Oglinzile Sufletului: “Nu poți aștepta până când viața nu mai e grea ca să te decizi să fii fericit.”

“Nu poți aștepta până când viața nu mai e grea ca să te decizi să fii fericit.” Jane “Nightbirde” Marczewski

„Jane “Nightbirde” Marczewski este cântăreața de la ultimul sezon America’s Got Talent care a primit un golden buzz de la Simon Cowell și a câștigat inimile a milioane de oameni, a murit sâmbătă 19 februarie 2022, la 31 de ani, după ce s-a luptat cu cancerul patru ani. Din cauza bolii, nu a putut participa mai departe în competiție. Cântecul ei “It’s Ok” a devenit No. 1 pe iTunes și era în urcare pe poziția No. 2 pe Youtube.

"Jane a avut cancer de trei ori și credea că e încă în viață pentru a fi un dar pentru alții. A fost prima dată diagnosticată în 2017, iar în 2019 i s-a spus că mai are de trăit între 3 și 6 luni. Moment în care soțul ei n-am mai vrut să rămână cu ea. Jane s-a mutat în California după despărțire și și-a schimbat numele crezând că asta o va face să gândească altfel.”

Ai avut 2% șanse să trăiești și ai făcut din ele, până la ultima picătură, magie.

Însă poate cea mai importantă lecție dintre toate câte ai oferit lumii, în acest ultim an din viața ta, rămâne eleganța cu care ți-ai purtat toate vulnerabilitățile, la vedere, și cu care ți-ai dus suferința, până la capăt.

În noiembrie trecut, scriai: ”I don’t know exactly what it sounds like when God talks, but I recently started remembering my name because I heard myself whisper ‘Jane you are so loved”. (n.red: Nu știu exact cum e când Dumnezeu vorbește, dar de curând am început să-mi amintesc numele pentru că m-am auzit pe mine șoptind “Jane, ești atât de iubită”). Autor: Nora Dinca – extras de pe pagina Catchy

https://www.catchy.ro/nu-nu-cred-ca-e-ok-ca-ai-plecat-la-doar-31-de-ani/172526

"Fă, Doamne, ca toți oamenii să înveţe să fie fericiţi!

Oamenii vor să fie fericiţi, dar în fiecare dimineaţă se trezesc supăraţi pe viaţă, supăraţi pe lumina care intră pe geam, supăraţi că începe o nouă zi în care trebuie s-o ia din nou de la capăt.

Oamenii vor să fie fericiţi, dar îmbracă haine mohorâte, merg cu capul aplecat, salută trişti şi cu jumătate de gură, numără crăpăturile din asfalt şi găurile din şosea.

Oamenii vor să fie fericiţi, dar intră trişti şi stresaţi la locul de muncă, se grăbesc să-şi judece colegii şi să-şi învinuiască şefii pentru tot ceea ce-i nemulţumeşte.

Oamenii vor să fie fericiţi, dar pleacă spre casă apăsaţi de stresul de la muncă, pe care nu ezită să-l împrăştie şi în casele lor.

Oamenii vor să fie fericiţi, dar creşterea copilului a devenit o povară şi dorinţa lui de joacă un stres în plus.

Oamenii vor să fie fericiţi, dar stau ţintuiţi în faţa televizorului la ştiri, se îngrozesc la filme comerciale şi se înfurie la emisiuni politice…

Oamenii vor să fie fericiţi, dar acoperă cerul nopţii cu jaluzele opace, la culcare frământă anxioşi gândurile de peste zi şi pentru insomnie dau vina pe viaţă…

Oamenii vor să fie fericiţi, dar tăcerea ori reflecţia li se pare timp pierdut, rugăciunea o naivitate, iar liniştea greu de suportat…

Oamenii vor să fie fericiţi, dar n-au timp pentru ei.

Oamenii vor să fie fericiţi, dar n-au timp de fericire.

Oamenii n-au timp să descopere că fericirea e în ei, în cerul dimineţii, în zâmbetul cu care salută oamenii, în ochii colegilor de la muncă, în joaca copilului, în liniştea casei, în stelele de pe cer şi-n rugăciunea de dinainte de culcare…

Fă, Doamne, ca oamenii să înveţe să fie fericiţi! "

Sursa: Hrisostom Filipescu

„Vouă nu vi se pare că oamenii au uitat să mai facă totul cu bucurie? Să se bucure, pur și simplu, de lucruri, de momente și de oamenii pe care-i au în preajmă? Suntem prea grăbiți, prea agitați, prea iritați și ratăm extraordinarul fiecărei clipe de viață. Suntem mai tot timpul nemulțumiți și nu mai știm să fim recunoscători pentru ceea ce avem, fie și pentru cele mai banale lucruri, la care unii nici măcar nu îndrăznesc să viseze: o locuință, o mașină, o familie, un loc de muncă, un copil, părinți, o vacanță, șansa de a merge la școală, o jucărie, o prăjitură...

Starea de nervozitate și de nerăbdare se vede peste tot: în trafic, la cumpărături, acasă. Parcă am căuta tot timpul ceva negativ și greșit în toate: în lucruri, în situații, în oamenii de lângă noi.

Și nu ne dăm seama că zilele trec foarte repede, că viața trece fără să apucăm să ne bucurăm... Suntem ca niște roboți programați să facă lucrurile mecanic și fără bucurie, deși avem la tot pasul motive de bucurie, slavă Domnului! Primul motiv de bucurie din fiecare zi de viață este faptul că ne trezim și că avem șansa să trăim încă o zi. Apoi, avem bucurii nenumărate: cafeaua parfumată, o mâncare preferată, un obiect vestimentar care ne dă o stare bună, lumea care ne înconjoară, oamenii dragi, faptul că putem ajuta pe cineva și că suntem o mică piesă, dar importantă, dintr-un imens mecanism care face lumea să funcționeze, faptul că avem șansa să învățăm ceva nou, să cunoaștem oameni noi, să ne plimbăm, că avem un "acasă", un colț de canapea unde ne găsim tihna, niște brațe care ne primesc cu iubire, o carte care ne face să trăim o mică viață, așternuturi curate și confortabile, oameni cărora să le spunem "Noapte bună!", "Bună dimineața!", "Îmi e dor de tine!", "Te iubesc!"...

Să vă fie viața bucurie, prieteni dragi! Vă provoc să faceți totul cu bucurie!" Autor: Irina Binder

"Van Gogh a vândut un singur tablou pe perioada vieţii lui. Şi acesta surorii lui, pe un preţ infim. Asta nu l-a oprit, însă, să picteze peste 800 de tablouri.

In 1954, Jimmy Denny, managerul lui Grand Ole Opry, l-a concediat pe Elvis Presley după un singur concert. I-a spus: "Nu vei ajunge nicăieri, fiule. Mai bine te-ai întoarce la condus camioane".

Beethoven a fost considerat de către profesorii săi fără nicio şansă ca şi compozitor. Nu i-a ascultat însă, şi a compus 5 dintre cele mai bune simfonii ale sale fiind complet surd.

Albert Einstein nu a vorbit până la 4 ani şi nu a citit până la 7. Una din profesoare l-a descris ca fiind "încet la minte, nesociabil şi pierdut pentru totdeauna în vise prosteşti". A fost exmatriculat de la şcoală şi a pierdut admiterea la Politehnica de la Zurich. Totuşi, a învăţat să vorbească, să citească şi chiar să facă puţină mate, nu?

Michael Jordan şi Bob Cousy au fost daţi afară din echipa de baschet a liceului. Jordan spunea: " Am eşuat de nenumărate ori în viaţă. De aceea am reuşit."

Un expert spunea despre Vince Lombardi că: "Posedă cunoştinţe despre fotbal minime şi o totală lipsă de motivaţie."

In 1944, Emmeline Snively, directoarea unei agenţii de moddeling, i-a spus modelei aspirante Norma Jean Baker, "Mai bine ai învăţa să fii secretară sau ţi-ai găsi un soţ". Sunt sigură că ştiţi că Norma Jean a devenit Marilyn Monroe. Acum, cine are habar cine a fost Emmeline Snively?

Winston Churchill a rămas repetent când era pe clasa a 6-a. De fiecare dată când a candidat a fost înfrânt, până când a împlinit 62 de ani şi a devenit Prim Ministru. El a scris mai târziu: "Never give in, never give in, never, never, never, never - in nothing, great or small, large or petty - never give in except to convictions of honor and good sense. Never, Never, Never, Never give up."

Sigmund Freud a fost huiduit pe scenă când şi-a prezentat pentru prima oară ideile comunităţii ştiinţifice din Europa. S-a întors la biroul lui şi a continuat să scrie.

Charles Darwin a renunţat la cariera în medicină şi către tatăl său i-a spus: "Nu-ţi pasă de nimic înafară de prins câini şi şobolani." În biografia lui, Darwin a scris: "Am fost considerat de tatăl meu şi de toţi profesorii ca un băiat foarte obişnuit, de fapt chiar mai jos decât standardul mediu de inteligenţă." Cu siguranţă, a evoluat.

Profesorii lui Thomas Edison spuneau despre el că "e prea prost ca să înveţe ceva". A fost concediat de la primele două joburi ale sale, fiind considerat neproductiv. Ca inventator, a făcut 1000 de invenţii lipsite de succes, înainte de a reuşi să inventeze becul. Întrebat de un reporter cum s-a simţit să eşueze de 1000 de ori, Edison a spus: "Nu am eşuat de 1000 de ori. Becul a fost o invenţie cu 1000 de paşi."

Walt Disney a fost concediat de editorul unui ziar, pe motiv că nu are imaginaţie şi idei bune. A dat faliment de mai multe ori până să construiască Disney Land-ul. Dealtfel, propunerea parcului a fost refuzată pe motiv că nu ar atrage pe nimeni.

La 21 de ani, actriţei franceze Jeanne Maureau i s-a spus de către un director de casting că are capul prea curbat, că nu e destul de frumoasă şi că nu e îndeajuns de fotogenică pentru a face un film. A respirat adânc şi şi-a zis: "În regulă. Atunci cred că trebuie să fac totul în felul meu". După ce a făcut 100 de filme, în 1997 a primit premiul Academiei Europene de Film pentru Realizările de-a lungul Activităţii.

Charlie Chaplin a fost iniţial refuzat de către studiourile din Hollywood, pantomima sa fiind considerată un nonsens.

Profesoara lui Enrico Caruso i-a spus acestuia că n-are voce şi că nu poate să cânte deloc. Părinţii vroiau ca el să devină un inginer.

Când Pablo Casals a împlinit 95 de ani, un reporter l-a întrebat "Domnule Casals, aveţi 95 de ani şi sunteţi unul dintre cei mai mari violoncenlişti din toate timpurile. De ce încă mai exersaţi 6 ore pe zi?" Domnul Casals i-a răspuns: "Pentru că încă mai cred că fac progrese."

BRUTALE aceste cuvinte ale actorului Anthony Hopkins:

„Renunță la oamenii care nu sunt pregătiți să te iubească.

Acesta este cel mai greu lucru pe care va trebui să-l faci în viața ta și va fi și cel mai important lucru.

Nu mai purta conversații dificile cu oameni care nu vor să se schimbe.

Încetează să te mai afișezi pentru oameni care nu au niciun interes în prezența ta.

Știu că instinctul tău este să faci tot posibilul pentru a câștiga aprecierea celor din jur, dar este un impuls care îți fură timpul, energia, sănătatea mentală și fizică.

Când începi să lupți pentru o viață plină de bucurie, interes și angajament, nu toată lumea va fi gata să te urmeze în acel loc.

Asta nu înseamnă că trebuie să schimbi cine ești, înseamnă că trebuie să renunți la oamenii care nu sunt pregătiți să te însoțească.

Dacă ești exclus, insultat, uitat sau ignorat de oamenii cărora le acorzi timpul tău, nu îți faci o favoare continuând să le oferi energia ta și viața ta.

Adevărul este că nu ești pentru toată lumea și nu toată lumea este pentru tine.

Iată ce face să fie atât de special când găsești oameni cu care ai prietenia sau dragostea pe măsură.

Vei ști cât de prețios este pentru că ai experimentat ceea ce nu este.

Există miliarde de oameni pe această planetă și mulți dintre ei îi veți găsi la nivelul vostru de interes și angajament.

Poate dacă nu mai apari, nu te vor căuta.

Poate dacă încetezi să încerci, relația se termină.

Poate dacă nu mai trimiți mesaje, telefonul tău va rămâne întunecat săptămâni întregi.

Asta nu înseamnă că ai stricat relația, înseamnă că singurul lucru care o ținea era energia pe care doar tu ai dat-o ca să o păstrezi.

Asta nu e iubire, e atașament.

Este oferirea unei șanse celor care nu merită!

Meriți mult mai mult.

Cel mai valoros lucru pe care îl ai în viața ta este timpul și energia ta, deoarece ambele sunt limitate.

Oamenii și lucrurile cărora le oferi timpul și energia ta, îți vor defini existența.

Când realizezi asta începi să înțelegi de ce ești atât de nerăbdător când petreci timp cu oameni, activități sau spații care nu ți se potrivesc și nu ar trebui să fie în preajma ta.

Vei începe să realizezi că cel mai important lucru pe care îl poți face pentru tine și pentru toți cei din jurul tău, este să îți protejezi energia mai înverșunată decât orice altceva.

Fă din viața ta un paradis sigur, în care doar oamenii "compatibili" cu tine au voie.

Nu ești responsabil pentru salvarea nimănui.

Nu ești responsabil să-i convingi să se îmbunătățească.

Nu e treaba ta să exiști pentru oameni și să le dai viața ta!

Meriți prietenii adevărate, angajamente adevărate, și dragoste deplină cu oameni sănătoși, prosperi.

Decizia de a te distanța de oamenii dăunători îți va oferi dragostea, stima, fericirea și protecția pe care o meriți.”

Fii printre cei puțini care îndrăznesc să-și urmeze visele!

"Noi am fost învăţaţi că este bine/nobil/înălţător să fim umili, ”modeşti”, să ne mulţumim cu puţin, să “ne vedem lungul nasului” – iar asta s-a întâmplat cu un scop anume: că sa ne limităm singuri. În acest fel, ne subestimăm pe noi înşine, nu ne vedem/preţuim la adevărata valoare, ne cedăm puterea, ne înmormântăm visurile. S-a terminat cu acest gen de lucruri! Fiţi conştienţi de propria valoare, nu vă mai mulţumiţi cu mai puţin decât meritaţi, asumaţi-vă puterea personală! Şi pe măsură ce veţi face asta, veţi vedea cât de mult se va schimba viaţa/realitatea voastră. Se vor întâmpla lucruri magice, care vor fi o confirmare şi în acelaşi timp, un îndemn: ”Mergi în continuare pe această cale!”. (Autor: Rick Jewers)

Ionut Iordache: "Proiectul “Oameni fără măști” a luat naștere din dorința de a arăta lumii (și, în special, fetiței mele) că frumusețea stă în naturalețe, în autenticitate, și nu în filtre, în machiaj excesiv și photoshop. Așa că am început să fotografiez oameni faini, care nu se sfiesc să apară pe social media așa cum sunt ei într-o zi obișnuită, fără o regie în spate. Și care nu se sfiesc să își dea jos masca de părinți perfecți sau de adulți perfecți."

•••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••

Invitata mea de astăzi este Sandra O’Connor, un om vesel și liber de 42 de ani, părinte a doi băieți (unul de 15 ani, unul de 4 ani). Este psiholog clinician, doctor în medicină comportamentală și psihologia sănătății.

Îi place foarte mult să călătorească și să descopere locuri noi. Îi place să călătorească singură, fără a avea mereu un itinerariu foarte bine stabilit. Spre disperarea tuturor, vorbește cu animalele când interacționează cu ele, cântă când e la volan și scoate limba când e fotografiată

Sandra, ești una dintre persoanele cele mai autentice pe care le-am întâlnit în viața mea. Așa ai fost mereu sau ai lucrat din acest punct de vedere? Cât de mult te-au ajutat părinții tăi la acest capitol?

Îți mulțumesc pentru compliment, Ionuț. Da, așa am fost mereu, doar că această autenticitate observată de tine a trecut prin mai multe forme de manifestare și de acceptare. A ajunge în punctul în care să consider că ceea ce sunt eu poate fi văzut de ceilalți cu riscul de a nu fi plăcut sau acceptat e rezultatul unui proces îndelungat de învățare care a avut la bază acceptare și iubire de sine, un proces care e încă destul de departe de a fi finalizat.

Părinții mei au jucat un rol destul de important în asta pentru că mi-au dat resursele de a putea construi ceea ce sunt. Casa noastră era plină de cărți, o vedeam pe mama mereu cu o carte în mână, am avut oportunitatea de a îmi dezvolta creativitatea și libertatea de a mă manifesta așa cum simt și așa cum sunt l, chiar și atunci când mediul era mai restrictiv.

Glumeam cu tine și îți spuneam că eu numesc această tendință a oamenilor de a se ascunde în spatele măștilor sindromul George. E vorba de celebrul personaj din Seinfeld, care în fiecare relație în care intra își punea o mască diferită, iar rezultatul era mereu același: după un timp, mai scurt sau mai lung, era părăsit. Dar continua să o facă. De ce crezi că e greu să renunțăm la măști, deși vedem că nu funcționează?

Noi toți avem potențialul de fi George și uneori chiar suntem. Măștile creează situații care nu sunt autentice, iar asta va plasa în relații care nu se clădesc organic, drept urmare au spre 100% șanse de eșec. Cred că ai spus un lucru extrem de important. Măștile noastre au multiple roluri, dar dacă e să luăm două din cele mai importante, unul e cel care ne protejează de ceilalți, al doilea e cel care ne protejează de abandonul celorlalți. Ne raportăm foarte mult în viață la relațiile pe care le avem cu cei din jur. Adulții sunt cei care ne fac introducerea în interacțiunea cu ceilalți. De multe ori, părinții și adulții ne spun să nu îi facem și să nu ne facem de rușine. Parametrii la care ne raportăm pentru a nu ne pune în situații în care suntem judecați de ceilalți și a îi mulțumi pe cei din jur sunt vag descriși de către cei care ne ocrotesc. A fi cuminte, de exemplu, este un termen care se ascunde sub o umbrelă mult prea mare. În timp, ajungem să ne condiționăm manifestările sub umbrele care adăpostesc foarte multe aspecte ale personalității și autenticității noastre, iar de sub aceste umbrele lăsăm să iasă doar caracteristicile care considerăm că îi vor mulțumi pe ceilalți sau punem măști care să ne facă să părem ceea ce ceilalți așteaptă de la noi. E greu să renunțăm la aceste măști deoarece le purtăm fie pentru protecție, fie pentru acceptare. Dacă le-am da jos fără a avea un sprijin sau ghidaj, putem crede că vom fi judecați, că ni se va retrage iubirea, că nu vom fi plăcuți sau acceptați, că vom fi abuzați sau părăsiți.

Mi-ai spus că a avea o imagine corporală sănătoasă înseamnă să îți recunoști punctele forte și să îți accepți limitările și părțile mai puțin lăudabile. De ce e așa de greu să facem acest lucru?

Când spun punctele forte nu mă refer la să te pliezi pe modelele standardizate de frumusețe. A îți recunoaște punctele forte înseamnă în primul rând să ai o relație bună cu corpul tău, să îl îngrijești, să îi oferi alimentația necesară, somn, mișcare, ocrotire. Nu cred că există părți corporale mai puțin lăudabile, poate că uneori nu suntem suficient de buni cu noi și ne permitem să alunecăm puțin pe o pantă mai nesănătoasă în procesul de ocrotire de sine, dar corpul nostru merită să fie iubit și îngrijit indiferent de trăsăturile pe care le avem. E dificil să ne iubim atunci când există niște standarde de frumusețe care nu se pliază pe diversitatea oamenilor. Corpurile noastre sunt diferite, trăsăturile noastre sunt diferite, este important să ne putem vedea așa cum suntem și să nu încercăm să ne transformăm complet în altcineva. Asta nu înseamnă că oamenii nu au dreptul să lucreze la imaginea lor. Modificarea imaginii noastre devine nesănătoasă nu atunci când faci ceva ce tu consideri că te îmbunătățește sau te ajută să te accepți, ci atunci când e un proces de alterare care te transformă radical și te îndepărtează de ceea ce ești.

Organizezi împreună cu Petronela Rotar retreat-uri de dezvoltare personală. Cum le ajută aceste programe pe persoanele care participă la ele?

Programele de dezvoltare personală pe care le facilităm ajută oamenii să reconstruiască imaginea pe care o au despre sine, relația cu corpul, cu emoțiile, cu modul în care se percep în relație cu sine și cu ceilalți. Este o incursiune care le permite să se privească așa cum sunt, să învețe cum să se accepte, să se iubească, să își ofere înțelegere și ocrotire pentru ca mai apoi să ducă această nouă stare și percepție și în viața de zi cu zi, în contextele și relațiile pe care le au acum.

Ai scris la un moment dat că este normal să ne simțim pierduți câteodată, că e normal să fim triști, că e normal să ne simțim dezămăgiți. De ce crezi că nu mai privim toate aceste lucruri ca pe ceva normal și pozăm de multe ori într-o falsă stare de fericire?

Toate emoțiile sunt parte din experiența noastră de viață. Ele ne sunt utile și necesare. Când trecem prin situații dificile, emoțiile ne ajută să ne protejăm, să găsim soluții, ne spun când avem nevoie de pauze, de îngrijire, când trebuie să schimbăm strategiile, când trebuie să ieșim din situații neadecvate, ele ne spun când ne e bine și când nu ne este bine, sunt puncte de reper extrem de importante. Avem tendința de a evita emoțiile neplăcute, dar ele au un rol important în viața noastră. La fel cum a avea senzații fizice de durere nu înseamnă că suntem defecți, a avea sentimente mai puțin plăcute ca furia sau tristețea, nu ne face defecți. Așa cum acceptăm durerea fizică după o lovitură, trebuie să acceptăm și durerile emoționale. Exact ca în cazul senzațiilor fizice, emoțiile care ne dau senzații neplăcute nu sunt dezirabile, dar trebuie să învățăm să le acceptăm. Atunci când ne rupem mâna, căutăm soluția reparatorie pentru a trece printr-un proces de vindecare care va minimaliza durerea și impactul pe termen lung, ducând poate spre vindecare completă. La fel este și cu emoția, când o identificăm e nevoie să vedem care e procesul reparatoriu care va putea duce spre ameliorare și poate spre vindecare completă. Fericirea perpetuă poate fi parte din viața noastră dacă o privim ca pe un proces sinusoidal. Uneori linia e sus, uneori suntem jos, dar putem mereu să urcăm pe curbă și cu cât mai mult lucrăm la acceptarea și înțelegerea emoțiilor noastre, cu atât mai mult ne vom domoli suișurile și coborâșurile.

Ești mama a doi băieți și ai scris un text superb de ziua bărbatului despre cum ar trebui să ne creștem băieții. Cum îți crești băieții, Sandra?

În primul rând îi cresc ca pe niște oameni. Îi învăț să manifeste emoție, le acord spațiu pentru a discuta și a se exprima, le permit să plângă și să fie răniți, îi învăț să comunice și le permit să exprime sentimente. Este important pentru ei să nu crească într-un mediu care să îi eticheteze și să îi limiteze, este important pentru ei să înțeleagă lumea în care trăiesc așa cum este ea, pentru a putea să fie empatici, echitabili, autentici și echilibrați. Îi cresc cu dreptul de a fi liberi, cu dreptul de a se exprima, de a simți și de a manifesta emoție, cu dreptul de a iubi și de a fi iubiți autentic, cu dreptul de a nu fi perfecți.

Băiatul tău cel mare este adolescent, o etapă din viața copilului văzută de cei mai mulți părinți ca pe un bau-bau. De ce au nevoie adolescenții în ziua de azi? Ce ar trebui să facă părinții pentru a avea o relație mai bună cu adolescenții lor?

Până în acest moment, cea mai mare dificultate în relația cu adolescentul meu este să învăț să mă distanțez de emoțiile lui, să nu le preiau și să nu reacționez la ele. Cred că cel mai important aspect este să îi permit să fie trist, dezamăgit, furios, dar să rezist impulsului de a repara lumea pentru el și să îi dau spațiu să se adapteze cu resurse proprii chiar și atunci când îi este foarte greu. Pentru a avea o relație bună cu adolescentul tău este nevoie să facilitezi comunicarea, să ai disponibilitate de a fi prezent atunci când au ei nevoie de tine, nu atunci când ai tu timp. E important ca ei să se simtă ascultați și înțeleși, să știe că pot să vină la tine cu orice dilemă fără să fie certați sau judecați. E o vârstă în care parte din procesul lor este explorarea, iar ei vor trece prin multe procese în care nu vor veni înspre noi cu cea mai bună versiune a lor. Ei lucrează activ la modul în care se identifică în procesul lor existențial, în mediul social, își clădesc o identitate în relația cu ei și cu ceilalți, drept urmare din partea noastră au nevoie de răbdare, înțelegere, echilibru și spațiu de comunicare.

Cum putem ca părinți să îi ajutăm pe copiii noștri să își găsească esența în viață, să îi sprijinim în acest drum al lor, limitând tendința noastră de a le controla viața, de a le impune o direcție, de a urma calea pe care noi nu am reușit să o urmăm?

Să ne uităm în primul rând la noi. Unde ne plasăm noi în acest proces? Cum ne raportăm la modul în care ne identificăm cu un sens și un scop? Suntem pe un drum care ne place și ne reprezintă? Ce ne-a adus pe acest drum? Dacă am răspuns cu da la penultima, avem răspunsul la ultima întrebare și le putem da resursele pentru a își identifica singuri răspunsurile la cele anterioare. Dacă nu, probabil nu suntem în măsură să îi ghidăm înainte de a lucra la noi, așa că putem să încercăm să lucrăm împreună cu ei sau să apelăm la specialiști care să îi ajute. Copiii noștri au nevoie de ghidaj și de protecție, nu de direcție. Direcțiile și le vor putea alege singuri dacă noi le oferim suficientă expunere pentru a înțelege lumea, suficiente alternative pentru a își identifica pasiunile, cunoștințe pentru a putea alege informat ceea ce îi reprezintă și libertatea de a se răzgândi și de a încerca din nou până găsesc ceea ce li se potrivește. E important să îi învățăm că este în regulă să schimbi direcții, să te răzgândești fără a simți că a nu duce ceva până la capăt sau a ajunge să nu îți mai placă ceea ce faci lucru e un eșec. Sunt doar încercări nereușite, care ne dau oportunitatea de a încerca din nou, până vom fi acolo unde ne este bine.

Ultima întrebare este legată despre iubirea necondiționată pentru copiii noștri. Când această iubirea devine un abuz sau, așa cum ai spus tu, când acest firicel care leagă iubirea necondiționată și abuzul devine o lesă și când devine un ștreang pentru copiii noștri?

Iubirea necondiționată înseamnă că nici tu ca părinte nu ești condiționat în relație. Am să dau un exemplu cu care se luptă foarte mulți oameni: a renunța la sine pentru copil, a sta în relații nereușite sau toxice, din iubirea necondiționată pe care o avem pentru copil. Iubirea necondiționată înseamnă a putea să îți iubești copilul fără a îi pretinde să fie ceea ce nu este sau ceea ce vrei tu. Înseamnă să îl iubești în libertatea pe care i-o dai ca el să devină propria persoană. Dacă în acest proces tu ajungi să renunți la tine, la dreptul tău de a trăi, de a exista autentic, de a fi iubit și apreciat, acel firicel se transformă într-un fir care va ancora nesănătos iubirea de ambele părți. Copilul nu trebuie să renunțe la sine pentru părinte, iar părintele nu trebuie să renunțe la sine pentru copil. Renunțarea noastră la noi e o greutate pe care o plasăm tot asupra copiilor noștri, care nu sunt perpetuu copiii și care vor crește cu povara unui părinte de sacrificiu. Dacă noi nu ne oferim iubire, ne învățăm copii să nu se iubească și să renunțe la ei în relațiile viitoare. Evident, rolul nostru ca părinte este mai important decât cel al copilului, noi suntem cei care oferă în raportul părinte copil, noi suntem cei care protejează, ghidează și oferă mentorat. Cred că cel mai sănătos și mai limpede punct de reper pentru a vedea când iubirea este echilibrată e să ne punem această întrebare: „Aș fi mulțumit și fericit să îmi văd copilul în situația în care sunt eu acum?”

(Interviul a fost realizat de Ionut Iordache, fotograf, in cadrul proiectului lui numit „Oameni fara masti” – il puteti regasi aici: https://www.facebook.com/100027955506496/posts/994319818176526/?d=n)

„Cateodata safe place poate incepe din afara ta, vazand camera unde esti, obiectele, aerul liber la respirat, conexiunea ta cu obiectele si cu aerul pe care-l duci inside, apoi inchizi ochii si duci inauntru rostuirea a ceea ce ai in corp si-n minte, dirijand totul din punctul lui „eu sunt”. Autor: psiholog Viki Dumitrache, pagina FB