Gradina de la munte

 

Pentru ca am primit cereri insistente sa arat si poze cu ceapa aia din gradinile Predealului , am ales astazi, pentru exemplificare, gradina pe care noi o admiram de ani de zile, de dinainte de a ne fi mutat in Gradina noastra (din care am si plecat ).

Este in fata unei vile vechi, frumos renovata de catre cei doi pensionari, un cuplu pe care mereu il vedem lucrand in gradina aceea relativ mica (fata de ce am avut noi, evident). Este vorba de parcela aceea din fata vilei, care formeaza coltul dintre cele doua strazi.

Au pus acolo ce-au putut, avand in vedere locatia montana, cat sa-si faca de lucru amandoi, din pasiune, legume, fructe si flori, dar fara sa oboseasca din greu. Pe langa garduri, au tufisuri cu coacaze, mure si zmeura, printre care cresc in voie nenumarate cuiburi de hrean, cu frunzele lui frumos dantelate si lungi. In mijlocul parcelei, in fiecare sezon pun diverse legume. Acum am vazut acolo ceapa, fasole, ridichi, morcovi, salata, marar, leustean (cateva tufe uriase de leustean, de-am zis initial ca sunt tufe de bujori!), au si un colt amenajat cu stoloni de capsuni si inca altele pe care nu le mai retin. Printre toate acestea, au palcuri de flori, unele perene, altele din seminte semanate primavara, altele plantate de cei doi, din rasaduri cumparate in ghivece.

Au facut un coltisor de gradina cocheta, in care mai mult doamna desfasoara cateva ore pe zi de gradinarit, si din care au satisfactia de a culege si cate ceva, dar nu prea multe, caci este totusi o gradina montana, unde temperaturile nu sunt tocmai potrivite pentru astfel de indeletniciri, decat pe o perioada scurta, vara.

Ne-am uitat, am admirat, am apreciat corect cata munca este nevoie pentru a lucra si intretine chiar si o astfel de gradina micuta, si am incheiat exclamativ "Bine ca am scapat de gradinaritul acesta intensiv!"

Nici nu vreau sa ma gandesc ce-i in sufletul lor la fiecare ploaie mai puternica, la fiecare grindina sau furtuna, la fiecare noapte mai friguroasa primavara, cand incep toate plantele sa iasa din pamant si sunt vulnerabile, si asa mai departe. E foarte frumoasa si placuta activitatea asta, de gradinarit, insa doar cand e facuta ocazional. Daca trebuie s-o iei an de an de la capat, de la zero, primavara de primavara cu rasaduri, cu brume si chiar ninsori tarzii, vara de vara in lupta cu buruienile si cu canicula, toamna de toamna cu adunatul si curatatul, cu brume si ninsori timpurii, dar si iarna de iarna cu protejatul de inghet, an de an mereu si mereu la fel, intr-o incertitudine perpetua, intr-un stres al iminentei vitregiilor naturii sau a altor influente nefaste, parca simti ca ai intrat intr-un carusel ametitor, un fel de roata a soricelului, aceea in care hamsterii se urca si alearga continuu, continuu, fara sa ajunga nicaieri, fara sa vada nimic in jur, decat roata aceea care se invarte sub ei, cu ochii mereu la roata, mereu la echilibru, mereu la viteza si la.... invartit. Soricelul ramane doar cu placerea alergatului, dar fara sens, fara directie, iar cand se plictiseste sare din roata, mananca si se culca. Gradinaritul, ca ocupatie de viata, constanta, an de an, asa cum este pentru cei mutati la tara (cum am fost si noi un timp), care presupune o activitate continua, obligatorie si cu rezultate incerte, mi s-a parut un fel de alergare pe roata soricelului.

Nu ajungi nicaieri, te tii legat de glie, de pamant, nu poti pleca prea mult si nici prea departe, caci nu poti lasa gradina vraiste, ca sa nu pierzi toata munca de pana atunci, si nu iti vine s-o pierzi, ca ai muncit mult si cu drag si cu sperante, si iti pare rau sa fie in zadar, si, uite-asa, parca nu-ti mai tihnesc nici cele cateva ridichi culese, de care te bucuri ca de premiul Oscar, nici fructele pentru care n-ai muncit cine stie ce, dar pentru care ai stat cu inima cat un purice la fiecare furtuna, la fiecare vant mai puternic, la fiecare atac al pasarilor sau al lighioanelor de tot felul.

Gradinaritul te consuma, fizic, dar si psihic.

Gradinaritul te leaga de unele si te dezleaga de altele.

O gradina iti da cu o mana si iti ia inapoi cu doua.

Din vina vremii instabile, a daunatorilor, a pamantului, uneori, a toxinelor care circula prin apa ploilor, prin aerul adus de vant, din cauza caniculei sau a gerului, a brumei sau a cetii, si asa mai departe.

In cei aproape 5 ani de stat in Gradina, am depus tot efortul necesar lucrarii pamantului, intretinerii culturilor, caci ne-a placut mult si ne-am dorit sa experimentam complet tot ce adunasem in visele noastre privind viata la tara. Insa, cand ne-am dat seama ca totul se rezuma la dictonul "munca in zadar", ne-am dat seama ca eram fix ca soriceii aceia care urca in roata si alearga continuu fara sa ajunga nicaieri. Oricum, nu unde ne doream noi. Ba, mai mult, directia spre care noi ne doream sa ne indreptam ne era cumva obstructionata de alergatul acesta continuu pe roata, caci "roata" ne obliga sa nu mai vedem nimic altceva in afara de "roata", ne obliga s-o rotim mereu tot pe loc, tot pe loc, an de an, zi de zi, alergand si alergand mereu tot pe loc, fara sa mai ajungem acolo unde ne doream noi sa ajungem.

Bineinteles, am invatat foarte multe in gradina si ne-am implinit un vis minunat traind cativa ani acolo, ne-am bucurat de toate experientele si de frumustea din gradina, am creat povesti si frumuseti noi, dar nu era pentru noi pe termen lung. A fost o experienta uimitoare, plina de entuziasm, care ne-a imbogatit viata, dar am ales sa mergem mai departe.

Acum, insa, putem admira toate gradinile lumii, stim ce inseamna munca acolo, o apreciem corect, la justa ei valoare, dar nu mai suntem legati de ea.

Ne-am dezlegat aripile si am zburat... spre inaltimi!

25.07.2021