi vei învăţa să viseze, dar nu vor visa visul tău. 

Îi vei învăţa să trăiască, dar nu vor trăi viaţa ta. 

Cu toate acestea, în fiecare zbor, vis şi viaţă se va regăsi mereu amprenta ta şi a ceea ce i-ai învăţat.”- Sfânta Tereza de Calcutta.

L-am întrebat pe Dumnezeu: cum să-mi pregătesc copilul pentru viață? Iar El mi-a răspuns:

- Eu i-am dat vedere, tu învață-l să observe.

- Eu i-am dat auzul, tu învață-l să asculte.

- Eu i-am dat mâini, tu învață-l să mângâie.

- Eu i-am dat minte, tu învață-l să gândească.

- EU I-AM DAT SUFLET, TU ÎNVAȚĂ-L SĂ IUBESCĂ! 

"Cele mai multe femei au fost programate la modul subtil, fiind învățate că trebuie să se pună pe ultimul loc în ordinea priorităților, așa cum a fost ea stabilită de societatea patriarhală... Ele au acceptat tacit că nevoile lor - indiferent dacă era vorba de nevoi fizice, emoționale, mentale sau spirituale - erau cele mai puțin importante în familie și în ierarhia socială.

Cele mai multe dintre noi s-au conformat în tăcere.

Cele mai multe dintre noi au crezut că e “de datoria noastră”, a femeilor, să ne punem pe ultimul loc.

Cele mai multe dintre noi au jucat rolul martirului și s-au sacrificat pentru alții.

Cele mai multe dintre noi nu au pus niciodată la îndoială această stare de fapt.

Nenumărate femei cu inimile rănite au jucat acest rol de martir toată viața lor, de milenii. Noi am încercat să-i facem fericiți pe toți cei din jurul nostru. Am considerat că este responsabilitatea noastră să le facem pe plac altora, renunțând la propriul nostru adevăr, la nevoile și dorințele proprii, din dorința de “a fi bine”, într-o încercare de “a trăi în bună înțelegere”.

De-a lungul timpului, noi, femeile, am încercat să fim fericite făcându-i pe toți ceilalți fericiți. Dacă ceilalți erau fericiți, simțeam că ne-am jucat perfect rolul și că astfel, puteam să ne considerăm și noi fericite.

Pentru o vreme am fost mulțumite că persoanele dragi au nevoie de noi. Am crezut că dacă au nevoie de noi o să ne simțim apreciate, acceptate și iubite. Tot ce ne doream era o validare a valorii noastre, venită din partea celor ale căror nevoi le-am pus mai presus de nevoile noastre.

Dar a fost un preț uriaș de plătit, pentru că simțeam un gol interior, o amorțeală întunecată... O amorțeală pe care nici măcar nu puteam să o identificăm, pentru că ea a fost mereu acolo, distrugându-ne pe tăcute respectul de sine, demolându-ne puțin câte puțin puterea personală, închizându-ne încetul cu încetul inimile.

Noi am încercat cu îndârjire să umplem acest gol interior care apăruse ca urmare a faptului că ne-am neglijat nevoile și dorințele proprii, că ne-am negat/ ignorat propriul adevăr și că am acceptat să trăim zi de zi în acest fel. Am încercat să umplem acest gol interior preocupându-ne și mai mult de binele celorlați, concentrându-ne și mai mult pe nevoile și dorințele lor, în speranța că fărâmele de iubire primite din partea acestora ne vor fi de ajuns și în sfârșit, ne vom simți și noi împlinite, fie și pentru o perioadă scurtă de timp.

Noi n-am înțeles, nu ne-am dat seama că, de fapt, acest gol era provocat de lipsa de IUBIRE. Noi am dat mereu de la noi - am dat atât de mult, încât rezervoarele noastre s-au golit.

Aceasta e durerea ascunsă din istoria Femininului, care a fost gravată în paginile timpului, în societatea patriarhală a Pământului.

Vremurile se schimbă acum. Femeia și-a recuperat și asumat puterea personală. Ea s-a ridicat în toată gloria ei și în cele din urmă, a înțeles că golul pe care îl simte în interiorul ei nu poate fi umplut decât din interior.

Ea nu mai pune nevoile altora deasupra nevoilor proprii. Ea își rostește adevărul cu grație. Își urmeaza calea sigură pe ea, acceptând doar ceea ce rezonează cu ea și ce o onorează.

Și în acest fel, Femeia nu se schimbă doar ea însăși - ea schimbă lumea. Nu-și mai dorește ca ceilalți să aibă nevoie de ea, ca să se simtă validată; a plătit un preț prea mare atunci când își baza fericirea proprie pe fericirea altora, așa că în cele din urmă, a decis să se pună pe ea însăși pe primul loc în ordinea priorităților sale."

Sursa: Karen Star

„Definiţia copilului...

Un copil este o fiinţă pe care ne-a împrumutat-o Dumnezeu ca să facem un curs intensiv despre cum să iubim pe cineva mai mult decât pe noi înşine, despre cum să ne schimbăm cele mai mari defecte pentru a le da cele mai bune exemple şi despre cum să învăţăm să avem curaj.

Da, asta e!

Să fii tată sau mamă este cel mai mare act de curaj pe care îl poate face cineva, pentru că presupune să te expui la toate tipurile de durere, dar mai ales incertitudinii că faci lucrurile corect şi temerii de a nu pierde ceva atât de iubit.

A pierde? Cum? Nu e al nostru?

A fost doar un împrumut. Cel mai preţios şi mai minunat împrumut, pentru că sunt ai noştri atâta timp cât nu pot avea grijă de ei înşişi, după aceea aparţin vieţii, destinului şi familiilor lor.

Dumnezeu să binecuvânteze pentru totdeauna copiii noştri, pentru că pe noi deja ne-a binecuvântat cu ei.” Jose Saramago

„Menis Yousry: Femeia a făcut un miracol creând copilul, bărbatul va putea face asta niciodată, bărbatul trebuie să creeze Altceva.

Nu ne putem întrece cu ele, deci a trebuit să ne plasăm în fața lor (n.r. discuție referitoare la figura masculină din diverse religii). Așa că veți vedea artiști, poeți, oameni incredibili care sunt bărbați și nu femei. Trebuie să demonstrăm lumii că putem face ceva. Terapia a fost inventată de bărbați, nu de femeie. Bărbatul este entuziasmat că trebuie să creeze ceva, iar ea este tot timpul relaxată, deoarece ea deja a demonstrat ceva lumii, ea a făcut un miracol pe care noi nu îl putem face.

Iar problema e atunci când femeia încearcă să se întreacă cu un bărbat, își pierde feminitatea, deja au dovedit lumii că sunt creatoare. Deci noi suntem mereu pe locul 2, pentru că nu putem face ce au făcut ele. Femeile au nevoie să fie iubite, dar nu mai trebuie să demonstreze nimic.

Iubirea e un nivel foarte înalt de conștiință, extrem de înalt

Iubirea poate fi definită deloc, este imposibil, nu există niciun cuvânt pentru ea, nu este o relație, nu este nimic din ceea ce gândești. Nu aș fi niciodată în stare să o definesc. Iubirea e un nivel foarte înalt de conștiință, extrem de înalt. Aș spune că iubirea este Dumnezeu însuși. Orice celulă pe care o avem în corp este ținută de iubire. Asta am simțit eu. Dacă o persoană simte și atinge această iubire în partenerul lor, nu vor avea niciodată probleme.

Unui bărbat foarte iubitor nu-i va păsa dacă femeia este puternică sau nu. Este în regulă, se descurcă. Nu contează dacă femeile conduc lumea. Dacă sunt o persoană iubitoare nu mă va afecta deloc. Nu cred că iubirea este ceva ce putem atinge, este ca și muzica. Dacă nu aș fi experimentat prezența unei persoane iubitoare, cu mine, de la început, viața ar fi fost un munte imens de cățărat. Iar relația cu mama poate fi vindecată printr-un singur lucru, să îți accepți trecutul.„

Dacă mama este afectată de relația cu soțul, va destabiliza relația cu copilul

Menis Yousry, terapeut, declarații din interviul realizat de Damian Draghici.

Dr. Menis Yousry: „Primii doi ani de viață sunt critici. Suntem doar emoții”

Doctor Menis Yousry: Cum ne putem ridica conștiința? Care este scopul vieții?

”Tatăl poartă un rol critic în două sensuri. Tatăl influențează mama care merge către copil. Deci influențează indirect. Dacă mama este afectată de relația cu tatăl, va destabiliza relația cu copilul. Deci are altă rădăcină indirectă către copil.

Rolul tatălui este a de învăța copilul să fie agresiv. Iar mama învață copilul să fie iubitor. Dar ai nevoie de agresivitate mai târziu, nu la început. E bine să faci un copil agresiv pentru că are nevoie să fie puternic, pentru că trebuie să gestioneze viața. Deci mama prima, tatăl mai târziu.

Și dacă te uiți la familii sănătoase, vei vedea că tatăl aruncă copilul în aer, aleargă cu el, dar mama va spune, ”nu, nu, stopm nu face asta”. Ea este blândă, tatăl este puternic. Nu poți să fii blând în viață, nu vei supraviețui. Atunci când copiii, în special baieții, sunt îngrijiți prea mult, nu vor putea să se descurce într-o relație, deoarece vor fi prea blânzi.

Din păcate femeile nu pot face față în a crește băieți, nici nu ar trebui să o facă, pentru că băieții au acest fel de agresivitate și o va răni pe mamă. Aici este foarte important tatăl.

În America sunt multe bande de băieți, nu de fete. Mă informam despre asta și am descoperit ceva uimitor, m-am uitat la câteva bande, alături de alți colegi, și am realizat că fiecare membru din această bandă are tatăl plecat de acasă, prin urmare au pierdut controlul. Pentru că femeia nu este în stare să controleze băiatul. Nu este datoria ei oricum, și am realizat și văzut, în unele culturi, cum ar fi cele arabe, că atunci când băiatul atinge o anumită vârstă, rupe legătura cu mama, se duce în deșert, nu se mai intersectează. Trebuie să învețe abilități de viață. Ei trebuie să fie controlați de un bărbat.

Dar acum in Vest avem o problemă, bărbații nu mai sunt bărbați, nu mai au curajul că controleze copilul. Copilul din Vest controlează pe toată lumea. În fiecare casă copilul este în control, nu mai sunt părinții.

Un exemplu, într-o familie din Anglia, copilul a chemat poliția, iar poliția a spus să-l scoată pe tată din casă. Copilul a învățat multe lucruri, merge la școală și spune ”m-a atins tatăl meu”, când de fapt nu l-a atins nimeni. Sau poate l-a sărutat prietenește. Părinții sunt dați afară din casă pentru 6 luni. Copilul realizează astfel că are putere, iar sistemul îi sprijină. În școală profesorul nu mai poate să disciplineze copilul, deci bărbații si-au pierdut autoritatea.

S-a ajuns la extrema cealaltă. Poate că în trecut bărbații erau prea agresivi, răneau femeia, dar acum mergem în extrema cealaltă. Deci părinții pe care îi vedeam, când lucram cu familii, sunt speriați de proprii copii. Nu știu cum e în România, dar în Germania, Suedia, e teribil.

Mai este o problemă în statele bogate, dacă copilul ajunge la vârsta de 16-18 ani și vor să se certe cu părinții, Guvernul poate să le dea o casă și bani. În Scoția i se dă fiecărui copil de 18 ani, 1500 de lire pe lună. Acum copilul poate să spună: nu mai am nevoie de părinți. Iar acum și-au pierdut respectul, înțelepciunea și rădăcinile părinților.

Când un copil mic decide, nu se simte sigur. Trebuie să înțeleagă că cineva mai mare decât el îl îndrumă să ia o decizie.

Rolul parental al unei mame sau al unui tată este diferit. Rolul tatălui este doar protecția, iar rolul mamei este doar conexiunea. Dar acum totul este amestecat, pentru că bărbatul nu poate obține nimic, iar femeia poate obține mai multe. Femeia are mai mult succes.

Purtam o discuție într-un spital, iar o femeie a împărtășit o poveste grupului care m-a atins profund.

A spus că a lucrat în maternitate timp de mulți ani. Copiii născuți prematur sunt puși într-un incubator. Și în toți acești ani a văzut ceva care se repetă și care este extraordinar. Părinții vin împreună. Femeia, mama, fugea și voia să atingă copilul, iar bărbatul stătea într-un colț fără să facă nimic. Iar apoi a început să observe ceva. Bărbatul se uita la acel aparat și voia să se asigure că funcționează. Așa avem noi grijă de copii. Trebuie să ne asigurăm că totul funcționează, dar nu trebuie să alergăm să îl atingem pentru că nu putem. Noi trebuie să facem construcția, treaba grea. Casa care se dărâmă, ușa care se strică, aceasta este datoria noastră, să oferim siguranță.

Când sunt bolnavi normal că sunt îngrijorat, dar nu alerg acolo să încerc să-i dau lucruri, cum face mama. Cred că așa funcționăm.

Însă acum, mulți oameni au divorțat, sunt mulți părinți singuri care joacă rolul a două persoane iar fmailia s-a schimbat mult. Deși natura ta de bărbat nu este să-l îngrijești, în aceste situații o vei face.

Mi-am crescut copilul singur de la o vârstă fragedă. Atunci când am divorțat, iar copilul a rămas cu mine, fiul meu. Cel mai mare șoc al meu a fost cum să-i cumpăr haine, nu știam măsurile și cumpăram lucrurile greșite tot timpul. Nu realizam cât de rapid crește. Ne putem adapta și noi ca bărbați, dar nu este natural. Iar invers, când are loc un divorț și bărbatul nu este implicat, este foarte dificil și pentru o femeie, pentru că trebuie să fie ca un bărbat, să-l protejeze și să facă lucrurile pe care un bărbat ar trebui să le facă. Dar lumea este în continuă schimbare și poate așa trebuie să fie lucrurile..

Băiatul provine dintr-o femeie. Deci și noi toți provenim dintr-o femeie.

Acei copii născuți de femei, devin bărbați mai târziu și se cred mai mari decât o femeie. Cum se simte o femeie în astfel de situație? Aceasta e nedreptatea finală.

Mă gândesc la țările arabe și la părți ale lumii unde femeia este complet acoperită. Acolo apare poliția moralității, dacă femeia își arată puțin din ochi, este bătută pe stradă de un bărbat care putea să fie fiul ei. Iar asta a ajuns in genele noastre și a crescut multă agresivitate în femei.

În cultura musulmană un bărbat poate să se căsătorească cu 4 femei. Dacă un bărbat vrea să divorțeze, poate doar să o spună – ”divorțăm și gata”. O femeie nu poate. Dacă vrea să divorțeze, trebuie să-l întrebe pe el, iar el este îndreptățit să meargă să se căsătorească cu alta. Oare cum gândesc acești oameni?!

Religiile acestea au 3000 de ani. Poate a fost o vreme când bărbații obișnuiau să meargă la război și erau foarte puțini și femeile mai multe, poate atunci era acceptabil. Dar nu mai e cazul acum.

Mediul și tehnologia nu mai are nevoie de puterea bărbatului. Nu mai trebuie să fii puternic, ai nevoie de mintea ta. Creierul femeii e mai bun și am realizat asta acum ceva timp, când am lucrat în spital pentru mulți ani în terapia de familie.

99% din copiii cu probleme erau băieții, nu fetele. Îar în școală băieții sunt mereu în spatele lor. Și văd că devenim din ce în ce mai deștepți. Chiar și biologia spune că creierul băieților se dezvoltă mai încet. A fost aprobat de neuroștiință. Iar asta este o problemă, deoarece când stresul apare în familie, cel mai tânăr este afectat decât cel bătrân. Dacă fata este mai matură decât băiatul, nu va fi afectată la fel de mult. De asta rata de suicid este mai mare la bărbat decât la femei.” Menis Yousry

Mulți dintre noi confundă treaba de a fi părinte - gătit, teme, dus și adus - cu a fi ”prezent” pentru copiii noștri, Deși poate că suntem prezenți pentru nevoile lor materiale, fizice și chiar intelectuale, asta înseamnă deloc că suntem prezenți pentru nevoile lor emoționale și spirituale.

Pentru a satisface nevoia de conectare a copiiilor noștri, ne trebuie un anumit set de abilități. Înseamnă să ne ascultăm copiii, să auzim cu adevărat ce ne spun, fără a simți că trebuie să reparăm, corectăm sau să ținem predici. În acest sens, trebuie să le observăm corpul, inclusiv gesturile, afectul și energia. Le permitem să ne pătrundă cu o receptivitate crescută.” (Shefali Tsabary - ”Părintele conștient. Cum să ne transformăm pe noi pentru a avea copii puternici”)

Eu am crescut într-o familie săracă, iar tatăl meu era un om deștept, iubitor, dar de o brutalitate extremă la nivel fizic și emoțional. Și m-am specializat în terapie pentru că voiam să obțin abilitățile necesare pentru a reuși să comunic cu acest om, să-l fac să se deschidă în fața mea. Am vrut să înțeleg ce s-a întâmplat cu el de a ajuns să devină un asemenea om, ca să nu ajung și eu ca el, ca să nu mă comport și eu la fel ca el cu copiii mei.

Și poate că unora li se pare că descrierea „un om deștept, iubitor, dar de o brutalitate extremă la nivel fizic și emoțional” este una paradoxală, că aceasta conține aspecte care sunt contradictorii. Da, așa este și imaginați-vă cât de confuz am fost eu, ca și copil de 4-5 ani…

Sunt mulți părinți care în anumite momente sunt iubitori și apoi, în alte momente, sunt extrem de violenți, iar asta face ca acei copii să fie foarte confuzi și să nu mai aibă încredere în oameni nici măcar atunci când aceștia se comportă într-un mod iubitor cu ei, pentru că se așteaptă să le fie tras preșul de pub picioare în orice moment.

Există trei tipuri de copii: „copilul bun”, cel care e ascultător și are rezultate bune la învățătură, câștigă premii, etc, „copilul rău”, care este un rebel și „copilul invizibil”, căruia nimeni nu-i dă nicio atenție.

Eu am fost „copilul rău”.

„Copilul rău” este cel care aduce la suprafață toate patologiile și adevărurile dureroase din familia sa, adevărurile care sunt ascunse/ negate de restul rudelor; el spune niște adevăruri care nu convin familiei și este pedepsit pentru asta.

Întâi am fost un copil care spunea adevărul și era pedepsit pentru asta, iar acum sunt un adult care spune adevărul și sunt plătit pentru asta.

Pentru mult timp nu am știut absolut nimic despre copilăria și viața tatălui meu, pentru că el nu vorbea niciodată despre asta; abia după ce am devenit terapeut și am căpătat anumite abilități în a vorbi cu oameni care au fost răniți am știut cum să îl tratez cu suficientă blândețe ca să-l fac să se deschidă și să comunice cu mine, să-mi spună povestea lui.

Tatăl meu are un frate mai mic cu doi ani; mama lor a murit când el avea 9 ani, iar tatăl său era „un ratat, un om slab”, cum l-a descris el. Aveau un mic magazin, dar după moartea mamei sale a dat faliment, au trăit de azi pe mâine, găzduiți temporar de diverși oameni, iar într-o zi, tatăl său, aflat în depresie, a încercat să se sinucidă și să-i omoare și pe cei doi copii: i-a dus într-un garaj și s-a închis în mașină cu ei, cu motorul mașinii pornit. Tatăl meu își amintea cum bunicul meu îi ținea în brațe pe el și pe fratele lui în acea mașină și le spunea să stea liniștiți. La un moment dat, tatăl meu (care la acea vreme avea 11 ani) și-a dat seama că se întâmplă ceva rău, a spart geamul mașinii și asta l-a zguduit pe bunicul meu, care s-a răzgândit și i-a scos din mașină pe copii. Și tatăl meu spune că acela a fost ultimul contact real la nivel emoțional pe care l-a avut cu bunicul meu până la finalul vieții sale.

Tatăl meu a disprețuit sensibilitatea și vulnerabilitatea bărbaților, pentru că l-a considerat întotdeauna un om slab pe bunicul și de aceea disprețuia „slăbiciunea” la un bărbat și de câte ori avea impresia că eu sunt slab mă ataca, mă abuza. Comportamentul lui era un răspuns la traumă. (Terry Real) Traducerea Mihaela Dan

Mentorul meu definește trauma ca fiind orice comportament al părintelui care nu îl susține din toate punctele de vedere pe copil.

El consideră că orice comportament care face ca un copil să simtă că nu este auzit, văzut, iubit, apreciat, respectat, susținut, îl rănește pe acel copil. Și în acest context vă dați seama cât de largă este paleta traumelor care afectează comportamentul ulterior al copilului și îi modelează caracterul...

Având în vedere că toți oamenii (inclusiv toți părinții) au imperfecțiunile lor, este clar că toți copiii au parte de traume în copilărie, fiindcă ei sunt foarte sensibili și îi afectează puternic lucruri care pentru noi, adulții, nu par a fi mare lucru. Noi toți am fost „modelați” de diverse traume din copilărie, dar în cazul unora dintre noi traumele au fost foarte mari.

În general, o relație parcurge trei etape: armonie - dizarmonie – revenirea la armonie (aceasta fiind etapa în care se „repară” anumite comportamente care au dus la dizarmonie). Problema este că în familiile disfuncționale se parcurg doar primele două etape și relația rămâne înțepenită la „dizarmonie”, pentru că nu se mai repară niciodată acele comportamente nocive; tu ai acea traumă și n-ai decât să trăiești cu ea așa cum poți, până la următoarea traumă.

Și o să vă dau un exemplu, ca să vedeți că și în familiile în care părinții sunt în general iubitori, aceștia pot să-și traumatizeze copiii: fiul meu juca hochei în copilărie. Eu nu am avut niciodată înclinație pentru sport și asta l-a făcut pe fiul meu să fie dezamăgit că nu avea un tată care să-i înțeleagă pasiunea pentru hochei și care să fie la fel de entuziasmat ca el de sucesele sale sportive.

Eu mergeam cu el la patinoar și îl așteptam până termina antrenamentele. Într-o zi eram în întârziere, el se plângea că nu e gata, părinții ceilalți se agitau, eu mă grăbeam să-l încalț ca să intre pe gheață și din grabă i-am pus patinele invers. Pe acea vreme fiul meu avea vreo 8-9 ani. A intrat pe gheață și după vreo 10 minute a revenit lângă mine și mi-a spus că îl dor picioarele, că patinele îl rănesc. Eu i-am spus: „Nu te mai plânge atât, joacă hochei, dacă asta vrei!”. El m-a ascultat, a continuat să joace și la finele meciului, când a venit să îl descalț, am constat șocat că îi pusesem patinele invers în picioare, iar picioarele lui erau rănite…

Și m-am întrebat atunci: dacă ar fi fost vorba de o fată și ea mi s-ar fi plâns că patinele o rănesc, aș fi fost la fel de ferm pe cât am fost cu băiatul, i-aș fi spus „Nu te mai plânge atât, joacă hochei, dacă asta vrei!” sau mi-aș fi ascultat fetița? Și răspunsul meu sincer a fost că cel mai probabil mi-aș fi ascultat fetița și aș fi verificat, ca să văd de ce o rănesc patinele.

Adevărul este că în acea zi am avut un comportament dur față de fiul meu, am urmat modelul patriarhal, am crezut că așa îl învăț să fie „bărbat”. L-am traumatizat, fără să-mi dau seama. (Terry Real) Traducerea Mihaela Dan

Cei mai mulți bărbați nu știu ce înseamnă să trăiești într-un mediu care te susține emoțional și psihic, care te hrănește emoțional, în care există o conexiune profundă între tine și cei apropiați. Ei nu înțeleg ce vrei să spui, dacă le vorbești despre așa ceva, pentru că nu au experimentat niciodată asta, nu știu cum se simte. Te aud și poate la nivelul minții încearcă să-și dea seama cam cum ar fi, dar nu înțeleg cu adevărat ce înseamnă asta.

În societatea patriarhală familia tradițională presupune existența unor roluri bine stabilite pentru femei și pentru bărbați. În familia tradițională, aceea a părinților și bunicilor noștri, femeia trebuie să se supună bărbatului, odată ieșită din adolescență ea „își pierde vocea”, este ascultătoare, ea se supune comenzilor bărbatului. Și pentru că simt că nu-și mai pot spune adevărul, că nu mai au dreptul să-și spună părerea, femeile încep să acumuleze resentimente și devin manipulatoare în relație.

Pe de o parte ai o femeie plină de resentimente și manipulatoare, pe altă parte ai un bărbat care are inima închisă, dur, incapabil să se conecteze emoțional cu propriile emoții și cu cei din jur, care este concentrat pe realizările/ succesele exterioare.

Din astfel de oameni este format cuplul tradițional în societatea patriarhală.

Întrebare: ce valoare este împărtășită de cultura patriarhală și de unele curente ce țin de dezvoltarea personală?

Individualismul. Dezvoltarea personală este „personală”, adică individuală, nu este o dezvoltare relațională. Și s-a mers multă vreme pe ideea „Eu eram slab, am lucrat cu mine și acum sunt puternic, așa că de acum înainte o să fac exact ce am chef și dacă nu vă place, fuck you!”.

Bun, aceasta este o etapă în dezvoltarea omului, dar cred că este necesar să mergem mai departe, la următoarea etapă.

Femeile au trecut de la etapa în care nu aveau o voce, în care nu aveau dreptul să-și spună părerea/ adevărul, la etapa în care au o voce și o folosesc la modul agresiv, de genul „Eu eram slabă, acum sunt puternică, acum fac ce vreau eu și dacă nu-ți place, dispari din fața mea!”.

Femeile și-au câștigat dreptul de a fi cât de masculine vor și timp de câteva decenii au fost atât de masculine pe cât și-au dorit; e timpul ca ele să treacă la etapa în care își exprimă adevărul la modul ferm și iubitor, în același timp, în care sunt puternice și iubitoare, în același timp.

Este posibil să fii puternic și iubitor, în același timp. (Terry Real) Traducerea Mihaela Dan

Patriarhatul este liniar și este caracterizat de două aspecte importante, în ceea ce-i privește pe bărbați.

Unul este acela că neagă/ respinge vulnerabilitatea bărbaților. Cu cât ești mai invulnerabil, mai dur, cu atât ești mai masculin; cu cât ești mai vulnerabil, cu atât ești mai feminin – asta este ideea.

Al doilea aspect se referă la grandomania masculinității, la iluzia că Dumnezeu i-a dat lui Adam dreptul de a stăpâni pământul, ceea ce este o aberație.

Dacă vom continua să trăim în iluzia că suntem mai presus de natură ne vom distruge ca umanitate.

Dacă vom continua să trăim în iluzia că noi, bărbații, suntem mai presus de soția noastră, de copiii noștri, că avem dreptul să-i dominăm și să ne comportăm cu ei așa cum avem chef, ne vom distruge relațiile. (Terry Real) Traducerea Mihaela Dan

Eu îi învăț pe oameni cum să aibă relații iubitoare cu cei din jur, cum să-și deschidă inima, cum să-și spună adevărul, cum să asculte, cum să răspundă la modul echilibrat, cum să se conecteze emoțional cu ceilalți.

Și experiența mi-a arătat că cei mai mulți bărbați nu se deschid către așa ceva până când nu ajung să experimenteze o criză în viața lor.

Discutam recent cu un bărbat mai în vârstă, un om de afaceri de succes, care îmi spunea că a angajat recent un tânăr care este excepțional din punct de vedere al pregătirii profesionale, dar este un narcisist cu care e foarte dificil să lucrezi în echipă. M-a întrebat dacă sunt de părere că s-ar putea face ceva în acest sens și i-am răspuns: „Din păcate, este prea tânăr, cel mai probabil până când viața nu-l va doborî, până nu va trece printr-o criză majoră, nu va fi capabil să conștientizeze că are comportamente narcisiste și nu va fi dispus să ia în calcul ideea de a se schimba”.

Pentru cei mai mulți bărbați este nevoie de o criză care să-i „distrugă”, pentru ca ei să fie dispuși să se schimbe.

De-a lungul carierei mele, cei mai mulți bărbați care au venit la mine la terapie au fost fie cei „aduși cu forța” de soțiile lor, care le spuneau „Ori accepți să facem terapie, ori divorțez!”, fie erau bărbați ale căror soții deja îi părăsiseră; oricum, erau bărbați ajunși într-o criză profundă.

„Criza vârstei mijlocii”, caracteristică bărbaților, are un rost și atunci când vine, ai două variante:

*poți conștientiza că vechea agendă a masculinității, după care ai funcționat până acum, nu te ajută cu mare lucru, nu te face să te simți fericit, că nu ți se potrivește, că e ceva în neregulă cu vechea paradigmă a masculinității (și faci tranziția la un nou gen de masculinitate)

*ai impresia că e ceva în neregulă cu tine, că tu nu ești destul de bun/ deștept, că tu nu ai cine știe ce valoare, că tu ai dat greș. (Terry Real) Traducerea Mihaela Dan

Noi suntem învățați să „acoperim” lipsa stimei de sine sănătoase, care vine din interior către exterior, cu o falsă stimă de sine, care vine din exterior către interior.

Și sunt trei tipuri de falsă stimă de sine:

*una bazată pe PERFORMANȚĂ („valoarea mea este dată de realizările/ succesele mele exterioare” – asta este caracteristică în general bărbaților)

*a doua este cea bazată pe VALIDAREA OBȚINUTĂ DIN EXTERIOR („am valoare pentru că tu crezi/ spui că am valoare” – asta este caracteristică în general femeilor)

*a treia este cea bazată pe CEEA CE AI („Am valoare pentru că am bani/ o casă mare/ o mașină de lux/ un corp frumos/ o soție frumoasă/ un copil la Harvard, etc).

Dacă mâine toți oamenii ar avea o stimă de sine sănătoasă, bazată pe cine sunt ei ca ființă, pe inima lor, întreaga economie ar intra în colaps, iar publicitatea care ne inundă pe toate canalele ar dispărea, fiindcă nu ar mai avea niciun efect. (Terry Real) Traducerea Mihaela Dan

Eu am avut parte în Africa de o experiență care mi-a schimbat viața: un prieten m-a dus într-un sat al unui trib Masai. Pentru că eu lucram cu grupuri de bărbați, ajutându-i să se maturizeze, să evolueze, prietenul meu m-a condus în acel sat unde mi-a facilitat o întâlnire cu înțelepții tribului. Am stat de vorbă cu aceștia și i-am întrebat următorul lucru: „În țara mea, America, oamenii consideră că a fi un bărbat adevărat („un bun războinic”, în accepțiunea tribului Masai) înseamnă să fii puternic, dur, viteaz, iar alții cred că a fi un bărbat adevărat înseamnă să fii sensibil, blând, bun, respectuos. Cum vedeți voi lucrurile?”.

Unul dintre ei mi-a răspuns: „Nu mă interesează să vorbesc despre ce înseamnă să fii un bun războinic. Putem vorbi însă despre ce înseamnă să fii un excelent războinic.

Atunci când momentul îți cere curaj, putere și stăpânire de sine, nimeni nu te întrece în a da dovadă de aceste calități. Atunci când momentul îți cere tandrețe, bunătate, empatie, tu nu ești tandru, bun, empatic, ci ești foarte, foarte, foarte tandru, bun, empatic. Asta înseamnă să fii un excelent războinic.

Și dacă ești un excelent războinic știi care moment îți cere curaj, putere și stăpânire de sine și care moment îți cere tandrețe, bunătate, empatie”.

Asta înseamnă să fii un bărbat adevărat. Asta nu știm cum să fim noi, bărbații.

În opinia mea, ideea aceasta că femeile au abilități relaționale (sunt emoționale) și bărbații sunt ca o stâncă este o prostie. Băieții și bărbații au și ei aptitudini relaționale, au și ei nevoi emoționale, ca și femeile, pentru că acestea nu sunt nevoi feminine, sunt nevoi umane. Problema este că băieții au fost obligați să se înghesuie într-un tipar disfuncțional al masculinității, să își reprime emoțiile, să devină insensibili.

Acest mod de a-i crește/ educa pe băieți a fost un abuz. Modul în care transformăm băieții în bărbați în cultura/ societatea patriarhală este unul abuziv, violent. Îi îndepărtăm pe băieți de mamele lor, fiindcă nu vrem să fie „pămpălăi”, îi îndepărtăm de inima lor, fiindcă nu vrem să fie „slabi”, îi învățăm să nu se arate vulnerabili, îi facem să nu mai fie capabili să se conecteze emoțional cu cei din jur și spunem că așa îi învățăm să fie independenți, puternici. Acesta este un gen violent de inițiere în masculinitate.

Și dacă un băiat opune rezistență la toate aceste lucruri, presiunile care sunt exercitate asupra lui pentru a-l forța să se conformeze sunt mult mai mari decât cele exercitate asupra unei fete care opune rezistență în a se conforma regulilor societății. (Terry Real) Traducerea Mihaela Dan

Am avut printre clienți la un moment dat părinții unui băiețel de 3 ani, un copil dulce, căruia îi plăcea să se îmbrace în tot felul de costume de spiriduși sau Dracula sau altele de genul ăsta, dar preferatul său era costumul de zână. Și părinții săi au apelat la mine ca să-i ajut, fiindcă erau îngrijorați de „confuzia băiețelului cu privire la sexul său”.

Era un băiețel cu un păr zulufat căruia îi plăceau foarte mult rochițele și diadema de zână.

Interesant este că părinții său nu erau îngrijorați cu privire la vreo eventuală confuzie a băiețelului cu privire la faptul că ar fi Dracula, ceea ce-i îngrijora e ca nu cumva să creadă că e zână, adică femeie…

Într-o zi, fratele acestui băiețel, Justin, care avea 7 ani, se juca împreună cu niște prieteni de vârsta lui prin casă. Cel mic era atât de entuziasmat de copii încât a fugit în camera sa, s-a îmbracat într-un costum de zână, și-a pus pe cap tiara, a înșfăcat bagheta magică și a venit încântat să le arate băieților costumul lui. Băieții s-au uitat la el și apoi s-au uitat unul la altul fără să spună nimic. Nu au râs de el, dar privirea lor spunea totul. Băiețelul de 3 ani s-a dus în camera lui, s-a schimbat în pantaloni, s-a întors, le-a spus celorlalți băieți „Haideți să ne facem săbii!” și de atunci n-a mai purtat niciodată costumul de zână.

Nu a fost nevoie să se rostească niciun cuvânt pentru ca el să renunțe pentru totdeauna la costumul de zână. (Terry Real) Traducerea Mihaela Dan

În general, când am de-a face la cabinet cu bărbați care nu vor să fie acolo, care au venit târâți de soțiile lor, modul în care reușesc să-i „prind” în discuție este următorul: îi întreb „Ce fel de tată ai avut?” și apoi „Ce fel de tată vrei să fii?”.

Modul în care putem să facem față durerii emoționale, dacă vrem să nu o proiectăm asupra celor din jur și să nu-i rănim pe aceștia, este să ne vindecăm traumele și să ne deschidem inimile. Acest gen de muncă interioară nu o facem doar pentru noi înșine, o facem pentru generațiile viitoare. Este un dar pe care îl facem copiilor, nepoților și strănepoților noștri. (Terry Real) Traducerea Mihaela Dan

Imaturitatea unui om deseori vine de la copilul său interior care este foarte activ. Acest fel de om nu este un om rău, însă are nevoie de ceva mai mult ajutor de la cei cu care colaborează / interacționează pentru a duce la îndeplinire acele sarcini la care ne obligă societatea în care trăim.

Oamenii maturizați total au plătit un mare preț pentru a ajunge așa, lăsând în urmă copilul din ei, adică joaca și detașarea cu care copilul abordează viața cu evenimentele ei.

Omul imatur trebuie privit cu indulgență, ca pe un copil, chiar dacă pocinoagele pe care le face te pot scoate din minți. Adevărat că un părinte imatur poate fi periculos, deoarece doi copii nu se pot crește singuri, sau un partener de afaceri imatur poate fi la fel de periculos. Însă ce vreau să spun este că imaturitatea nu este răutate.

În relația cu un imatur, responsabilitatea revine maturului. Și maturul deseori se supără ca măgarul pe sat. Ideea este că, dacă pleci la drum cu un imatur, trebuie să știi la ce te înhami. Însă nu-l pedepsi pentru că e copil. Suflecă-ți mânecile și crește-l, du-l de mână până pe partea cealaltă a unei situații de viață, pentru că realmente este un copil într-un trup de om mare.

Personal, nu plec la drum cu imaturi. Îi iubesc pentru ceea ce ei sunt, le invidiez imaturitatea, dar nu am nici nervi și nici răbdare în lucrurile serioase cu ei.

Pentru unii, eu sunt imatură, și în câteva privințe chiar sunt, însă sub nicio formă nu aș renunța și la aceste reminiscențe copilărești care încă îmi mai zburdă prin suflet. Știu că alegând să fiu așa, devin o povară pentru unii, dar mai bine să renunțe ei la mine decât să renunț eu la copilul din mine.

E greu să fii adult. E greu să fii om mare…(Nadine Voindrouh)

Ce înseamnă să trăiești liber? Înseamnă să nu fii sub controlul fizic, mental sau emoțional al altuia/ altora.

Cum trăim liber? Ne fixăm propriile standarde/ reguli/ principii/ valori pentru viața noastră, nu trăim după regulile/ așteptările/ pretențiile altora, nu le permitem altora să ne dicteze cum să trăim.

Eu am constatat că foarte mulți oameni nici măcar nu-și trăiesc propria viață; ei trăiesc viața pe care le spun alții (părinții, soțul/ soția, biserica, societatea, etc) că „trebuie”/ „e bine” să o trăiască. Și apoi ne întrebăm de ce nimeni nu e fericit… Pentru că oamenii nu-și trăiesc viața așa cum simt ei că vor să trăiască, ci după cum le cer/ impun alții să o trăiască!

Și când trăiești în acest mod ajungi la un moment dat să te oprești și să spui: „Stai puțin, asta este viața mea! De ce fac eu ce vor alții să fac? De ce le permit eu altora să îmi spună cum să trăiesc? A venit timpul să-mi recuperez puterea personală! A venit timpul să preiau controlul asupra vieții mele, să îmi fac propriile alegeri”.

Și da, este dificil să faci asta într-o lume care se bazează pe rațiune, pe statistici, pe analize de date, pe comparații, etc și care îți poate aduce nenumărate argumente „raționale” că lucrurile stau așa cum spun alții, nu așa cum simți tu. Este greu să rămâi aliniat cu adevărul tău când toți cei din jur vin cu argumente „raționale” care „demolează” ceea ce simți tu a fi adevărat; mai ales când ei sunt atât de mulți și tu ești unul singur.

O să vă dau un exemplu: dacă ești un artist și creezi o melodie, oricât de încântat ești de creația ta, nu-i poți obliga pe ceilalți să o asculte și nici nu-i poți obliga să le placă.

Dacă tu ai anumite așteptări, în sensul că vrei ca ceilalți să te înțeleagă, să te valideze, să te susțină, ca să îți permiți să trăiești așa cum vrei tu (adică liber), atunci nu mai ești liber, fiindcă depinzi de validarea celor din jur.

Dacă trăiești liber, tu creezi din spațiul inimii, lași inspirația să te conducă și compui acea melodie care te exprimă cu adevărat pe tine însuți, fără să te intereseze părerea altora. Tu creezi din inima ta, faci tot ce depinde de tine pentru ca această creație să fie cea mai bună pe care o poți realiza la acel moment și împărtășești cu lumea ceea ce ai creat. Ce face lumea mai departe este treaba ei, nu e treaba ta. Nu ai niciun fel de așteptări legate de modul în care primește lumea creația ta, nu îi evaluezi valoarea după reacția celorlalți și nu îți evaluezi nici propria valoare după modul în care cei din jur tratează creația ta. Nu e problema ta dacă ceilalți nu înțeleg valoarea creației tale și nu percep frumusețea creației tale.

Când trăiești liber faci diferența între cine ești tu (valoarea ta ca ființă) și modul în care sunt primite darurile tale, pe care le împărtășești cu ceilalți. Nu îți evaluezi valoarea după validarea pe care o obții (sau nu) din exterior. Dacă unii oamenii nu înțeleg sau nu sunt dispuși să primească darul tău este treaba lor, nu înseamnă că darul tău nu are valoare sau că tu nu ai valoare. (DeVon Franklin) Traducerea Mihaela Dan

O binecuvântare primită înainte ca tu să fii pregătit să o gestionezi poate să devină o nenorocire pentru tine.

Acea binecuvântare este pregătită pentru tine, este a ta, dar nu o vei primi de la Dumnezeu înainte de momentul potrivit, când o vei putea gestiona. Și dacă nu vei lucra cu tine însuți pentru a fi pregătit pentru ea, nu o vei primi.

De exemplu, tu poți să-i dai acum fiului tău cheile mașinii și o poate conduce fără probleme, pentru că are vârsta potrivită și are și permis de conducere; dacă îi dădeai cheile mașinii când avea doar 10 ani și-l lăsai să o conducă, ar fi putut provoca o tragedie.

Este vorba de aceeași mașină, aceleași chei, același fiu, dar momentul la care tu, ca tată, îi dai cheile mașinii, este esențial. El le-ar fi vrut și la 10 ani, ar fi urcat și atunci la volan, pentru că la mintea lui de atunci atât înțelegea, dar tu știai că nu este momentul potrivit pentru așa ceva.

Ai fi fost un tată bun dacă atunci când avea el 10 ani îi dădeai cheile, doar fiindcă te ruga să-l lași să încerce și el să conducă mașina? Nu, n-ai fi fost un tată bun, ai fi fost un tată iresponsabil, fiindcă știai că nu este pregătit pentru așa ceva.

În același mod, Dumnezeu refuză uneori să ne dea ceea ce-i cerem, atunci când îi cerem, fiindcă El știe că încă nu suntem pregătiți să facem față acelor lucruri, că dacă le primim, nu le putem gestiona și o să le facem praf.

Pilda fiului rătăcitor ne arată că dacă primim prea devreme ceea ce este al nostru, riscăm să pierdem/ irosim tot ce-am primit. El i-a cerut tatălui său partea sa din moștenire, a primit-o și apoi s-a începărtat de tatăl său și a irosit averea printre străini, cheltuind în mod nechibzuit toți banii.

Uneori, faptul că am primit ceea ce i-am cerut Tatălui nostru ne facem să ne îndepărtăm de El, fiindcă încă nu suntem capabili să gestionăm cu înțelepciune ce am primit, încă nu ne-am maturizat suficient.

Una dintre rugăciunile mele este: „Doamne, nu-mi da lucruri pe care încă nu sunt pregătit să le gestionez! Tu știi când sunt pregătit pentru o anumită binecuvântare, tu știi ce binecuvântare este cea mai potrivită pentru mine la momentul respectiv; prefer să aștept să mă binecuvântezi atunci când știi Tu că e momentul potrivit. Până atunci, învață-mă să am răbdare!”. (TD Jakes) Traducerea Mihaela Dan

Nu-ți trebuie multă inteligență ca să-ți dai seama că este benefic să „hrănești” (cu timpul, energia, atenția, banii tăi) ceea ce te „hrănește” din punct de vedere energetic, emoțional, intelectual, spiritual. E la mintea cocoșului că este benefic pentru tine să susții în orice mod poți ceea ce te susține pe tine.

Dacă te-ai concentra pe a „hrăni” ceea ce te hrănește, ai fi uimit să constați cât de mult s-ar schimba în bine viața ta.

Tu ce hrănești? Nu cumva hrănești cu atenția/ energia/ gândurile/ timpul tău niște lucruri/ persoane/ activități/ relații care nu îți sunt benefice, care nu aduc valoare în viața ta? Faci măcar din când în când o evaluare a oamenilor/ lucrurile/ activităților/ relațiilor din viața ta, pentru a te lămuri care dintre ele aduc plus valoare și care nu?

Știi foarte clar care sunt oamenii din viața ta care te clădesc/ înalță/ ajută/ inspiră/ provoacă să crești? Și dacă îi știi, le dai atenția cuvenită, hrănești cu timpul și energia ta relația cu acești oameni, le arăți că sunt importanți pentru tine? (TD Jakes) Traducerea Mihaela Dan

Dacă te uiți pe internet la niște filme și ești conștient că acele filme nu sunt o „hrană sănătoasă” pentru tine, că nu te ajută să evoluezi, nu te mai uita la asemenea filme!

Dacă citești pe o rețea de socializare niște postări și ești conștient că acele postări nu sunt o „hrană sănătoasă” pentru tine, că nu te ajută să evoluezi, nu mai citi asemenea postări!

Dacă citești niște cărți și ești conștient că acele cărți nu sunt o „hrană sănătoasă” pentru tine, că nu te ajută să evoluezi, nu le mai citi!

Dacă asculți un învățător spiritual/ preot și ceea ce spune el nu-ți atinge inima, nu te face să vrei să fii un om mai bun, nu te face să vrei să te apropii mai mult de Dumnezeu, nu-l mai asculta, pentru că nu este omul potrivit pentru tine!

Dar atunci când tu asculți un învățător spiritual/ preot săptămână de săptămână, când asculți în mod regulat niște înregistrări, când citești în mod regulat niște lucruri care te ajută să evoluezi, deci când constați că ceva te hrănește, când primești în mod regulat de la un om sau de la o organizație/ biserică ceva care-ți este benefic, acolo are loc un schimb energetic, tu primești ceva și este firesc să oferi, la rândul tău, pentru ca schimbul energetic să fie echilibrat.

Și dacă eu sunt omul pe care-l asculți/ urmărești în mod regulat și constați că ceea ce-ți ofer eu îți este de folos, te ajută să crești, nu sugerez să-mi oferi mie, ca persoană, ceva, în schimbul a ceea ce-ți ofer; îți spun să-i oferi lui Dumnezeu ceva pentru ceea ce-ți oferă prin intermediul meu, adică să servești Binele comun în orice mod poți, atunci când poți.

Dacă Dumnezeu mă folosește pe mine sau pe un altul ca să-ți ofere un ajutor/ un sfat/ o conștientizare/ un semn, ca să-ți trimită o binecuvântare, nu te mulțumi să primești întruna de la alții, fără să oferi nimic în schimb; găsește modalități prin care fi tu însuți o binecuvântare în viața altora!

Nu te comporta de parcă ai amnezie spirituală!

Desigur, dacă cel care te hrănește este un preot și implicit, biserica sa, poți lua în calcul și ideea de a-l susține pe el și acea biserică în orice mod poți; hrănește ceea ce te hrănește! Dacă tu îți găsești ajutorul/ alinarea la acel om/ în acea biserică și sunt moduri în care poți susține direct omul care te ajută, fă-o, fiindcă astfel de te asiguri că acel om va fi în continuare acolo, în biserică, atunci când vei mai avea nevoie de el! O faci pentru tine, nu o faci pentru el.

Înțelegeți că este esențial să vă asigurați că oferiți aproximativ în aceeași măsură în care primiți. Dacă voi doar primiți, dar nu vă înghesuiți să oferiți, la un moment dat nu veți mai primi – nici de la oameni, nici de la Dumnezeu. (TD Jakes) Traducerea Mihaela Dan

Atunci când ai un cont în bancă, nu poți retrage din acel cont mai mult decât ai depus.

La fel funcționează lucrurile și în ceea ce privește raportul între ceea ce dai și ceea ce primești.

Unii oameni vor să primească/ ia cât mai mult, dar nu sunt la fel de dornici să ofere. Când primești ceva, asigură-te că oferi la nivelul la care ai primit. Și nu mă refer neapărat la a oferi aceleiași persoane care ți-a dat. Uneori poți face asta și chiar e recomandat să faci asta, alteori sunt alți oameni care au nevoie de ajutorul tău. Este la latitudinea ta să vezi cui este cel mai potrivit să-i oferi.

Dacă tu primești mai mult decât oferi, se creează o „datorie” energetică, iar dacă tu faci asta în mod regulat, datoria energetică va crește tot mai mult și te va slei. O să crească pe nesimțite, nu îți vei da seama, dar „datoria” aceasta va crește și te va afecta la nivel energetic și nu numai.

În ce zone ale vieții tale investești foarte puțin și aștepți foarte mult?

Vrei să avansezi în carieră, dar îți faci treaba de mântuială și nu mai citești nimic, ca să fii la curent cu noutățile din domeniu?

Îți neglijezi soția, dar ai pretenția ca ea să fie o soție model?

Vrei să evoluezi spiritual, dar nu aloci deloc timp pentru a participa la cursuri/ seminarii/ întâlniri cu teme spirituale, pentru a asculta înregistrări pe teme spirituale, pentru a citi cărți spirituale sau pentru a merge la biserică, dacă simți că acela e locul în care poți să te conectezi cel mai bine cu Dumnezeu?

Nu depui mai nimic, dar vrei să faci retrageri mari din acele zone? (TD Jakes) Traducerea Mihaela Dan

Libertatea înseamnă să ai posibilitatea de a alege.

Fiecare om este liber să facă alegerea pe care o dorește și împreună, uniți, milităm pentru libertatea tuturor.

Eu respect alegerea fiecăruia. Important este însă ca această alegere să fie făcută în mod liber, nu să fie impusă, pentru că așa ceva nu este în regulă. Asta este o încălcare a liberului arbitru. Este ca un viol.

Noi suntem aici pentru a ne susține unul pe celălalt, pentru a ne ridica unul pe celălalt, indiferent de alegerile pe care le facem fiecare. Noi toți avem dreptul să ne facem propriile alegeri, așa cum considerăm potrivit pentru noi. Fără această posibilitate de a ne face în mod liber propriile alegeri, putem spune că nu mai avem drepturi și libertăți. Posibilitatea de a alege înseamnă libertate. (Phil Good) Traducerea Mihaela Dan

09.07.2021