Ultima Actualizare in 23.04.2025: texte noi la final
Motto: "Nu poti salva pe nimeni. Poti fi alaturi de altii, sustinandu-i
dintr-o stare de echilibru energetic si pace interioara. Poti sa le
impartasesti din Cunoasterea ta, sa le impartasesti perspectiva ta asupra unor situatii,
dar nu le poti inlatura tu durerea. Nu poti merge pe Calea lor, in locul lor.
Nu le poti da raspunsurile potrivite pentru ei. Este necesar ca ei sa-si puna
propriile intrebari, sa isi gaseasca propriile raspunsuri, sa-si traiasca
propria nesiguranta, sa isi priveasca propriile incertitudini. Este necesar ca
ei sa faca propriile greseli, sa isi simta propriile tristeti, sa-si invete
propriile lectii. Daca vor cu adevarat sa fie in pace cu ei insisi, este
necesar ca ei sa urmeze cu incredere Calea propriei vindecari, care li se
dezvaluie pas cu pas. Li se dezvaluie lor, nu altora." Sursa: Jeff Foster
Este prioritar a-i invata pe copii despre libertatea de a trai dupa cum isi simt chemarea sufletului, mai presus decat dupa cum spun normele, traditia, cutumele, societatea, legile abuzive.
Eu am aplicat instinctiv si intuitiv aceste practici, si tare mult ma bucur
ca am facut-o. Copiii mei au aripi puternice, iar zborul lor le este sustinut
de propriul lor avant. Sunt atat de mandra de ele!
---------------------
"LIBERTATEA, CEA MAI DE PREȚ EDUCAȚIE.
Ne dorim ce este mai bun pentru copiii noștri, ne dorim să aibă succes, să
termine școli bune, să aibă job-uri fastuoase, bani, putere și neapărat o
familie fericită. Vrem toate acestea pentru ei! Nu pentru că ei și le doresc,
mulți nici nu îi întrebăm ce vor, ci pentru că așa definim noi o viață cu lista
bifată, deci trăită bine.
În toată goana aceasta de listă bifată, adesea uităm de ei. Uităm să îi
vedem, să îi ascultăm, să îi cunoaștem și doamne ferește ca dorințele lor să nu
fie în acord cu ceea ce ne dorim noi pentru ei. Și asta încă de când sunt
foarte mici.
În mintea noastră viitorul succes pe care ni l-am imaginat pentru ei,
succes în care și noi avem un merit se clatină, iar asta ne face anxioși,
critici, manipulatori, controlatori. Pentru că insuccesul lor va fi insuccesul
nostru!
Libertatea este poate cea mai de preț unealtă în orice tip de succes. Succes
la școală, în relații, în viața profesională.
Și de foarte mici, datorită propriilor noastre limitări, frici,
necunoaștere strângem tot mai tare lesa în jurul libertății copilului.
Libertatea de a explora atunci când un bebeluș decoperă lumea și părintele
rostește de sute de ori pe zi “nu e voie”.
Scopul explorării nu este să ne întoarcă viața pe dos, să ne enerveze, să
facă murdărie. Aceasta este o etapă de învățare, de explorare, de depărtate de
mamă spre înțelegerea că el este o persoană diferită. 99% din “nu e voie” le
oprește curiozitatea, dezvoltarea creierului și îi frustrează.
Libertatea de a face mizerie când mănâncă, de a se juca în noroi, de a sări
în bălți. Libertate care îi dezvoltă cum nu îi dezvoltă niciun curs la care
părinții plătesc bani grei.
Libertatea de a se juca liber afară/ în parc/la bunici/ în camera lor ore
în șir cu alți copii, fără ochii, părerile și panicile adultului este poate cea
mai de preț unealtă ca un copil să își întărească stima de sine, esențială în
orice tip de succes ne putem imagina.
Această libertate aduce cu ea dezvoltarea creierului într-un mod în care
niciun părinte, curs sau carte nu îl pot face. Se învață negociere, limite
sociale, detectare de emoții, gestionare de emoții și situații complicate,
skill-uri de împăcare, cunoașterea altor personalități și gestionarea
relațiilor cu toate tipurile de caractere. Luarea de decizii proprii, asumarea
consecințelor, testarea de limite fizice, controlul asupra propriei vieți pe
care prea puțini copii îl mai au, pentru băieți hrănirea energiei masculine
(care nu se face în prezența mamei cloșcă) esențială pentru viitorul bărbat
bine sau bărbat preș.
Degeaba le dăm cea mai bună mâncare, cele mai bune haine, grădinițe, școli,
cursuri extra în dorința de viitoare performanță și îi privăm de cea mai de
preț unealtă: libertatea de a testa, de a se juca liber, de a sta în natură, de
a sta degeaba. Libertatea de a se cunoaște pe ei și lumea întreagă.
Privarea de libertate în toate sensurile ei posibile aduce doar frustrare,
lipsa unei dezvoltări psihologice echilibrate, mediocritate, inadecvare
socială, neîmplinire în relații de prietenie, iubire, sociale, profesionale.
Treaba noastră de mame este să ne conștientizăm propriile frici, anxietăți,
limitări, credințe limitative conform cărora copilul are nevoie de noi mereu
100% , prezența invazivă în viața copiilor. Și să le vindecăm.
La fel cum este treaba noastră să îi protejăm și să le oferim limite pentru
sănătatea și siguranța lor, însă unele care să nu le încalce libertatea la care
au tot dreptul.
Doar așa putem să le oferim copiilor noștri, de foarte mici, cea mai de
preț unealtă în viață: libertatea.
Succesul si fericirea unui om nu țin doar de școli, inteligență și noroc.
De cele mai multe ori țin de “acasă”, sau “departe de casă” atunci când copiii
fug sufocați de mamele sau de tații lor.
Să îi ținem aproape! Și liberi!" Atena Boca,
Un bătrân întâlnește un tânăr care
întreabă:
“Îți mai aduci aminte de mine? ”
Și bătrânul spune nu. Apoi tânărul îi
spune că i-a fost elev, iar profesorul îl întreabă:
"Cu ce te ocupi, cu ce te ocupi în
viață?" ”
Tânărul răspunde:
"Pai m-am făcut profesor. ”
“ah, ce bine, ca mine? Întreabă
bătrânul.
„Ei bine, da. De fapt, am devenit
profesor pentru că m-ai inspirat să fiu ca tine. ”
Bătrânul, curios, îl întreabă pe tânăr
la ce oră a decis să devină profesor. Și tânărul îi spune următoarea poveste:
„Într-o zi, un prieten de-al meu, tot
student, a venit cu un ceas nou și frumos, și am decis că îl vreau.
Am furat-o, i-am scos-o din buzunar.
La scurt timp după aceea, prietenul meu
a observat că îi lipsește ceasul și s-a plâns imediat profesorului nostru, care
erai tu.
Apoi v-ați adresat clasei spunând:
„Ceasul acestui elev a fost furat în timpul orelor de astăzi. Cine l-a furat,
va rog sa-l returnati. ”
Nu i-am dat înapoi pentru că nu am vrut.
Ai închis ușa și ne-ai spus tuturor să
ne ridicăm și să formăm un cerc.
Urma să ne cercetați buzunarele unul
câte unul până când era găsit ceasul.
Totuși, ne-ați spus să închidem ochii,
că nu v-ați uita după ceasul lui decât dacă am avea cu toții ochii închiși.
Am făcut cum am fost instruiți.
Ai trecut din buzunar în buzunar, iar
când mi-ai umblat prin buzunar, ai găsit ceasul și l-ai luat. Ai continuat să
cauți buzunarele tuturor, iar când ai terminat, ai spus „deschide ochii. Avem
ceasul. ”
Nu m-ai pârât și nu ai menționat
niciodată episodul. Nici tu nu ai spus cine a furat ceasul. În acea zi mi-ai
salvat demnitatea pentru totdeauna. A fost cea mai rușinoasă zi din viața mea.
Dar asta e și ziua în care am decis să
nu devin hoț, om rău etc. Nu ai spus nimic, nici măcar nu m-ai certat sau m-ai
luat deoparte să-mi dai o lecție de morală.
Am primit mesajul tău clar.
Datorită vouă am înțeles ce trebuie să
facă un educator adevărat.
Vă mai amintiți acest episod, profesore?
Bătrânul profesor i-a răspuns: „Da, îmi
amintesc situația cu ceasul furat, pe care îl căutam în buzunarul tuturor. Nu mi-am
adus aminte de tine, ca si eu am inchis ochii cand ma uitam. ”
Aceasta este esența învățăturii:
"Dacă pentru a corecta trebuie să
umilești; nu știi să predai."
„Noii copii au nevoie de părinți
conștienți.
În fiecare zi se nasc tot mai mulți
copii speciali.
Copii care ajung aici cu o altă
frecvență, cu o misiune clară și care vin să colaboreze la construirea de noi
paradigme sociale.
Aceștia sunt Copii Învățători, cu
Conștiință înaltă, Sensibilitate și Daruri Unice.
Ei sunt maeștri și, ca atare, au nevoie
să-și dezvolte darurile pe pământ.
Asta necesită părinți extrem de
conștienți, capabili să creeze spațiul necesar pentru ca ei să-și poată
manifesta măiestria.
Pentru părinți, acest lucru implică
multe schimbări interne, chiar dacă nu știu cum să o facă, este esențial să fie
conștienți de intuiția lor și de ceea ce are nevoie copilul în acest nou
proces.
Este obișnuit în aceste cazuri ca acești
copii să comunice cu părinții lor în vise, chiar înainte de a se naște, pentru
a-și împărtăși numele și ceea ce au nevoie pentru a crește.
Acești copii foarte evoluați vin să
transforme societatea, să semene semințele schimbării în lumea pe care o
cunoaștem acum.
Sistemul de învățământ este depășit și
nu mai este potrivit pentru ei.
Ceea ce noi numim azi educație este de
fapt o impunere, în care, dacă copilul nu se potrivește tiparului, este
discriminat sau se creează noi tipuri de comportament prin „distragere”, când
în realitate sunt copii cu alte capacități.
De exemplu, un copil poate avea
dificultăți în scris sau la MATEMATICĂ; dar este genial la DESEN și pictură, în
loc să-și pună în valoare inteligența vizuală și creativă, este minimalizat
pentru că nu se potrivește tiparului.
Dezvoltați darurile lor! Copilul poate învăța
să scrie sau să facă matematică pe măsură ce crește, dar va fi un geniu în
darurile pe care le aduce sufletul său.
Fiți atenți la copiii voștri! Fiți
atenți și conștienți ca părinți în această nouă eră.”
José Luis Araya Altamirano
„Îi vei învăţa să zboare, dar nu va fi zborul tău. Îi vei învăţa să viseze, dar nu vor visa visul tău.
Îi vei învăţa să trăiască, dar nu vor trăi viaţa ta.
Cu toate acestea, în fiecare zbor, vis şi
viaţă se va regăsi mereu amprenta ta şi a ceea ce i-ai învăţat.”- Sfânta Tereza
de Calcutta.
L-am întrebat pe Dumnezeu: cum să-mi
pregătesc copilul pentru viață? Iar El mi-a răspuns:
- Eu i-am dat vedere, tu învață-l să
observe.
- Eu i-am dat auzul, tu învață-l să asculte.
- Eu i-am dat mâini, tu învață-l să
mângâie.
- Eu i-am dat minte, tu învață-l să
gândească.
- EU I-AM DAT SUFLET, TU ÎNVAȚĂ-L SĂ
IUBESCĂ!
"Cele mai multe femei au fost programate la modul subtil, fiind
învățate că trebuie să se pună pe ultimul loc în ordinea priorităților, așa cum
a fost ea stabilită de societatea patriarhală... Ele au acceptat tacit că
nevoile lor - indiferent dacă era vorba de nevoi fizice, emoționale, mentale
sau spirituale - erau cele mai puțin importante în familie și în ierarhia
socială.
Cele mai multe dintre noi s-au conformat în tăcere.
Cele mai multe dintre noi au crezut că e “de datoria noastră”, a femeilor, să
ne punem pe ultimul loc.
Cele mai multe dintre noi au jucat rolul martirului și s-au sacrificat
pentru alții.
Cele mai multe dintre noi nu au pus niciodată la îndoială această stare de
fapt.
Nenumărate femei cu inimile rănite au jucat acest rol de martir toată viața
lor, de milenii. Noi am încercat să-i facem fericiți pe toți cei din jurul
nostru. Am considerat că este responsabilitatea noastră să le facem pe plac
altora, renunțând la propriul nostru adevăr, la nevoile și dorințele proprii,
din dorința de “a fi bine”, într-o încercare de “a trăi în bună înțelegere”.
De-a lungul timpului, noi, femeile, am încercat să fim fericite făcându-i
pe toți ceilalți fericiți. Dacă ceilalți erau fericiți, simțeam că ne-am jucat
perfect rolul și că astfel, puteam să ne considerăm și noi fericite.
Pentru o vreme am fost mulțumite că persoanele dragi au nevoie de noi. Am
crezut că dacă au nevoie de noi o să ne simțim apreciate, acceptate și iubite.
Tot ce ne doream era o validare a valorii noastre, venită din partea celor ale
căror nevoi le-am pus mai presus de nevoile noastre.
Dar a fost un preț uriaș de plătit, pentru că simțeam un gol interior, o
amorțeală întunecată... O amorțeală pe care nici măcar nu puteam să o
identificăm, pentru că ea a fost mereu acolo, distrugându-ne pe tăcute
respectul de sine, demolându-ne puțin câte puțin puterea personală,
închizându-ne încetul cu încetul inimile.
Noi am încercat cu îndârjire să umplem acest gol interior care apăruse ca
urmare a faptului că ne-am neglijat nevoile și dorințele proprii, că ne-am
negat/ ignorat propriul adevăr și că am acceptat să trăim zi de zi în acest
fel. Am încercat să umplem acest gol interior preocupându-ne și mai mult de
binele celorlați, concentrându-ne și mai mult pe nevoile și dorințele lor, în speranța
că fărâmele de iubire primite din partea acestora ne vor fi de ajuns și în
sfârșit, ne vom simți și noi împlinite, fie și pentru o perioadă scurtă de
timp.
Noi n-am înțeles, nu ne-am dat seama că, de fapt, acest gol era provocat de
lipsa de IUBIRE. Noi am dat mereu de la noi - am dat atât de mult, încât
rezervoarele noastre s-au golit.
Aceasta e durerea ascunsă din istoria Femininului, care a fost gravată în
paginile timpului, în societatea patriarhală a Pământului.
Vremurile se schimbă acum. Femeia și-a recuperat și asumat puterea
personală. Ea s-a ridicat în toată gloria ei și în cele din urmă, a înțeles că
golul pe care îl simte în interiorul ei nu poate fi umplut decât din interior.
Ea nu mai pune nevoile altora deasupra nevoilor proprii. Ea își rostește
adevărul cu grație. Își urmeaza calea sigură pe ea, acceptând doar ceea ce
rezonează cu ea și ce o onorează.
Și în acest fel, Femeia nu se schimbă doar ea însăși - ea schimbă lumea.
Nu-și mai dorește ca ceilalți să aibă nevoie de ea, ca să se simtă validată; a
plătit un preț prea mare atunci când își baza fericirea proprie pe fericirea
altora, așa că în cele din urmă, a decis să se pună pe ea însăși pe primul loc
în ordinea priorităților sale."
Sursa: Karen Star
„Definiţia copilului...
Un copil este o fiinţă pe care ne-a
împrumutat-o Dumnezeu ca să facem un curs intensiv despre cum să iubim pe
cineva mai mult decât pe noi înşine, despre cum să ne schimbăm cele mai mari
defecte pentru a le da cele mai bune exemple şi despre cum să învăţăm să avem
curaj.
Da, asta e!
Să fii tată sau mamă este cel mai mare
act de curaj pe care îl poate face cineva, pentru că presupune să te expui la
toate tipurile de durere, dar mai ales incertitudinii că faci lucrurile corect
şi temerii de a nu pierde ceva atât de iubit.
A pierde? Cum? Nu e al nostru?
A fost doar un împrumut. Cel mai preţios
şi mai minunat împrumut, pentru că sunt ai noştri atâta timp cât nu pot avea
grijă de ei înşişi, după aceea aparţin vieţii, destinului şi familiilor lor.
Dumnezeu să binecuvânteze pentru
totdeauna copiii noştri, pentru că pe noi deja ne-a binecuvântat cu ei.” Jose
Saramago
„Menis Yousry: Femeia a făcut un miracol creând copilul, bărbatul va putea
face asta niciodată, bărbatul trebuie să creeze Altceva.
Nu ne putem întrece cu ele, deci a
trebuit să ne plasăm în fața lor (n.r. discuție referitoare la figura masculină
din diverse religii). Așa că veți vedea artiști, poeți, oameni incredibili care
sunt bărbați și nu femei. Trebuie să demonstrăm lumii că putem face ceva.
Terapia a fost inventată de bărbați, nu de femeie. Bărbatul este entuziasmat că
trebuie să creeze ceva, iar ea este tot timpul relaxată, deoarece ea deja a
demonstrat ceva lumii, ea a făcut un miracol pe care noi nu îl putem face.
Iar problema e atunci când femeia
încearcă să se întreacă cu un bărbat, își pierde feminitatea, deja au dovedit
lumii că sunt creatoare. Deci noi suntem mereu pe locul 2, pentru că nu putem
face ce au făcut ele. Femeile au nevoie să fie iubite, dar nu mai trebuie să
demonstreze nimic.
Iubirea e un nivel foarte înalt de
conștiință, extrem de înalt
Iubirea poate fi definită deloc, este
imposibil, nu există niciun cuvânt pentru ea, nu este o relație, nu este nimic
din ceea ce gândești. Nu aș fi niciodată în stare să o definesc. Iubirea e un
nivel foarte înalt de conștiință, extrem de înalt. Aș spune că iubirea este
Dumnezeu însuși. Orice celulă pe care o avem în corp este ținută de iubire.
Asta am simțit eu. Dacă o persoană simte și atinge această iubire în partenerul
lor, nu vor avea niciodată probleme.
Unui bărbat foarte iubitor nu-i va păsa
dacă femeia este puternică sau nu. Este în regulă, se descurcă. Nu contează
dacă femeile conduc lumea. Dacă sunt o persoană iubitoare nu mă va afecta
deloc. Nu cred că iubirea este ceva ce putem atinge, este ca și muzica. Dacă nu
aș fi experimentat prezența unei persoane iubitoare, cu mine, de la început,
viața ar fi fost un munte imens de cățărat. Iar relația cu mama poate fi
vindecată printr-un singur lucru, să îți accepți trecutul.„
Dacă mama este afectată de relația cu
soțul, va destabiliza relația cu copilul
Menis Yousry, terapeut, declarații din
interviul realizat de Damian Draghici.
Dr. Menis Yousry: „Primii doi ani de
viață sunt critici. Suntem doar emoții”
Doctor Menis Yousry: Cum ne putem ridica
conștiința? Care este scopul vieții?
”Tatăl poartă un rol critic în două
sensuri. Tatăl influențează mama care merge către copil. Deci influențează
indirect. Dacă mama este afectată de relația cu tatăl, va destabiliza relația
cu copilul. Deci are altă rădăcină indirectă către copil.
Rolul tatălui este a de învăța copilul
să fie agresiv. Iar mama învață copilul să fie iubitor. Dar ai nevoie de
agresivitate mai târziu, nu la început. E bine să faci un copil agresiv pentru
că are nevoie să fie puternic, pentru că trebuie să gestioneze viața. Deci mama
prima, tatăl mai târziu.
Și dacă te uiți la familii sănătoase,
vei vedea că tatăl aruncă copilul în aer, aleargă cu el, dar mama va spune,
”nu, nu, stopm nu face asta”. Ea este blândă, tatăl este puternic. Nu poți să
fii blând în viață, nu vei supraviețui. Atunci când copiii, în special baieții,
sunt îngrijiți prea mult, nu vor putea să se descurce într-o relație, deoarece
vor fi prea blânzi.
Din păcate femeile nu pot face față în a
crește băieți, nici nu ar trebui să o facă, pentru că băieții au acest fel de
agresivitate și o va răni pe mamă. Aici este foarte important tatăl.
În America sunt multe bande de băieți,
nu de fete. Mă informam despre asta și am descoperit ceva uimitor, m-am uitat
la câteva bande, alături de alți colegi, și am realizat că fiecare membru din
această bandă are tatăl plecat de acasă, prin urmare au pierdut controlul.
Pentru că femeia nu este în stare să controleze băiatul. Nu este datoria ei
oricum, și am realizat și văzut, în unele culturi, cum ar fi cele arabe, că
atunci când băiatul atinge o anumită vârstă, rupe legătura cu mama, se duce în
deșert, nu se mai intersectează. Trebuie să învețe abilități de viață. Ei
trebuie să fie controlați de un bărbat.
Dar acum in Vest avem o problemă,
bărbații nu mai sunt bărbați, nu mai au curajul că controleze copilul. Copilul
din Vest controlează pe toată lumea. În fiecare casă copilul este în control,
nu mai sunt părinții.
Un exemplu, într-o familie din Anglia,
copilul a chemat poliția, iar poliția a spus să-l scoată pe tată din casă.
Copilul a învățat multe lucruri, merge la școală și spune ”m-a atins tatăl
meu”, când de fapt nu l-a atins nimeni. Sau poate l-a sărutat prietenește.
Părinții sunt dați afară din casă pentru 6 luni. Copilul realizează astfel că
are putere, iar sistemul îi sprijină. În școală profesorul nu mai poate să
disciplineze copilul, deci bărbații si-au pierdut autoritatea.
S-a ajuns la extrema cealaltă. Poate că
în trecut bărbații erau prea agresivi, răneau femeia, dar acum mergem în
extrema cealaltă. Deci părinții pe care îi vedeam, când lucram cu familii, sunt
speriați de proprii copii. Nu știu cum e în România, dar în Germania, Suedia, e
teribil.
Mai este o problemă în statele bogate,
dacă copilul ajunge la vârsta de 16-18 ani și vor să se certe cu părinții,
Guvernul poate să le dea o casă și bani. În Scoția i se dă fiecărui copil de 18
ani, 1500 de lire pe lună. Acum copilul poate să spună: nu mai am nevoie de
părinți. Iar acum și-au pierdut respectul, înțelepciunea și rădăcinile
părinților.
Când un copil mic decide, nu se simte
sigur. Trebuie să înțeleagă că cineva mai mare decât el îl îndrumă să ia o
decizie.
Rolul parental al unei mame sau al unui
tată este diferit. Rolul tatălui este doar protecția, iar rolul mamei este doar
conexiunea. Dar acum totul este amestecat, pentru că bărbatul nu poate obține
nimic, iar femeia poate obține mai multe. Femeia are mai mult succes.
Purtam o discuție într-un spital, iar o
femeie a împărtășit o poveste grupului care m-a atins profund.
A spus că a lucrat în maternitate timp
de mulți ani. Copiii născuți prematur sunt puși într-un incubator. Și în toți
acești ani a văzut ceva care se repetă și care este extraordinar. Părinții vin
împreună. Femeia, mama, fugea și voia să atingă copilul, iar bărbatul stătea
într-un colț fără să facă nimic. Iar apoi a început să observe ceva. Bărbatul
se uita la acel aparat și voia să se asigure că funcționează. Așa avem noi
grijă de copii. Trebuie să ne asigurăm că totul funcționează, dar nu trebuie să
alergăm să îl atingem pentru că nu putem. Noi trebuie să facem construcția,
treaba grea. Casa care se dărâmă, ușa care se strică, aceasta este datoria
noastră, să oferim siguranță.
Când sunt bolnavi normal că sunt
îngrijorat, dar nu alerg acolo să încerc să-i dau lucruri, cum face mama. Cred
că așa funcționăm.
Însă acum, mulți oameni au divorțat,
sunt mulți părinți singuri care joacă rolul a două persoane iar fmailia s-a
schimbat mult. Deși natura ta de bărbat nu este să-l îngrijești, în aceste
situații o vei face.
Mi-am crescut copilul singur de la o
vârstă fragedă. Atunci când am divorțat, iar copilul a rămas cu mine, fiul meu.
Cel mai mare șoc al meu a fost cum să-i cumpăr haine, nu știam măsurile și
cumpăram lucrurile greșite tot timpul. Nu realizam cât de rapid crește. Ne
putem adapta și noi ca bărbați, dar nu este natural. Iar invers, când are loc
un divorț și bărbatul nu este implicat, este foarte dificil și pentru o femeie,
pentru că trebuie să fie ca un bărbat, să-l protejeze și să facă lucrurile pe
care un bărbat ar trebui să le facă. Dar lumea este în continuă schimbare și
poate așa trebuie să fie lucrurile..
Băiatul provine dintr-o femeie. Deci și
noi toți provenim dintr-o femeie.
Acei copii născuți de femei, devin
bărbați mai târziu și se cred mai mari decât o femeie. Cum se simte o femeie în
astfel de situație? Aceasta e nedreptatea finală.
Mă gândesc la țările arabe și la părți
ale lumii unde femeia este complet acoperită. Acolo apare poliția moralității,
dacă femeia își arată puțin din ochi, este bătută pe stradă de un bărbat care
putea să fie fiul ei. Iar asta a ajuns in genele noastre și a crescut multă
agresivitate în femei.
În cultura musulmană un bărbat poate să
se căsătorească cu 4 femei. Dacă un bărbat vrea să divorțeze, poate doar să o spună
– ”divorțăm și gata”. O femeie nu poate. Dacă vrea să divorțeze, trebuie să-l
întrebe pe el, iar el este îndreptățit să meargă să se căsătorească cu alta.
Oare cum gândesc acești oameni?!
Religiile acestea au 3000 de ani. Poate
a fost o vreme când bărbații obișnuiau să meargă la război și erau foarte
puțini și femeile mai multe, poate atunci era acceptabil. Dar nu mai e cazul
acum.
Mediul și tehnologia nu mai are nevoie
de puterea bărbatului. Nu mai trebuie să fii puternic, ai nevoie de mintea ta.
Creierul femeii e mai bun și am realizat asta acum ceva timp, când am lucrat în
spital pentru mulți ani în terapia de familie.
99% din copiii cu probleme erau băieții,
nu fetele. Îar în școală băieții sunt mereu în spatele lor. Și văd că devenim
din ce în ce mai deștepți. Chiar și biologia spune că creierul băieților se
dezvoltă mai încet. A fost aprobat de neuroștiință. Iar asta este o problemă,
deoarece când stresul apare în familie, cel mai tânăr este afectat decât cel
bătrân. Dacă fata este mai matură decât băiatul, nu va fi afectată la fel de
mult. De asta rata de suicid este mai mare la bărbat decât la femei.” Menis
Yousry
Mulți dintre noi confundă treaba de a fi
părinte - gătit, teme, dus și adus - cu a fi ”prezent” pentru copiii noștri,
Deși poate că suntem prezenți pentru nevoile lor materiale, fizice și chiar
intelectuale, asta înseamnă deloc că suntem prezenți pentru nevoile lor
emoționale și spirituale.
Pentru a satisface nevoia de conectare a
copiiilor noștri, ne trebuie un anumit set de abilități. Înseamnă să ne
ascultăm copiii, să auzim cu adevărat ce ne spun, fără a simți că trebuie să
reparăm, corectăm sau să ținem predici. În acest sens, trebuie să le observăm
corpul, inclusiv gesturile, afectul și energia. Le permitem să ne pătrundă cu o
receptivitate crescută.” (Shefali Tsabary - ”Părintele conștient. Cum să ne
transformăm pe noi pentru a avea copii puternici”)
Eu am crescut într-o familie săracă, iar
tatăl meu era un om deștept, iubitor, dar de o brutalitate extremă la nivel
fizic și emoțional. Și m-am specializat în terapie pentru că voiam să obțin
abilitățile necesare pentru a reuși să comunic cu acest om, să-l fac să se
deschidă în fața mea. Am vrut să înțeleg ce s-a întâmplat cu el de a ajuns să
devină un asemenea om, ca să nu ajung și eu ca el, ca să nu mă comport și eu la
fel ca el cu copiii mei.
Și poate că unora li se pare că
descrierea „un om deștept, iubitor, dar de o brutalitate extremă la nivel fizic
și emoțional” este una paradoxală, că aceasta conține aspecte care sunt contradictorii.
Da, așa este și imaginați-vă cât de confuz am fost eu, ca și copil de 4-5 ani…
Sunt mulți părinți care în anumite
momente sunt iubitori și apoi, în alte momente, sunt extrem de violenți, iar
asta face ca acei copii să fie foarte confuzi și să nu mai aibă încredere în
oameni nici măcar atunci când aceștia se comportă într-un mod iubitor cu ei,
pentru că se așteaptă să le fie tras preșul de pub picioare în orice moment.
Există trei tipuri de copii: „copilul
bun”, cel care e ascultător și are rezultate bune la învățătură, câștigă
premii, etc, „copilul rău”, care este un rebel și „copilul invizibil”, căruia
nimeni nu-i dă nicio atenție.
Eu am fost „copilul rău”.
„Copilul rău” este cel care aduce la
suprafață toate patologiile și adevărurile dureroase din familia sa,
adevărurile care sunt ascunse/ negate de restul rudelor; el spune niște
adevăruri care nu convin familiei și este pedepsit pentru asta.
Întâi am fost un copil care spunea
adevărul și era pedepsit pentru asta, iar acum sunt un adult care spune
adevărul și sunt plătit pentru asta.
Pentru mult timp nu am știut absolut
nimic despre copilăria și viața tatălui meu, pentru că el nu vorbea niciodată
despre asta; abia după ce am devenit terapeut și am căpătat anumite abilități
în a vorbi cu oameni care au fost răniți am știut cum să îl tratez cu
suficientă blândețe ca să-l fac să se deschidă și să comunice cu mine, să-mi
spună povestea lui.
Tatăl meu are un frate mai mic cu doi
ani; mama lor a murit când el avea 9 ani, iar tatăl său era „un ratat, un om
slab”, cum l-a descris el. Aveau un mic magazin, dar după moartea mamei sale a
dat faliment, au trăit de azi pe mâine, găzduiți temporar de diverși oameni,
iar într-o zi, tatăl său, aflat în depresie, a încercat să se sinucidă și să-i
omoare și pe cei doi copii: i-a dus într-un garaj și s-a închis în mașină cu
ei, cu motorul mașinii pornit. Tatăl meu își amintea cum bunicul meu îi ținea
în brațe pe el și pe fratele lui în acea mașină și le spunea să stea liniștiți.
La un moment dat, tatăl meu (care la acea vreme avea 11 ani) și-a dat seama că
se întâmplă ceva rău, a spart geamul mașinii și asta l-a zguduit pe bunicul
meu, care s-a răzgândit și i-a scos din mașină pe copii. Și tatăl meu spune că
acela a fost ultimul contact real la nivel emoțional pe care l-a avut cu
bunicul meu până la finalul vieții sale.
Tatăl meu a disprețuit sensibilitatea și
vulnerabilitatea bărbaților, pentru că l-a considerat întotdeauna un om slab pe
bunicul și de aceea disprețuia „slăbiciunea” la un bărbat și de câte ori avea
impresia că eu sunt slab mă ataca, mă abuza. Comportamentul lui era un răspuns
la traumă. (Terry Real) Traducerea Mihaela Dan
Mentorul meu definește trauma ca fiind
orice comportament al părintelui care nu îl susține din toate punctele de
vedere pe copil.
El consideră că orice comportament care
face ca un copil să simtă că nu este auzit, văzut, iubit, apreciat, respectat,
susținut, îl rănește pe acel copil. Și în acest context vă dați seama cât de
largă este paleta traumelor care afectează comportamentul ulterior al copilului
și îi modelează caracterul...
Având în vedere că toți oamenii
(inclusiv toți părinții) au imperfecțiunile lor, este clar că toți copiii au
parte de traume în copilărie, fiindcă ei sunt foarte sensibili și îi afectează
puternic lucruri care pentru noi, adulții, nu par a fi mare lucru. Noi toți am
fost „modelați” de diverse traume din copilărie, dar în cazul unora dintre noi
traumele au fost foarte mari.
În general, o relație parcurge trei
etape: armonie - dizarmonie – revenirea la armonie (aceasta fiind etapa în care
se „repară” anumite comportamente care au dus la dizarmonie). Problema este că
în familiile disfuncționale se parcurg doar primele două etape și relația
rămâne înțepenită la „dizarmonie”, pentru că nu se mai repară niciodată acele
comportamente nocive; tu ai acea traumă și n-ai decât să trăiești cu ea așa cum
poți, până la următoarea traumă.
Și o să vă dau un exemplu, ca să vedeți
că și în familiile în care părinții sunt în general iubitori, aceștia pot să-și
traumatizeze copiii: fiul meu juca hochei în copilărie. Eu nu am avut niciodată
înclinație pentru sport și asta l-a făcut pe fiul meu să fie dezamăgit că nu
avea un tată care să-i înțeleagă pasiunea pentru hochei și care să fie la fel
de entuziasmat ca el de sucesele sale sportive.
Eu mergeam cu el la patinoar și îl
așteptam până termina antrenamentele. Într-o zi eram în întârziere, el se
plângea că nu e gata, părinții ceilalți se agitau, eu mă grăbeam să-l încalț ca
să intre pe gheață și din grabă i-am pus patinele invers. Pe acea vreme fiul
meu avea vreo 8-9 ani. A intrat pe gheață și după vreo 10 minute a revenit
lângă mine și mi-a spus că îl dor picioarele, că patinele îl rănesc. Eu i-am
spus: „Nu te mai plânge atât, joacă hochei, dacă asta vrei!”. El m-a ascultat,
a continuat să joace și la finele meciului, când a venit să îl descalț, am
constat șocat că îi pusesem patinele invers în picioare, iar picioarele lui
erau rănite…
Și m-am întrebat atunci: dacă ar fi fost
vorba de o fată și ea mi s-ar fi plâns că patinele o rănesc, aș fi fost la fel
de ferm pe cât am fost cu băiatul, i-aș fi spus „Nu te mai plânge atât, joacă
hochei, dacă asta vrei!” sau mi-aș fi ascultat fetița? Și răspunsul meu sincer
a fost că cel mai probabil mi-aș fi ascultat fetița și aș fi verificat, ca să
văd de ce o rănesc patinele.
Adevărul este că în acea zi am avut un
comportament dur față de fiul meu, am urmat modelul patriarhal, am crezut că
așa îl învăț să fie „bărbat”. L-am traumatizat, fără să-mi dau seama. (Terry
Real) Traducerea Mihaela Dan
Cei mai mulți bărbați nu știu ce înseamnă
să trăiești într-un mediu care te susține emoțional și psihic, care te hrănește
emoțional, în care există o conexiune profundă între tine și cei apropiați. Ei
nu înțeleg ce vrei să spui, dacă le vorbești despre așa ceva, pentru că nu au
experimentat niciodată asta, nu știu cum se simte. Te aud și poate la nivelul
minții încearcă să-și dea seama cam cum ar fi, dar nu înțeleg cu adevărat ce
înseamnă asta.
În societatea patriarhală familia
tradițională presupune existența unor roluri bine stabilite pentru femei și
pentru bărbați. În familia tradițională, aceea a părinților și bunicilor
noștri, femeia trebuie să se supună bărbatului, odată ieșită din adolescență ea
„își pierde vocea”, este ascultătoare, ea se supune comenzilor bărbatului. Și
pentru că simt că nu-și mai pot spune adevărul, că nu mai au dreptul să-și
spună părerea, femeile încep să acumuleze resentimente și devin manipulatoare
în relație.
Pe de o parte ai o femeie plină de
resentimente și manipulatoare, pe altă parte ai un bărbat care are inima
închisă, dur, incapabil să se conecteze emoțional cu propriile emoții și cu cei
din jur, care este concentrat pe realizările/ succesele exterioare.
Din astfel de oameni este format cuplul
tradițional în societatea patriarhală.
Întrebare: ce valoare este împărtășită
de cultura patriarhală și de unele curente ce țin de dezvoltarea personală?
Individualismul. Dezvoltarea personală
este „personală”, adică individuală, nu este o dezvoltare relațională. Și s-a
mers multă vreme pe ideea „Eu eram slab, am lucrat cu mine și acum sunt
puternic, așa că de acum înainte o să fac exact ce am chef și dacă nu vă place,
fuck you!”.
Bun, aceasta este o etapă în dezvoltarea
omului, dar cred că este necesar să mergem mai departe, la următoarea etapă.
Femeile au trecut de la etapa în care nu
aveau o voce, în care nu aveau dreptul să-și spună părerea/ adevărul, la etapa
în care au o voce și o folosesc la modul agresiv, de genul „Eu eram slabă, acum
sunt puternică, acum fac ce vreau eu și dacă nu-ți place, dispari din fața mea!”.
Femeile și-au câștigat dreptul de a fi
cât de masculine vor și timp de câteva decenii au fost atât de masculine pe cât
și-au dorit; e timpul ca ele să treacă la etapa în care își exprimă adevărul la
modul ferm și iubitor, în același timp, în care sunt puternice și iubitoare, în
același timp.
Este posibil să fii puternic și iubitor,
în același timp. (Terry Real) Traducerea Mihaela Dan
Patriarhatul este liniar și este
caracterizat de două aspecte importante, în ceea ce-i privește pe bărbați.
Unul este acela că neagă/ respinge
vulnerabilitatea bărbaților. Cu cât ești mai invulnerabil, mai dur, cu atât
ești mai masculin; cu cât ești mai vulnerabil, cu atât ești mai feminin – asta
este ideea.
Al doilea aspect se referă la
grandomania masculinității, la iluzia că Dumnezeu i-a dat lui Adam dreptul de a
stăpâni pământul, ceea ce este o aberație.
Dacă vom continua să trăim în iluzia că
suntem mai presus de natură ne vom distruge ca umanitate.
Dacă vom continua să trăim în iluzia că
noi, bărbații, suntem mai presus de soția noastră, de copiii noștri, că avem
dreptul să-i dominăm și să ne comportăm cu ei așa cum avem chef, ne vom
distruge relațiile. (Terry Real) Traducerea Mihaela Dan
Eu îi învăț pe oameni cum să aibă
relații iubitoare cu cei din jur, cum să-și deschidă inima, cum să-și spună
adevărul, cum să asculte, cum să răspundă la modul echilibrat, cum să se
conecteze emoțional cu ceilalți.
Și experiența mi-a arătat că cei mai
mulți bărbați nu se deschid către așa ceva până când nu ajung să experimenteze
o criză în viața lor.
Discutam recent cu un bărbat mai în
vârstă, un om de afaceri de succes, care îmi spunea că a angajat recent un
tânăr care este excepțional din punct de vedere al pregătirii profesionale, dar
este un narcisist cu care e foarte dificil să lucrezi în echipă. M-a întrebat
dacă sunt de părere că s-ar putea face ceva în acest sens și i-am răspuns: „Din
păcate, este prea tânăr, cel mai probabil până când viața nu-l va doborî, până
nu va trece printr-o criză majoră, nu va fi capabil să conștientizeze că are
comportamente narcisiste și nu va fi dispus să ia în calcul ideea de a se
schimba”.
Pentru cei mai mulți bărbați este nevoie
de o criză care să-i „distrugă”, pentru ca ei să fie dispuși să se schimbe.
De-a lungul carierei mele, cei mai mulți
bărbați care au venit la mine la terapie au fost fie cei „aduși cu forța” de
soțiile lor, care le spuneau „Ori accepți să facem terapie, ori divorțez!”, fie
erau bărbați ale căror soții deja îi părăsiseră; oricum, erau bărbați ajunși
într-o criză profundă.
„Criza vârstei mijlocii”, caracteristică
bărbaților, are un rost și atunci când vine, ai două variante:
*poți conștientiza că vechea agendă a
masculinității, după care ai funcționat până acum, nu te ajută cu mare lucru,
nu te face să te simți fericit, că nu ți se potrivește, că e ceva în neregulă
cu vechea paradigmă a masculinității (și faci tranziția la un nou gen de
masculinitate)
*ai impresia că e ceva în neregulă cu
tine, că tu nu ești destul de bun/ deștept, că tu nu ai cine știe ce valoare,
că tu ai dat greș. (Terry Real) Traducerea Mihaela Dan
Noi suntem învățați să „acoperim” lipsa
stimei de sine sănătoase, care vine din interior către exterior, cu o falsă
stimă de sine, care vine din exterior către interior.
Și sunt trei tipuri de falsă stimă de
sine:
*una bazată pe PERFORMANȚĂ („valoarea
mea este dată de realizările/ succesele mele exterioare” – asta este
caracteristică în general bărbaților)
*a doua este cea bazată pe VALIDAREA
OBȚINUTĂ DIN EXTERIOR („am valoare pentru că tu crezi/ spui că am valoare” –
asta este caracteristică în general femeilor)
*a treia este cea bazată pe CEEA CE AI
(„Am valoare pentru că am bani/ o casă mare/ o mașină de lux/ un corp frumos/ o
soție frumoasă/ un copil la Harvard, etc).
Dacă mâine toți oamenii ar avea o stimă
de sine sănătoasă, bazată pe cine sunt ei ca ființă, pe inima lor, întreaga
economie ar intra în colaps, iar publicitatea care ne inundă pe toate canalele
ar dispărea, fiindcă nu ar mai avea niciun efect. (Terry Real) Traducerea Mihaela
Dan
Eu am avut parte în Africa de o
experiență care mi-a schimbat viața: un prieten m-a dus într-un sat al unui
trib Masai. Pentru că eu lucram cu grupuri de bărbați, ajutându-i să se
maturizeze, să evolueze, prietenul meu m-a condus în acel sat unde mi-a
facilitat o întâlnire cu înțelepții tribului. Am stat de vorbă cu aceștia și
i-am întrebat următorul lucru: „În țara mea, America, oamenii consideră că a fi
un bărbat adevărat („un bun războinic”, în accepțiunea tribului Masai) înseamnă
să fii puternic, dur, viteaz, iar alții cred că a fi un bărbat adevărat înseamnă
să fii sensibil, blând, bun, respectuos. Cum vedeți voi lucrurile?”.
Unul dintre ei mi-a răspuns: „Nu mă
interesează să vorbesc despre ce înseamnă să fii un bun războinic. Putem vorbi
însă despre ce înseamnă să fii un excelent războinic.
Atunci când momentul îți cere curaj,
putere și stăpânire de sine, nimeni nu te întrece în a da dovadă de aceste
calități. Atunci când momentul îți cere tandrețe, bunătate, empatie, tu nu ești
tandru, bun, empatic, ci ești foarte, foarte, foarte tandru, bun, empatic. Asta
înseamnă să fii un excelent războinic.
Și dacă ești un excelent războinic știi
care moment îți cere curaj, putere și stăpânire de sine și care moment îți cere
tandrețe, bunătate, empatie”.
Asta înseamnă să fii un bărbat adevărat.
Asta nu știm cum să fim noi, bărbații.
În opinia mea, ideea aceasta că femeile
au abilități relaționale (sunt emoționale) și bărbații sunt ca o stâncă este o
prostie. Băieții și bărbații au și ei aptitudini relaționale, au și ei nevoi
emoționale, ca și femeile, pentru că acestea nu sunt nevoi feminine, sunt nevoi
umane. Problema este că băieții au fost obligați să se înghesuie într-un tipar
disfuncțional al masculinității, să își reprime emoțiile, să devină
insensibili.
Acest mod de a-i crește/ educa pe băieți
a fost un abuz. Modul în care transformăm băieții în bărbați în cultura/
societatea patriarhală este unul abuziv, violent. Îi îndepărtăm pe băieți de
mamele lor, fiindcă nu vrem să fie „pămpălăi”, îi îndepărtăm de inima lor,
fiindcă nu vrem să fie „slabi”, îi învățăm să nu se arate vulnerabili, îi facem
să nu mai fie capabili să se conecteze emoțional cu cei din jur și spunem că
așa îi învățăm să fie independenți, puternici. Acesta este un gen violent de
inițiere în masculinitate.
Și dacă un băiat opune rezistență la toate
aceste lucruri, presiunile care sunt exercitate asupra lui pentru a-l forța să
se conformeze sunt mult mai mari decât cele exercitate asupra unei fete care
opune rezistență în a se conforma regulilor societății. (Terry Real) Traducerea
Mihaela Dan
Am avut printre clienți la un moment dat
părinții unui băiețel de 3 ani, un copil dulce, căruia îi plăcea să se îmbrace
în tot felul de costume de spiriduși sau Dracula sau altele de genul ăsta, dar
preferatul său era costumul de zână. Și părinții săi au apelat la mine ca să-i
ajut, fiindcă erau îngrijorați de „confuzia băiețelului cu privire la sexul
său”.
Era un băiețel cu un păr zulufat căruia
îi plăceau foarte mult rochițele și diadema de zână.
Interesant este că părinții său nu erau
îngrijorați cu privire la vreo eventuală confuzie a băiețelului cu privire la
faptul că ar fi Dracula, ceea ce-i îngrijora e ca nu cumva să creadă că e zână,
adică femeie…
Într-o zi, fratele acestui băiețel,
Justin, care avea 7 ani, se juca împreună cu niște prieteni de vârsta lui prin
casă. Cel mic era atât de entuziasmat de copii încât a fugit în camera sa, s-a
îmbracat într-un costum de zână, și-a pus pe cap tiara, a înșfăcat bagheta
magică și a venit încântat să le arate băieților costumul lui. Băieții s-au
uitat la el și apoi s-au uitat unul la altul fără să spună nimic. Nu au râs de
el, dar privirea lor spunea totul. Băiețelul de 3 ani s-a dus în camera lui,
s-a schimbat în pantaloni, s-a întors, le-a spus celorlalți băieți „Haideți să
ne facem săbii!” și de atunci n-a mai purtat niciodată costumul de zână.
Nu a fost nevoie să se rostească niciun
cuvânt pentru ca el să renunțe pentru totdeauna la costumul de zână. (Terry
Real) Traducerea Mihaela Dan
În general, când am de-a face la cabinet
cu bărbați care nu vor să fie acolo, care au venit târâți de soțiile lor, modul
în care reușesc să-i „prind” în discuție este următorul: îi întreb „Ce fel de
tată ai avut?” și apoi „Ce fel de tată vrei să fii?”.
Modul în care putem să facem față
durerii emoționale, dacă vrem să nu o proiectăm asupra celor din jur și să nu-i
rănim pe aceștia, este să ne vindecăm traumele și să ne deschidem inimile.
Acest gen de muncă interioară nu o facem doar pentru noi înșine, o facem pentru
generațiile viitoare. Este un dar pe care îl facem copiilor, nepoților și strănepoților
noștri. (Terry Real) Traducerea Mihaela Dan
Imaturitatea unui om deseori vine de la
copilul său interior care este foarte activ. Acest fel de om nu este un om rău,
însă are nevoie de ceva mai mult ajutor de la cei cu care colaborează /
interacționează pentru a duce la îndeplinire acele sarcini la care ne obligă
societatea în care trăim.
Oamenii maturizați total au plătit un
mare preț pentru a ajunge așa, lăsând în urmă copilul din ei, adică joaca și
detașarea cu care copilul abordează viața cu evenimentele ei.
Omul imatur trebuie privit cu
indulgență, ca pe un copil, chiar dacă pocinoagele pe care le face te pot
scoate din minți. Adevărat că un părinte imatur poate fi periculos, deoarece
doi copii nu se pot crește singuri, sau un partener de afaceri imatur poate fi la
fel de periculos. Însă ce vreau să spun este că imaturitatea nu este răutate.
În relația cu un imatur,
responsabilitatea revine maturului. Și maturul deseori se supără ca măgarul pe
sat. Ideea este că, dacă pleci la drum cu un imatur, trebuie să știi la ce te
înhami. Însă nu-l pedepsi pentru că e copil. Suflecă-ți mânecile și crește-l,
du-l de mână până pe partea cealaltă a unei situații de viață, pentru că
realmente este un copil într-un trup de om mare.
Personal, nu plec la drum cu imaturi. Îi
iubesc pentru ceea ce ei sunt, le invidiez imaturitatea, dar nu am nici nervi
și nici răbdare în lucrurile serioase cu ei.
Pentru unii, eu sunt imatură, și în
câteva privințe chiar sunt, însă sub nicio formă nu aș renunța și la aceste
reminiscențe copilărești care încă îmi mai zburdă prin suflet. Știu că alegând
să fiu așa, devin o povară pentru unii, dar mai bine să renunțe ei la mine
decât să renunț eu la copilul din mine.
E greu să fii adult. E
greu să fii om mare…(Nadine Voindrouh)
Ce înseamnă să trăiești liber? Înseamnă
să nu fii sub controlul fizic, mental sau emoțional al altuia/ altora.
Cum trăim liber? Ne fixăm propriile
standarde/ reguli/ principii/ valori pentru viața noastră, nu trăim după
regulile/ așteptările/ pretențiile altora, nu le permitem altora să ne dicteze
cum să trăim.
Eu am constatat că foarte mulți oameni
nici măcar nu-și trăiesc propria viață; ei trăiesc viața pe care le spun alții
(părinții, soțul/ soția, biserica, societatea, etc) că „trebuie”/ „e bine” să o
trăiască. Și apoi ne întrebăm de ce nimeni nu e fericit… Pentru că oamenii
nu-și trăiesc viața așa cum simt ei că vor să trăiască, ci după cum le cer/
impun alții să o trăiască!
Și când trăiești în acest mod ajungi la
un moment dat să te oprești și să spui: „Stai puțin, asta este viața mea! De ce
fac eu ce vor alții să fac? De ce le permit eu altora să îmi spună cum să
trăiesc? A venit timpul să-mi recuperez puterea personală! A venit timpul să
preiau controlul asupra vieții mele, să îmi fac propriile alegeri”.
Și da, este dificil să faci asta într-o
lume care se bazează pe rațiune, pe statistici, pe analize de date, pe
comparații, etc și care îți poate aduce nenumărate argumente „raționale” că
lucrurile stau așa cum spun alții, nu așa cum simți tu. Este greu să rămâi
aliniat cu adevărul tău când toți cei din jur vin cu argumente „raționale” care
„demolează” ceea ce simți tu a fi adevărat; mai ales când ei sunt atât de mulți
și tu ești unul singur.
O să vă dau un exemplu: dacă ești un
artist și creezi o melodie, oricât de încântat ești de creația ta, nu-i poți
obliga pe ceilalți să o asculte și nici nu-i poți obliga să le placă.
Dacă tu ai anumite așteptări, în sensul
că vrei ca ceilalți să te înțeleagă, să te valideze, să te susțină, ca să îți
permiți să trăiești așa cum vrei tu (adică liber), atunci nu mai ești liber,
fiindcă depinzi de validarea celor din jur.
Dacă trăiești liber, tu creezi din
spațiul inimii, lași inspirația să te conducă și compui acea melodie care te
exprimă cu adevărat pe tine însuți, fără să te intereseze părerea altora. Tu
creezi din inima ta, faci tot ce depinde de tine pentru ca această creație să
fie cea mai bună pe care o poți realiza la acel moment și împărtășești cu lumea
ceea ce ai creat. Ce face lumea mai departe este treaba ei, nu e treaba ta. Nu
ai niciun fel de așteptări legate de modul în care primește lumea creația ta,
nu îi evaluezi valoarea după reacția celorlalți și nu îți evaluezi nici propria
valoare după modul în care cei din jur tratează creația ta. Nu e problema ta
dacă ceilalți nu înțeleg valoarea creației tale și nu percep frumusețea
creației tale.
O binecuvântare primită înainte ca tu să
fii pregătit să o gestionezi poate să devină o nenorocire pentru tine.
Acea binecuvântare este pregătită pentru
tine, este a ta, dar nu o vei primi de la Dumnezeu înainte de momentul
potrivit, când o vei putea gestiona. Și dacă nu vei lucra cu tine însuți pentru
a fi pregătit pentru ea, nu o vei primi.
De exemplu, tu poți să-i dai acum fiului
tău cheile mașinii și o poate conduce fără probleme, pentru că are vârsta
potrivită și are și permis de conducere; dacă îi dădeai cheile mașinii când
avea doar 10 ani și-l lăsai să o conducă, ar fi putut provoca o tragedie.
Este vorba de aceeași mașină, aceleași
chei, același fiu, dar momentul la care tu, ca tată, îi dai cheile mașinii,
este esențial. El le-ar fi vrut și la 10 ani, ar fi urcat și atunci la volan,
pentru că la mintea lui de atunci atât înțelegea, dar tu știai că nu este
momentul potrivit pentru așa ceva.
Ai fi fost un tată bun dacă atunci când
avea el 10 ani îi dădeai cheile, doar fiindcă te ruga să-l lași să încerce și
el să conducă mașina? Nu, n-ai fi fost un tată bun, ai fi fost un tată
iresponsabil, fiindcă știai că nu este pregătit pentru așa ceva.
În același mod, Dumnezeu refuză uneori
să ne dea ceea ce-i cerem, atunci când îi cerem, fiindcă El știe că încă nu
suntem pregătiți să facem față acelor lucruri, că dacă le primim, nu le putem
gestiona și o să le facem praf.
Pilda fiului rătăcitor ne arată că dacă
primim prea devreme ceea ce este al nostru, riscăm să pierdem/ irosim tot ce-am
primit. El i-a cerut tatălui său partea sa din moștenire, a primit-o și apoi
s-a începărtat de tatăl său și a irosit averea printre străini, cheltuind în
mod nechibzuit toți banii.
Uneori, faptul că am primit ceea ce i-am
cerut Tatălui nostru ne facem să ne îndepărtăm de El, fiindcă încă nu suntem
capabili să gestionăm cu înțelepciune ce am primit, încă nu ne-am maturizat
suficient.
Una dintre rugăciunile mele este:
„Doamne, nu-mi da lucruri pe care încă nu sunt pregătit să le gestionez! Tu
știi când sunt pregătit pentru o anumită binecuvântare, tu știi ce
binecuvântare este cea mai potrivită pentru mine la momentul respectiv; prefer
să aștept să mă binecuvântezi atunci când știi Tu că e momentul potrivit. Până
atunci, învață-mă să am răbdare!”. (TD Jakes) Traducerea Mihaela Dan
Nu-ți
trebuie multă inteligență ca să-ți dai seama că este benefic să „hrănești” (cu
timpul, energia, atenția, banii tăi) ceea ce te „hrănește” din punct de vedere
energetic, emoțional, intelectual, spiritual. E la mintea cocoșului că este
benefic pentru tine să susții în orice mod poți ceea ce te susține pe tine.
Dacă
te-ai concentra pe a „hrăni” ceea ce te hrănește, ai fi uimit să constați cât
de mult s-ar schimba în bine viața ta.
Tu
ce hrănești? Nu cumva hrănești cu atenția/ energia/ gândurile/ timpul tău niște
lucruri/ persoane/ activități/ relații care nu îți sunt benefice, care nu aduc
valoare în viața ta? Faci măcar din când în când o evaluare a oamenilor/
lucrurile/ activităților/ relațiilor din viața ta, pentru a te lămuri care
dintre ele aduc plus valoare și care nu?
Știi
foarte clar care sunt oamenii din viața ta care te clădesc/ înalță/ ajută/
inspiră/ provoacă să crești? Și dacă îi știi, le dai atenția cuvenită, hrănești
cu timpul și energia ta relația cu acești oameni, le arăți că sunt importanți
pentru tine? (TD Jakes) Traducerea Mihaela Dan
Dacă te uiți pe internet la niște filme
și ești conștient că acele filme nu sunt o „hrană sănătoasă” pentru tine, că nu
te ajută să evoluezi, nu te mai uita la asemenea filme!
Dacă citești pe o rețea de socializare
niște postări și ești conștient că acele postări nu sunt o „hrană sănătoasă”
pentru tine, că nu te ajută să evoluezi, nu mai citi asemenea postări!
Dacă citești niște cărți și ești
conștient că acele cărți nu sunt o „hrană sănătoasă” pentru tine, că nu te
ajută să evoluezi, nu le mai citi!
Dacă asculți un învățător spiritual/
preot și ceea ce spune el nu-ți atinge inima, nu te face să vrei să fii un om
mai bun, nu te face să vrei să te apropii mai mult de Dumnezeu, nu-l mai
asculta, pentru că nu este omul potrivit pentru tine!
Dar atunci când tu asculți un învățător
spiritual/ preot săptămână de săptămână, când asculți în mod regulat niște
înregistrări, când citești în mod regulat niște lucruri care te ajută să
evoluezi, deci când constați că ceva te hrănește, când primești în mod regulat
de la un om sau de la o organizație/ biserică ceva care-ți este benefic, acolo
are loc un schimb energetic, tu primești ceva și este firesc să oferi, la
rândul tău, pentru ca schimbul energetic să fie echilibrat.
Și dacă eu sunt omul pe care-l asculți/
urmărești în mod regulat și constați că ceea ce-ți ofer eu îți este de folos,
te ajută să crești, nu sugerez să-mi oferi mie, ca persoană, ceva, în schimbul
a ceea ce-ți ofer; îți spun să-i oferi lui Dumnezeu ceva pentru ceea ce-ți
oferă prin intermediul meu, adică să servești Binele comun în orice mod poți,
atunci când poți.
Dacă Dumnezeu mă folosește pe mine sau
pe un altul ca să-ți ofere un ajutor/ un sfat/ o conștientizare/ un semn, ca
să-ți trimită o binecuvântare, nu te mulțumi să primești întruna de la alții,
fără să oferi nimic în schimb; găsește modalități prin care fi tu însuți o
binecuvântare în viața altora!
Nu te comporta de parcă ai amnezie
spirituală!
Desigur, dacă cel care te hrănește este
un preot și implicit, biserica sa, poți lua în calcul și ideea de a-l susține
pe el și acea biserică în orice mod poți; hrănește ceea ce te hrănește! Dacă tu
îți găsești ajutorul/ alinarea la acel om/ în acea biserică și sunt moduri în
care poți susține direct omul care te ajută, fă-o, fiindcă astfel de te asiguri
că acel om va fi în continuare acolo, în biserică, atunci când vei mai avea
nevoie de el! O faci pentru tine, nu o faci pentru el.
Înțelegeți că este esențial să vă
asigurați că oferiți aproximativ în aceeași măsură în care primiți. Dacă voi
doar primiți, dar nu vă înghesuiți să oferiți, la un moment dat nu veți mai
primi – nici de la oameni, nici de la Dumnezeu. (TD Jakes) Traducerea Mihaela
Dan
Atunci când ai un cont în bancă, nu poți
retrage din acel cont mai mult decât ai depus.
La fel funcționează lucrurile și în ceea
ce privește raportul între ceea ce dai și ceea ce primești.
Unii oameni vor să primească/ ia cât mai
mult, dar nu sunt la fel de dornici să ofere. Când primești ceva, asigură-te că
oferi la nivelul la care ai primit. Și nu mă refer neapărat la a oferi
aceleiași persoane care ți-a dat. Uneori poți face asta și chiar e recomandat
să faci asta, alteori sunt alți oameni care au nevoie de ajutorul tău. Este la
latitudinea ta să vezi cui este cel mai potrivit să-i oferi.
Dacă tu primești mai mult decât oferi,
se creează o „datorie” energetică, iar dacă tu faci asta în mod regulat,
datoria energetică va crește tot mai mult și te va slei. O să crească pe
nesimțite, nu îți vei da seama, dar „datoria” aceasta va crește și te va afecta
la nivel energetic și nu numai.
În ce zone ale vieții tale investești
foarte puțin și aștepți foarte mult?
Vrei să avansezi în carieră, dar îți
faci treaba de mântuială și nu mai citești nimic, ca să fii la curent cu
noutățile din domeniu?
Îți neglijezi soția, dar ai pretenția ca
ea să fie o soție model?
Vrei să evoluezi spiritual, dar nu aloci
deloc timp pentru a participa la cursuri/ seminarii/ întâlniri cu teme
spirituale, pentru a asculta înregistrări pe teme spirituale, pentru a citi
cărți spirituale sau pentru a merge la biserică, dacă simți că acela e locul în
care poți să te conectezi cel mai bine cu Dumnezeu?
Nu depui mai nimic, dar vrei să faci
retrageri mari din acele zone? (TD Jakes) Traducerea Mihaela Dan
Libertatea înseamnă să ai posibilitatea
de a alege.
Fiecare om este liber să facă alegerea
pe care o dorește și împreună, uniți, milităm pentru libertatea tuturor.
Eu respect alegerea fiecăruia. Important
este însă ca această alegere să fie făcută în mod liber, nu să fie impusă,
pentru că așa ceva nu este în regulă. Asta este o încălcare a liberului
arbitru. Este ca un viol.
Noi suntem aici pentru a ne susține unul
pe celălalt, pentru a ne ridica unul pe celălalt, indiferent de alegerile pe
care le facem fiecare. Noi toți avem dreptul să ne facem propriile alegeri, așa
cum considerăm potrivit pentru noi. Fără această posibilitate de a ne face în
mod liber propriile alegeri, putem spune că nu mai avem drepturi și libertăți.
Posibilitatea de a alege înseamnă libertate. (Phil Good) Traducerea Mihaela Dan
"Pe vremuri nu mai
știa nimeni de traumă și nu mergea nici naiba la psiholog".
Ah, zici? Ăsta să fie,
oare, motivul pentru care tre' să mergem noi acum?
Nu-mi mai dați exemplul
"pe vremuri" când vreți să vă argumentați crezurile, că e cel mai
prost pe care-l puteți invoca.
Pe vremuri bătaia în
cupluri era justificată. Și nu doar că era justificată, dar cunosc multe cazuri
în care și soacra, care s-a dezvoltat într-o relație bazată pe pumni în ochi,
ajuta și încuraja altoirea nurorii.
Pe vremuri n-aveai voie să
zici nici ce te doare, nici ce te supără, că ți se tăia craca imediat. Fie prin
"taci și-nghite", fie prin pumni în ochi, vezi mai sus.
Pe vremuri nu-ți permiteai
să vizezi la idealuri, pentru că nici nu le cunoșteai. N-aveai acces la
informație și singurele visuri erau, de fapt, vise. Și se întâmplau doar
noaptea.
Pe vremuri n-aveai
opțiuni. Regulile erau destul de clare și granițele foarte bine stabilite.
Pe vremuri fetele se
transformau direct în mame, fără să mai apuce să fie femei fără copii, fără
griji, fără case de întreținut și bărbați de satisfăcut.
Pe vremuri existau multe
nereguli în raport cu sănătatea mintală și cultura afectivă.
Pe vremuri n-aveai voce.
Ăsta fiind și motivul pentru care vrei să le astupi altora gura acum.
Doar pentru că "pe
vremuri" lucrurile stăteau diferit, nu înseamnă că erau și sănătoase. Și
poate cel mai sănătos lucru pe care-l putem face e să trăim acum. Nu "pe
vremuri".
Alex Andronic
Se spune că „cu cât copiii tăi se simt
mai în siguranță și mai fericiți, cu atât se comportă mai ciudat”. Sună ciudat,
dar este adevărat.
Nu, nu este vorba de faptul că sunt
răsfățați, nici că le lipsește disciplina, acestea sunt probleme legate de
limite despre care vom vorbi mai târziu într-un alt infografic. Ei se comportă
ciudat, pur și simplu pentru că sunt încrezători. Iar atunci când un copil este
încrezător, adevărata sa esență înflorește: dansează fără ritm, inventează
cântece fără sens, râd la lucruri pe care noi, adulții, nu le înțelegem și
creează lumi în care imposibilul este normal.
Siguranța emoțională le permite să fie
ei înșiși. Copiii care se comportă „perfect” tot timpul reprimă adesea ceva: o
teamă, o nesiguranță sau o nevoie de aprobare. În schimb, copiii care se simt
iubiți și apreciați îndrăznesc să exploreze, să exprime ceea ce gândesc fără
teama de a fi judecați, chiar dacă ceea ce spun sau fac este... ciudat.
Din punctul de vedere al unui adult, un
copil care vorbește singur în timp ce se joacă poate părea ciudat. Un copil
care imită voci sau inventează personaje poate părea „prea imaginativ”. Dar din
punctul de vedere al copilului, acesta este pur și simplu liber. Iar libertatea
emoțională este o comoară pe care, din păcate, mulți adulți o pierd pe parcurs.
Dacă copilul dumneavoastră vă surprinde
cu întrebări curioase, gesturi teatrale sau un mod „ciudat” de a privi lumea,
nu încercați să-l corectați. Sărbătoriți această ciudățenie. Pentru că în
spatele acestui comportament se află un mesaj clar: „Știu că pot fi eu însumi
aici. Sunt în siguranță aici. Sunt fericit aici... Cu tine”.
Text: Dr. Luis Garza.
Natalie Ester
Vă citesc. Vă înțeleg.
N-am să descriu ce simt.
Îndrăznesc doar să vă
întreb ceva, prieteni dragi: știți de Calvin Klein?
Dar de Speedball ați
auzit? Poate Chemsex vă sună cunoscut? Sau Candyflipping?
Dacă știți ce sunt, vă
felicit din tot sufletul meu. Înseamnă că v-ați făcut temele și că vă luați în
serios rolul pe care îl jucați în familie.
Dacă nu știți ce sunt... e
timpul să vă îngrijorați și să aflați ce sunt. Rapid.
Puteți, eventual, să-i
rugați pe copiii voștri, pe adolescenții voștri să vă explice ce sunt.
Nu e nicio rușine să
înveți lucruri de la copilul tău. Dimpotrivă.
Ar trebui să ne iasă din
cap prostia asta, că numai ei învață de la noi. Avem atâtea de aflat de la ei.
Numai de-ar vrea să vorbească cu noi!
Revenind.
Puțini sunt tinerii care
nu știu răspunsul. Puteți să-l citiți împreună, pentru voi și pentru ei o să-l
las, mai jos, la final.
Dar majoritatea îl știu.
Din fericire, nu îi interesează. Bravo lor.
Numai unii le-au văzut de
aproape. E mai delicat să vă povestească în ce context. Le e teamă că îi veți
judeca sau că îi veți certa, le e teamă că ,,o să vă speriați prea tare și că
nu o să reacționați calm", așa că vor prefera să tacă. Pentru că ,,nu i-ați
înțelege". Pentru că ,,le-ați putea crea probleme". Lor, amicilor
lor...
,,Nu vrea nimeni bătăi de
cap".
Știu ei mai bine cum
faceți: ,,vă crizați", ,,exagerați", ,,țipați",
,,amenințați"... ,,Lăsați. Mai bine nu". Că, oricum, ,,n-ați
înțelege. E complicat.
Închideți naibii ușa
aia" și nu-i mai bateți la cap, ,,aiurea".
Alții... le-au încercat.
Doar pe unele. Sau pe
toate? Nu știu. Asta numai ei știu. Și nu cred că ar accepta să vă spună
vreodată ceva despre asta. ,,Voi nu trebuie să știți nimic despre asta".
Mi-e foarte frică să mă
gândesc la urmări... dar în astfel de cazuri, aș face tot ce e omenește posibil
să îi asigur că subiectul ăsta merită pus pe masă și discutat până în cel mai
mic amănunt. Cu acel cineva (fie din familie, fie din afara ei) care îi poate
întoarce la momentul zero, înainte de a fi prea târziu.
Aproape toți tinerii din
jurul nostru au văzut efectul pe care drogurile îl au.
Nu există școală sau liceu
sau cartier din care drogurile să lipsească cu desăvărșire. Nu există.
Sigur că unii văd mai de
departe, sau mai târziu, știu mai puține amănunte. Alții văd de-aproape, cunosc
toate detaliile.
Dar toți pot vorbi despre
asta. Dacă ar avea cu cine vorbi despre asta.
Acasă? Mai ales acasă.
Dar... acasă, ,,nu prea
deschidem subiectul ăsta". Cum nici ăla despre sex nu prea merge dezbătut
în familie. ,,Ar fi culmea, acum. Are doar 16 ani! E prea devreme."
,,Ăla mic are 12. E încă
naiv. Cum să discutăm despre droguri, sex și masturbare, ai înnebunit? Lasă, să
mai treacă niște timp."
Poate.
Poate dacă ar fi mai mult
timp...
Poate dacă nu ar exista
frica... sau rușinea... sau amăgirea...
Toți avem nevoie de timp.
De răbdare.
De calm.
De curaj.
Toți avem nevoie de
adevăr.
De cel născut din
întrebări și răspunsuri.
Toți avem nevoie de
comunicare.
De informație.
„Calvin Klein” sau „CK
blend” - Ketamină + Cocaină
Efect: Confuzie extremă,
halucinații, stop cardiac.
Folosite pentru: „party
mix”, un high „psihedelic” + energizare.
,,Speedball" -
Fentanyl + Cocaină
Efect: Dezechilibru total
între sistemul nervos simpatic și parasimpatic, duce la moarte în câteva
minute.
Extrem de periculos,
foarte popular în cercuri de consumatori avansați.
,,Chemsex" - Cristal
meth + GHB
Efect: Halucinații,
comportamente auto-distructive, colaps fizic.
Folosite pentru: petreceri
lungi cu excese sexuale sau de anduranță.
,,Candyflipping" -
Ecstasy + LSD
Efect: Suprasolicitare
neurologică, psihoză temporară, paranoia, atacuri de panică, deshidratare
severă.
Folosite pentru: „trip”
puternic, în special la festivaluri.
Doar câteva exemple. Nu
le-am pomenit pe cele ușoare, de inițiere. Jointuri, blunturi, pipe,
pastiluțele de dans MDMA, batoanele cu arome HHC, THC, CBD. Codeină cu Sprite
ați gustat? Gumă cu LSD ați mestecat? Benzurile le știți?
Aflați-le. Vorbiți despre
ele. Acasă.
Știu. Statul. Guvernul.
Poliția. Traficanții, dealerii... Niște nenorociți.
Prevenția e mai puternică
decât toți la un loc. Vorbiți. Vorbiți. Vorbiți. Vorbiți. Preveniți. Preveniți.
Preveniți. Preveniți.
Trebuie să ne ajutăm
reciproc. Să învățăm unii de la alții. Să întrebăm. Să comunicăm. E un subiect
care arde. Acum va arde câteva zile, mai intens. Nu-l lăsați să se stingă.
Tati și Sofia - dragostea unui tată pentru fetița lui ·
NEGAREA FUNCTIEI PATERNE
PUNE ÎN PERICOL ÎNTREAGA SOCIETATE
Tatăl ocupă un alt loc
decât mama: el este autoritatea, fermitatea, decizia și adăpostul.
Atât băiatul cât și fata,
au nevoie de tată.
Fata are nevoie de figura
paternă pentru că va forma ideea, ce este un bărbat, transferând sentimente ce
decurg din relația cu tatăl ei în relația cu soțul ei și are nevoie ca tatăl să
stabilească activ reguli în viața ei.
Copilul are nevoie de tată
pentru că prin el, va obține tiparele de gen, va învăța ce este potrivit și
așteptat de societate în ceea ce privește rolurile de gen, tatăl este cel care
ajută copilul să obțină autonomia, afectează dezvoltarea cognitivă și mai ales
îl pregătește să formeze o societate, marchează orientări morale, stabilește
limite.
EFECTUL UNUI TATĂ ABSENT
CU SAU FĂRĂ VOIA LUI
Dezvoltarea copilului,
efectul absenței tatălui asupra sănătății și bunăstării copiilor este foarte
negativ.
Absența fizică a tatălui
și efectele devastatoare ale acestuia.
Câteva dintre consecințele
pe care abandonul fizic și emoțional al părinților le aduce cu sine, unele
probleme grave de sănătate la copii sunt deoarece sistemul lor imunitar este
afectat de stresul pe care îl generează astfel o situație de neputință, în
ciuda eforturilor mamelor în aceste cazuri de a compensa deficiențele
afectiv-educaționale din perspectiva tatălui.
Dezvoltarea copilului,
efectul absenței tatălui asupra sănătății și bunăstării copiilor este foarte
negativ.
Lipsa de tată stă la baza
majorității celor mai urgente probleme sociale de astăzi, de la sărăcie și
infracțiuni, până la sarcina adolescenților, abuzul asupra copiilor și violența
domestică.
Un tată absent îl cauți
toată viața și oricum.
Am văzut femei care au
avut un tată absent și au avut întotdeauna parteneri care locuiesc departe,
fără iubire, care să repete modelul.
Dar în plus, mai apare o
problemă, deoarece multe femei învață să privească lumea prin ochii mamei lor,
iar dacă urăște figura paternă, nu vor avea niciodată încredere în bărbați.
Și dacă este un fiu
crescut în aceste condiții, va fi un fiu care va încerca mereu să rămână ca un
copil, pentru că va crede că atunci când va crește va deveni omul pe care mama
lui îl disprețuiește.
Negarea funcției paterne
pune în pericol întreaga societate.
În lipsa tatălui apare o
relație de cuplu între mamă și fiu care dăunează echilibrului mental al
amândurora.
Când ajung adolescenți,
mulți dintre acești copii nu au alte mijloace de a-și dovedi bărbăția decât să
se opună femeii-mamă, chiar și prin violență.
Când tatăl lipsește, când
predomină simbolurile materne și copilul este singur cu femeile, se naște
violența.
Nu există nimeni mai
antrenat să oprească agresiunea antisocială a unui băiat decât tatăl său
biologic.
Tatăl este cel care permite
să înfrunte realitatea și separarea sau să introducă între mamă și fiu un
spațiu care eliberează imediat și fuziunea cu ființele și lucrurile.
Tata oferă libertate.
Tata este cel care are
grijă de fiu, cu care crește și se identifică.
Tata îi oferă fiului un
sentiment de siguranță în fața mamei.
Funcția părintească este
indispensabilă copilului de a-și asuma propria individualitate, identitate și
autonomie psihică necesare efectuării ca subiect.
RESPECT PENTRU VIAȚĂ.
Primul lucru pe care
părinții îl oferă copiilor lor este viața.
Cu acest act de realizare
atât de profundă, ei dau tot ce au.
Ei nu pot nici să adauge,
nici să scadă nimic.
În această desăvârșire a
iubirii, tata și mama dau totul.
Faptul că copilul ia viața
așa cum i-o dau părinții fără a omite sau a vrea sa elimine ceva este o ordine
a iubirii.
Dacă copilul își acceptă
părinții așa cum sunt, el acceptă viața care vine de departe și prin ei.
Această luare îi permite
să se adapteze la viață și să-și ducă mai departe dezvoltarea cu tot potențialul
său, apoi să transmită propriilor săi copii ceea ce a luat.
Atât în familia, cât și
în rețeaua familială, (Arborele Genealogic) există o nevoie comună de conectare
și compensare care nu tolerează excluderea niciunuia dintre membrii săi.
În caz contrar, cei care
se nasc mai târziu în sistem repetă inconștient și continuă soarta exclușilor.
-10904-g.jpg)
.jpg)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Interior, exterior.
Inspiratie, expiratie.
Impresie, expresie.
Ganduri, cuvinte.
Oglindire.
:)